Este unul dintre lucrurile cele mai dificile pe care le poate face un om, din orice colţ lumii. Poate că acesta este şi motivul pentru care Iisus a vorbit despre acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru". Iar filosoful Jacques Derrida spunea că lucrul acesta devine posibil şi real doar atunci când este imposibil.

„Nu există un Dumnezeu în Univers care să ierte faptele voastre!" Afirmaţia este recentă şi îi aparţine lui Jaycee Dugard, o tânără din California care a fost răpită în copilărie de un cuplu american şi ţinută ostatică timp de 18 ani. În tot acest timp, a fost violată de mai multe ori şi a născut 2 copii în urma relaţiilor sexuale cu răpitorul. Soţii Philip şi Nancy Garrido, răpitorii, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Cazul a stârnit senzaţie şi emoţii puternice în publicul de peste Ocean, care a empatizat cu Jaycee.

„Nu există un Dumnezeu în Univers care să ierte faptele voastre!", le-a transmis Jaycee celor 2 răpitori, acuzându-i că au furat viaţa ei şi a familiei sale. Cine s-ar putea aşeza în locul tinerei şi să îi ierte pe autorii faptelor mârşave? Este una dintre acele situaţii când iertarea pare imposibilă.

Un caz oarecum similar, tot din SUA, a avut-o în centrul atenţiei pe Elizabeth Smart. Aceasta a fost răpită în 2002, în Salt Lake City, şi a fost găsită după 9 luni. Răpitorii, ca şi în primul caz, au fost doi soţi: Brian David Mitchell şi Wanda Barzee. Autointitulat „profet mormon", Mitchell a răpit-o pe fetiţa în vârstă de 9 ani şi a violat-o, aproape zilnic, timp de 9 luni. Mitchell a fost condamnat, luna trecută, la închisoare pe viaţă. Elizabeth nu a făcut vreun gest care să sugereze că intenţionează să-i ierte pe răpitorii săi.

Şi aceasta este una dintre acele situaţii când iertarea pare imposibilă.

Rostind rugăciunea-model „Tatăl nostru", Iisus a zis: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". De fapt, dacă citim mai departe, după „Amin-ul" de la sfârşitul rugăciunii, observăm că, imediat, Iisus revine la iertare. Iar afirmaţiile Sale sunt şocante: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre." Iertarea greşelilor mele este condiţionată de modul în care mă raportez la cei care au greşit faţă de mine. În perspectiva celor două cazuri menţionate, aproape că am îndrăzni să spunem că este o condiţie nedreaptă.

Provocarea nu este însă doar la Jaycee sau la Elizabeth, ale căror istorii sunt mai… speciale. Provocarea este la trecătorul simplu, de pe stradă, care crede că fapte precum cele comise de Garrido sau Mitchell nu merită iertarea lui Dumnezeu, fără să înţeleagă că faptele lui păcătoase (minciună, invidie, adulter, etc.) sunt tot o ofensă la adresa lui Dumnezeu.

Este greu de spus dacă, în locul lui Jaycee sau al lui Elizabeth, aş găsi puterea să iert. Mi-ar fi mai uşor să mă ascund în spatele dictonului „a greşi este omeneşte, a ierta este divin", lăsând iertarea în seama lui Dumnezeu. Sau, mergând pe afirmaţia lui Jaycee, nici măcar în seama Lui, pentru că „nu există un Dumnezeu în Univers care să ierte" fapte atât de rele. Tocmai aici se înşală Jaycee. Acest Dumnezeu există. Şi a murit deja pe cruce pentru ca astfel de fapte să fie iertate.

Până la urmă, Derrida avea o doză de dreptate: iertarea adevărată apare doar în situaţiile când pare imposibilă. Ultimele cuvinte ale primului martir creştin, Ştefan, înainte de a muri sub ploaia de pietre aruncate în capul lui, au fost o rugăciune scurtă: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!" Oare de unde această putere incredibilă a iertării?

Ar putea să pară că iertarea este imposibilă sau foarte rară. Și totuși, povestea unei femei care l-a iertat pe ucigașul fiului său, care locuiește ușă în ușă cu el și care merge la aceeași biserică împreună cu acesta, ne dovedește că, ici și colo, puterea iertării apare și transformă radical viaţa oamenilor.