Au trecut 103 ani de când s-a scufundat Titanicul. Însă legenda muzicienilor care au continuat să cânte în timp ce nava se scufunda încă impresionează și inspiră.

Jurnalistul Steve Turner a considerat că povestea lor merită tezaurizată într-o carte. Așa s-a născut recent lansata The Band That Played On (Formaţia care a continuat să cânte), cartea în care Turner a adunat detalii inedite din biografiile muzicienilor. Doi dintre ei aveau o cultură creștină semnificativă.

Atât liderul grupului muzical, violonistul Wallace Hartley, cât și violoncelistul John Wesley Woodward, erau metodiști. „Caracterul moral al lui Hartley și asigurarea lui personală că moartea nu e sfârșitul este ceea ce i-a antrenat și pe ceilalţi muzicieni”, scrie Turner, relatând despre scena memorabilă care a avut loc în momentul scufundării Titanicului.

Când Titanicul s-a lovit de aisberg, la ora 11:40 p.m., formaţia își terminase deja reprezentaţia de seară. Ceva i-a făcut însă ca, după coliziune, să își ia instrumentele și să cânte. Din relatarea unei supravieţuitoare, redată în cartea lui Turner, s-ar părea că muzicienii au vrut „să fredoneze ceva, să mai ridice puţin moralul pasagerilor”. Deși unii contestă că muzicienii ar fi cântat în timp ce nava se scufunda, un istoric pasionat de cazul Titanicului, Phillip Gowan, spune că din toate documentele și istorisirile pe care le-a citit și din relatările oamenilor pe care i-a intervievat, a rămas cu ferma convingere că formaţia a cântat până la sfârșit.

Lumea încă nu s-a pus de acord asupra melodiei intonate. Deși, spune Gowan, mulţi preferă să creadă că formaţia a cântat imnul creștin „Nearer My God to Thee” („Tot mai aproape de Tine, Doamne”) cele mai credibile relatări menţionează valsul „Songe d’Automne”. Însă, continuă Gowan, „una dintre cele mai convingătoare istorisiri pe care am citit-o este cea a unuia dintre marinari, care povestea că, la sfârșit, a auzit un singur violonist cântând Nearer, My God, to Thee” și că bănuiește că acesta ar fi fost Wallace Hartley.

„Cel care știe de ce-ul existenţei lui, va putea să îndure aproape orice”, spunea Viktor Frankl, citându-l pe Nietzsche. Conștienţa unui sens face suportabilă suferinţa. Unii dintre muzicienii de pe Titanic știau că moartea nu e un drum înfundat. Așa că au putut avea acea reacţie remarcabilă. Când instinctul de supravieţuire îi domina pe cei mai mulţi, ei au fost capabili să vizualizeze un viitor care așeza prezentul într-o altfel de perspectivă. Secretul lor poate fi al oricui. Tot în cuvintele lui Frankl, asta înseamnă că „atunci când nu mai avem capacitatea de a schimba o situaţie, ne aflăm în faţa provocării de a ne schimba pe noi înșine”. Sunt cuvinte care vin de la un supravieţuitor al Holocaustului. Însă sunt cuvinte cu rădăcini vechi, pentru că Biblia ne învaţă simplu că sensul vieţii și demnitatea umană se (re)construiesc prin schimbarea minţii – numită, în limbaj biblic, pocăinţă.