Tolstoi a fost considerat, din timpul vieţii, un sfânt. Unii l-au acuzat însă de erezie. Biserica Ortodoxă Rusă l-a excomunicat în 1901 şi, cu doar câteva zile în urmă, a refuzat să îi acorde iertarea. Totuşi, inima creştinului „nu poate fi oprită de la rugăciunea umilă şi sinceră pentru sufletul acestuia," a declarat arhimandritul Şevkunov, din partea Patriarhiei Ruse.

Presa agită, zilele acestea, titluri de genul „Tolstoi, mai popular în Occident decât în Rusia". Cauza agitaţiei o reprezintă refuzul Bisericii Ortodoxe Ruse de a-l absolvi pe renumitul romancier de orice vină, precum şi lipsa de interes pe care autorităţile ruse o arată faţă de centenarul morţii lui Tolstoi. Parţial, agitaţia este justificată. Rusia nu a uitat să-i celebreze pe Puşkin, nici pe Cehov. Păstrează însă, oficial, o tăcere de piatră vizavi de împlinirea celor 100 de ani de la moartea lui Tolstoi.

Interesul Occidentului este, într-adevăr, mai vizibil, dacă ne gândim la filmul Ultima staţie (o coproducţie germano-britanică), despre ultimele luni din viaţa autorului rus, film lansat în 2009. În Franţa şi în alte ţări au fost publicate mai multe volume din opera lui Tolstoi, tot pentru a marca evenimentul.

Neglijarea vădită a centenarului are însă o explicaţie. Tolstoi a publicat eseuri şi texte critice la adresa bisericii (Critica teologiei dogmatice, Confesiuni) şi, chiar dacă a fost acuzat de erezie, manevrele de astupare a vocii sale critice, incluzând excomunicarea din 1901, au avut mai degrabă un efect contrar, în contextul perioadei tulburi care prevestea o viitoare revoluţie. Oamenii s-au adunat în jurul casei lui, în semn de protest faţă de decizia de excomunicare, în timp ce publicaţiilor vremii li s-a interzis să publice articole care să susţină în vreun fel autorul. Tolstoi a acuzat biserica de rătăcire de la învăţăturile lui Christos şi i-a acuzat pe clerici că-şi urmăresc doar interesele lor meschine. Prin urmare, poziţia bisericii faţă de Tolstoi mi se pare normală. Ar fi fost straniu să aibă o atitudine contrară, respectiv să-l aprecieze pe cel care a înfierat-o public.

Pregătind parcă tăcerea şi ignorarea lui Tolstoi, cu prilejul centenarului, un tribunal din regiunea Rostov l-a judecat, anul trecut, pe romancier şi l-a declarat, postmortem, „extremist" şi „instigator la ură împotriva bisericii". Un alt tribunal, din Ekaterinburg, l-a acuzat, din nou, de extremism, în martie 2010. Frecţie la picior de lemn… Tolstoi e mort şi pace. Nu-l afectează nicicum aceste verdicte postmortem.

Sunt necesare câteva observaţii. În primul rând, Tolstoi nu are nevoie de o iertare pe care nu a cerut-o. Se insistă asupra faptului că Biserica Ortodoxă Rusă nu l-a iertat. De ce să-l ierte? Omul Tolstoi şi-a găsit propriul său drum spre Dumnezeu, altul decât cel al bisericii. Dacă drumul ales l-a condus în Sus sau în Jos, rămâne de văzut. Judecata şi verdictul final îi aparţin doar lui Dumnezeu.

Bisericile tradiţionale insistă însă să judece, să ierte sau să excomunice postmortem. Catolicii i-au iertat pe Copernic , pe Galilei şi pe beatleşi. Ortodocşii refuză acum să-l ierte pe Tolstoi. Cred, totuşi, că a trecut vremea în care bisericile dezgropau morţi pentru ca să îi biciuiască, să îi tragă pe roată sau să îi ardă pe rug încă o dată. Toţi aceştia sunt morţi, s-au întors în ţărână şi „nu mai ştiu nimic" (Eclesiastul 9:5). În al doilea rând, scriitorul Tolstoi nu trebuie confundat cu omul Tolstoi, nici opera cu viaţa sa. Opera este judecată şi apreciată de criticii literari şi de generaţiile de cititori. Această operă nu îl califică automat pentru mântuirea oferită de Dumnezeu. Mântuirea este acordată după criterii morale, nu literare, iar războiul şi pacea din inima lui Tolstoi, la fel ca din inima oricărui muritor, le-a cunoscut doar Dumnezeu.

Tolstoi şi-a încheiat cursa vieţii într-o gară. De acolo, iertările, condamnările, legările şi dezlegările nu ne mai aparţin nouă, ci doar Judecătorului divin. Este motivul pentru care, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, nu mă rog pentru Tolstoi. Trenul merge însă mai departe, pentru mine. Pot să mă rog pentru mine şi pentru cei care au încă ocazia de a schimba ceva în viaţa lor.