Cine a făcut risipa de timp risipa de bani greșeala să vadă filmele românești promovate azi ca mari capodopere ale artei cinematografice contemporane a remarcat probabil că cele mai multe mizează pe șoc și dezgust pentru a putea plăcea publicului.

    Mi-am dat seama că vreau să scriu despre asta, după ce am văzut o reclamă stradală la un recent film românesc. Cine a făcut risipa de timp risipa de bani greșeala să vadă filmele românești promovate azi ca mari capodopere ale artei cinematografice contemporane a remarcat probabil că cele mai multe mizează pe șoc și dezgust pentru a plăcea publicului.

    O bună parte din succesul lor e posibil să se datoreze publicului temător să nu fie suspectat de incultură dacă se pronunţă împotriva unei astfel de creaţii, însă e cert și că multora chiar le plac astfel de filme. De ce?    Ca să nu promovez nicio creaţie recentă am să iau exemplul filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – experienţa crudă a unei tinere din România comunistă care avortează ilegal. La vremea apariţiei filmului, până și președintele ţării a lăudat „acurateţea cu care a fost reprezentat momentul” (vezi video).

    Așadar răspunsul „cult” este că astfel de filme plac pentru realism. Dacă aşa este, de ce ne place mai mult realitatea din film decât realitatea… reală? De ce oamenii sunt mișcaţi până la lacrimi de un cadru ușor îngălbenit de film, dar trec indiferenţi pe lângă tragedia reală a unui orfan trimis la cerșit printre mașini?     Răspunsurile psihologilor conduc printr-un hăţiș de motivaţii. Teoria „distanţei estetice” spune că arta are valoare prin atingerea echilibrului între distanţa care îi dă privitorului atât satisfacţia de a observa, cât și distanţa care îi asigură siguranţa faţă de ceea ce vede. Omul se identifică cu personajul din film, trăiește emoţiile odată cu el. În același timp, stă în siguranţă, într-un fotoliu: nu el avortează, nu el trebuie să găsească soluţiile, nu el trebuie să reacţioneze, iar asta îi dă un sentiment de confort. E vorba aici de un proces care are loc la nivelul minţii. (Thomas Scheff, profesor emerit de sociologie la Universitatea din California oferă mai multe exemple aici).

    Apoi, spre deosebire de tragediile reale, tragedia din film durează 2 ore, timp în care emoţiile privitorului sunt stimulate intens, inima bate mai tare, nivelul adrenalinei crește, pentru ca, la final, această excitaţie să lase loc euforiei că totul a fost doar în film. Aici avem de a face cu reacţii chimice care se petrec în organism în timpul vizionării. (Dolf Zillmann explică mecanismul în Attribution and misattribution of excitatory reactions)     Deci nu realismul este ceea ce caută oamenii în filme, ci din contră, un sejur al simţurilor dincolo de lumea reală, într-o realitate mai ușor de controlat, pentru ca la final să trăiască ușurarea că în lumea reală e bine sau, măcar, mai bine ca în film. Probabil că cea mai în măsură să evalueze realismul filmului 4 săptămâni… este o femeie care a avortat clandestin în perioada comunistă. Iar ei, cel mai probabil, nu i s-ar părea de lăudat acest „realism”.    Și mai e ceva. Realitatea, oricât de dură ar fi, este mult mai complexă decât fixismul negativist al filmelor românești. Poate pentru unii va fi suficient ca să nu îngroașe profitul fabricilor de iluzii, ci să se confrunte demn cu realitatea și să se implice nu „artistic” doar, ci concret în transformarea ei.