„O viaţă calmă și umilă va aduce mai multă fericire decât căutarea succesului și constanta neliniște care vine cu ea.”

Fraza a fost scrisă în limba germană, de Albert Einstein, pe un bileţel pe care i l-a oferit drept bacșiș unui curier japonez, în 1922, la puţină vreme după ce aflase că a primit un premiu Nobel.

În octombrie anul acesta, preţul biletului lui Einstein a urcat într-o licitaţie până la 1,56 milioane de dolari, dar ideea lui despre fericire nu a fost niciodată la fel de preţuită. Și aceasta pentru că e împotriva unei tendinţe pe care o manifestăm cu toţii, începând chiar de la Adam și Eva: ne simţim permanent atrași de visul de a fi ceva ce nu suntem sau de a avea ceva ce nu avem. Este primul drog din istoria umanităţii, care a creat o dependenţă practic universală.

Culmea ironiei e că, și atunci când admitem public că Einstein a avut dreptate, în adâncul inimii credem sau măcar bănuim aproape toată viaţa ceva diferit. Numai așa se explică de ce, în ciuda a tot ce am descoperit sau, paradoxal, am trăit noi înșine, mai devreme sau mai târziu revenim la nefericita dependenţă originară.

Perfidia acestei adicţii stă în faptul că metamorfozează o dorinţă naturală și lăudabilă de creștere, de dezvoltare, într-un snobism compulsiv, care ne condiţionează fericirea mereu de următorul pas făcut. Idealul uman are în componenţa sa căutarea excelenţei, dar din cu totul alte motive, pe care Biblia le sintetizează astfel: „Fiţi sfinţi/desăvârșiţi căci Eu sunt sfânt/desăvârșit” (1 Petru 1:16; Matei 5:48). Cu alte cuvinte, Dumnezeu și-a dorit întotdeauna ca omul să fie ca El! L-a creat așa și a dorit ca omul să rămână așa veșnic. Uimirea e că diavolul a reușit să-i convingă pe protopărinţii noștri că nu erau ca Dumnezeu și că le lipsea ceva ca să atingă acest statut – să muște dintr-un fruct interzis. Ridicolul situaţiei s-ar traduce așa: cuiva căruia Dumnezeu i-a descoperit și pus la dispoziţie tot ce are nevoie ca să fie fericit, cineva îi vinde cu succes ideea că are nevoie de ceva în plus pentru asta.

Mecanismul acestui tip de manipulare e recunoscut din studiul reclamelor. Cum, la nivel practic, avem nevoie de un număr limitat de bunuri, comercianţii se întrec pe ei înșiși în a ne crea nevoi noi, pe care produsele lor să le satisfacă. Deșertăciunea, spune Einstein, stă în faptul că acest carusel care ne poartă mereu mai departe în căutarea fericirii nu oferă cu adevărat ceea ce promite. Este ceea ce Biblia descrie grafic ca „goană după vânt” (Eclesiastul 1:17).

De aceea, în ciuda cumpărăturilor compulsive, rămânem deprimaţi. Minutele de fericire care însoţesc o achiziţie nouă lărgesc doar hăul nevoii de mai mult. O haină nouă, o mașină nouă, o casă nouă oferă câteva clipe sau zile de satisfacţie și un lung șir de regrete cu privire la ceea ce nu putem avea.

În același timp, să mănânci simplu și mai puţin, să câștigi mai puţin și să deţii lucruri mai simple și mai puţine sunt văzute adesea ca detalii dintr-un tablou monocrom și trist. În timp ce simplitatea scumpă e un trend, simplitatea ieftină, ușor de obţinut, este în general rușinoasă, un semn de slăbiciune și neputinţă. Dar, dacă Einstein și mulţi alţii care au gândit și vorbit ca el au dreptate, atunci simplitatea este capabilă să construiască o casă fericirii.

Partea frumoasă este că simplitatea nu are o singură reţetă, nu e unică. Ea poate lua tot atâtea forme câţi indivizi există și de aceea devaluează competiţia. Doar esenţa ei rămâne aceeași – și aceasta nu înseamnă sacrificiu sau supravieţuire, ci o înlăturare a tot ce încarcă sau se naște din nevoia înșelătoare de a avea sau a reprezenta mai mult, de a ne imagina mai bogaţi sau mai puternici. Este o dare la o parte a tot ce are valoare artificial creată, pentru a ne permite să vedem ceea ce are valoare intrinsecă, o uitare a obiectelor care se cer adulate, pentru a lăsa loc celor care ne slujesc fără să ne înrobească. Simplitatea lucrează asupra minţii și inimii noastre așa cum natura reconstruiește un ecosistem după ce intervenţia omului a încetat. În plus, simplitatea produce timp – în lipsa obiectelor neesenţiale, redescoperim ca esenţiali oamenii, frumuseţea relaţiei, forţa transformatoare a iubirii și… simplitatea reţetei fericirii.

Sabatul biblic, trăit așa cum ne sugerează Biblia, și nu conform tradiţiilor umane care i-au mutilat înfăţișarea, e o chintesenţă a simplităţii și a beneficiilor acesteia. Dumnezeul care i-a creat pe oameni după chipul Său îi invită la o sărbătoare săptămânală a relaţiei, la un moment de refacere și reconectare totală, la un timp de încărcare și reafirmare a convingerilor și sentimentelor care hrănesc viaţa echilibrată, sănătoasă și satisfăcătoare. Pentru că, în realitate, nu de mai multe lucruri sau realizări avem nevoie, ci de mai multă încredere, pace, dragoste și sens. Nu de goana disperată de a nu pierde fericirea, ci de a ne opri și a ne așeza calm și mulţumit în locul în care se află fericirea.

Iar fericirea, ca o ninsoare cu fulgi atât de ușori încât nu se pot așeza peste cineva aflat în mișcare, se așază peste cei care, deși continuă să se miște, de fapt s-au oprit.

SURSĂ:Semnele timpului, noiembrie 2017, ediție tipărită
Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.