Intersectarea cu suferinţa altuia ne amintește de suferinţa cu care, poate sub o altă formă, inevitabil, ne vom întâlni și noi la un moment dat. Atentatele sunt alarme publice, internaţionale, însă pentru cei mai mulţi dintre noi, suferinţa celor apropiaţi este cel mai eficient dascăl. Povestea lui Jeffrey, relatată de Timothy Keller în cartea Argument pentru Dumnezeu, este puternic ilustrativă pentru modul în care putem învăţa de la Hristos să ne trăim frica de moarte.

Jeffrey era muzician newyorkez, crescut într-o familie de evrei conservatori. Atât tatăl, cât și mama lui sufereau de cancer. În cele din urmă, mama lui a murit și, din cauza mai multor probleme de sănătate pe care le avea încă din copilărie și care îi produceau mari dureri fizice, Jeffrey s-a îndreptat spre medicina tradiţională chinezească și spre meditaţia taoistă și budistă, devenind extrem de preocupat de îmbunătăţirea stării sale de sănătate. Printr-un concurs de împrejurări, s-a împrietenit cu un creștin practicant, care l-a invitat la biserică. Îi plăcea.

Prietenul respectiv era o persoană veselă și plăcută, iar predicile erau provocatoare intelectual. Se simţea însă deranjat de finalurile de slujbă care Îl aduceau mereu în atenţie pe Iisus. Imaginea lui Hristos răstignit îi revenea în minte de fiecare dată când medita, astfel că momentele care altădată îi aduceau pace și liniște ajunseseră să îl tulbure într-atât, încât a început să se roage „Dumnezeului creștinilor”. Și, nu după mult timp, a avut un soi de revelaţie. Și-a dat seama că „până în acel moment, dominanta vieţii lui fusese să scape de suferinţă, să o evite cu totul”. Această exprimare a autorului îmbracă două adevăruri pregnante. Primul este acela că frica de suferinţă este un motor motivaţional pentru multe dintre acţiunile noastre. Câţi dintre noi nu ne-am călcat chiar pe conștiinţă (minţind, de exemplu) pentru a scăpa de vreo consecinţă nu neapărat dureroasă, ci chiar și puţin neplăcută? Sau câţi, asemenea lui Jeffrey, n-am adoptat stiluri de viaţă draconice, diete chinuitoare sau principii privative în speranţa că aceasta va fi o suferinţă mai mică, prin care am putea evita o suferinţă ulterioară mult mai mare? Al doilea adevăr este și el ascuns în economia frazei. Afirmaţia „până la acel moment, dominanta vieţii lui fusese să scape de suferinţă” transmite implicit mesajul luminos că o viaţă poate fi dominată și de alte lucruri, nu neapărat de frica de suferinţă. Ne putem trăi vieţile centraţi pe altceva decât pe fuga continuă din calea durerii care ne face fie să ne căutăm refugiul în „droguri ale minţii”, pentru a uita ce urmează, fie ne înnebunește de teama că, atunci când suferinţa va veni, nu vom fi capabili să o înfruntăm. A te concentra pe evitarea suferinţei este o variantă de filosofie de viaţă. Există însă și alte ocupaţii pe care le putem lăsa să ne domine existenţa.

Jeffrey a înţeles că a crede că scopul vieţii înseamnă să fugi de suferinţă „e un scop zadarnic”. De suferinţă nu scapă nimeni. Însă muzicianul confruntat cu imaginea obsedantă a lui Hristos pe cruce a mai avut o revelaţie: „A înţeles că Iisus a renunţat nu doar la sănătatea Sa fizică, ci la însăși viaţa Sa ca să mântuie lumea – și pe el – și a fost profund mișcat.”

Modul în care suferă cineva este o lecţie profundă pentru cei din jur. Degeaba ar fi spus Hristos „cine își iubește viaţa o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12:25), dacă El însuși nu ar fi demonstrat, prin propria viaţă, ce înseamnă aceste cuvinte greu de înţeles. Tot El spunea că „dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Astăzi, înţeleg aceste cuvinte ca sugerând că suferinţa capătă sens atunci când nu este o tortură personală, ci un dialog (uneori mut) cu ceilalţi.

Este o artă în cel mai fidel înţeles al cuvântului. Arta este un mijloc pentru catharsis, eliberarea unor trăiri mistuitoare, un act nu doar satisfăcător, ci și purificator. Suferinţa poate fi o artă dacă cel care o trăiește o exprimă și, prin asta nu doar că își descarcă propria tensiune, ci îi edifică pe cei din jur prin exemplul lui. Sună abstract, însă anul trecut am descoperit una dintre cele mai generoase concretizări ale acestei arte atunci când am scris despre povestea lui Britanny Maynard, o tânără bolnavă de cancer cerebral care, dorind să evite parcursul devastator al bolii, a cerut să fie eutanasiată cât încă este stăpână pe ea însăși. Mesajul ei a mișcat inimile a nenumăraţi oameni din întreaga lume, printre care s-au numărat și câteva persoane care primiseră același diagnostic, dar care aleseseră să își trăiască zilele până când boala le va pune capăt. „Suferinţa este valoroasă”, spuneau direct și indirect acești oameni, într-un material pe care vă invit să îl recitiţi aici.

Impresionat de imaginea Fiului lui Dumnezeu suferind din cauza altora și pentru alţii pe cruce, Jeffrey a căpătat curajul să înfrunte durerea inevitabilă prin care știe că are să mai treacă în viitor, conștient că există o cale tocmai prin această suferinţă. Și, scria Keller, „a îmbrăţișat Evanghelia lui Iisus Hristos”.

„Evanghelie” înseamnă „veste bună” și creștinii sunt în general de acord că principala veste bună este că aceea că, deși ducem o viaţă de suferinţă, Dumnezeul ne iubește și este alături de noi, chiar dacă e posibil ca tocmai atunci să nu Îl simţim în niciun fel. Gândindu-mă la felul în care, aparent din precauţie, lăsăm teama de suferinţă să ne domine viaţa și punând această strategie lângă vestea bună că se poate și ca altceva să funcţioneze mai bine, tind să cred că cea mai eficientă variantă e să lupt, nu să evit suferinţa, ca să mă asigur că, atunci când aceasta va veni, inima mea va fi tot lângă Hristos. Și îmi amintesc cuvintele unui pastor pe care îl întrebasem cum poate un creștin să nu aibă depresie când știe (chiar și din Biblie, vezi ultimul verset) că suferinţa e chiar după colţ. „Păi, de fapt,” mi-a spus el, „nu contează ce îţi va aduce viitorul, contează cu Cine întâmpini acel viitor”.