În lumea economică sunt reciclate uneori articole, care, deși au fost scrise cu ceva vreme în urmă, conţin lecţii interesante și utile pentru cei care astăzi încearcă să înţeleagă mai bine actualitatea. Un astfel de exemplu este alocuţiunea lui Lawrence Summers, din anul 2000, în cadrul întâlnirii anuale a Asociaţiei Economice Americane – Crize Financiare Internaţionale: Cauze, Prevenţie și Remedii. La o simplă lectură mă frapează actualitatea analizei sale și îmi zic încă o dată că dacă statele avansate n-ar fi fost atât de orbite de propria putere economică și ar fi înţeles că astfel de crize devastatoare li se pot întâmpla și lor, poate că o parte din suferinţa de astăzi ar fi fost evitată.

 

    Un alt paragraf al articolului lui Summers, Secretarul Trezoreriei americane la acea dată, mi-a dat însă serios de gândit. Este vorba de cele cinci faze ale răspunsului guvernanţilor în faţa unei crize (prin analogie cu cele cinci etape ale durerii):

 

       1. Negarea faptului că am putea să ne aflăm într-o criză.       2. Mânia și graba de a arunca pisica moartă în ograda altuia – speculanţii, alte forţe externe conspiraţioniste, fostul guvern.       3. Negocierea, căutarea disperată de soluţii rapide când ştreangul începe să se strângă în jurul gâtului (instituirea de consilii valutare, negocieri directe cu principalii creditori, principalele bănci etc).       4. Disperarea care determină guvernul în cele din urmă să apeleze la FMI și mai nou la UE.       5. Acceptarea problemei și adoptarea unui plan credibil de redresare.

    Dacă ne uităm la Grecia, parcă vedem un caz de manual. Privind, însă, în ograda noastră, constatăm cu stupoare că de fiecare dată intrăm în blocaj după cea de-a patra etapă și ne încăpăţânăm să nu trecem cu niciun chip mai departe, la etapa raţională de căutare a soluţiilor și aplicarea acestora.

 

    Am servit gogoși de fiecare dată delegaţiilor FMI și UE și nici n-au părăsit bine plaiurile mioritice, că a și dat amnezia peste noi. Criză? Care criză? FMI-ul a venit doar să ne facă o vizită de curtoazie. Mai nou, guvernanţii noștri se mai şi laudă că au propus o măsură de redresare economică la care FMI-ul nici nu a visat măcar. I-am surprins, neicușorule… Începem să ne gândim dacă îi primim în stagii de studiu în România.

 

    Iar dacă leul intră iar în picaj sau dacă ne prinde din nou vreo scadenţă cu buzunarele goale, de vină sunt tot ei, speculanţii, conspiraţioniștii ruși, masonii, foștii guvernanţi… Maine-poimâine iar chemăm băncile private străine și le rugăm să fie rezonabile, să nu-și retragă liniile de finanţare. Iar dacă nevoia o cere, primim iar musafiri. Că doar e proverbială ospitalitatea românească. Cu FMI-ul de ce am face excepţie? Important e că noi nu suntem în criză. Noi făurim societatea socialistă multilateral dezvoltată și ne vom depăși și anul acesta planul de producţie… Vă sună cunoscut?

 

Cristina Modoran este economist și scrie pentru rubrica ST Guest Contributors.