În clipul devenit deja viral în care Brittany Maynard povestește cum s-a hotărât să moară, tânăra mărturisea că ultima ei dorinţă este să vadă Marele Canion. Ieri seară, câteva fotografii din presa internaţională arătau că Brittany și-a împlinit visul.

Nimic din acele fotografii nu transmite însă drama din spatele lor. Nimic nu spune că în doar câteva zile, sâmbătă mai exact, tânăra aceea zâmbitoare își va săruta cu tot atâta drag soţul, înainte să închidă ochii pentru ultima dată.

În poze nu se vede decât o excursie, ca orice excursie la Marele Canion. Pozele nu surprind însă și drumul de întoarcere. La dus, da, știi că te așteaptă frumuseţi care pe unii îi fac să plângă. Atunci când ești acolo, deschizi larg ochii și absorbi minunea naturii. Dar ce faci după? Ce faci în acel moment în care realizezi că nu mai ai nimic frumos de așteptat?

Brittany spune că cel mai mare regret al ei este acela că nu a putut să întemeieze o familie și nu a putut să lase în urmă copii, însă ar consola-o dacă moștenirea lăsată de ea ar fi o Americă în care bolnavii terminali pot avea, legal, un sfârșit demn. Într-un fel, prin această luptă proeutanasie, ea dă un sens morţii ei. Însă cum rămâne cu aceia pentru care va fi fost câștigat acest drept? (Presupunând că va fi așa.) Pentru moartea lor, ce sens mai rămâne? Moartea pe care ar avea-o ei de înfruntat ar fi aceeași nedreaptă și ilogică moarte cu care ne vom confrunta, într-un final, toţi.

De aceea, mai solidar mi s-ar părea să găsesc acel sens al morţii care vede în „demnitate” ceva mai mult decât absenţa durerii și autocontrolului, ceva care să se aplice tuturor oamenilor. Așa cum moartea ni se aplică tuturor. Dacă acest sens există, el ar trebui să fie superior unui sens care nu poate fi atribuit decât morţii unuia singur.

Căutarea acestui sens depinde însă tot de filtrul personal. Ieri am descoperit o exprimare foarte profundă a acestui adevăr în filmul Shadowlands, care urmărește modul în care cunoscutul scriitor C. S. Lewis și soţia lui, Joy Davidman, au reușit să intuiască un sens în diagnosticul terminal pe care l-a primit Joy.

Câteva replici mi-au atras în mod special atenţia. Dorind să-şi pregătească soţul pentru moartea ei, Joy îi spune că bucuriile vieţii (precum ziua perfectă pe care o petrecuseră într-un loc idilic) nu durează. Însă, îi spune ea, „durerea care va veni mai târziu este parte a bucuriei din prezent. Așa stau lucrurile.”

După moartea lui Joy, Lewis este răvășit de durere. În timp însă, reușește să se adune și să își reîntărească credinţa, transformând ceea ce îi spusese Joy în „durerea de acum este parte a bucuriei din viitor. Așa stau lucrurile.”

Cuvintele lui Lewis, un creștin și un apologet devotat, erau îmbibate de speranţa revederii cu Joy în cer, acolo unde „moarte nu va mai fi”, iar Dumnezeu Însuși „va şterge orice lacrimă din ochii lor”, pentru că „cele dintâi au trecut” (Biblia). Oameni din întreaga lume se roagă ca Brittany să descopere și ea această consolare, pentru că experienţa durerii este una pe care o împărtășim toţi, fără excepţie. Și este una care ne unește.

Foto: popsugar.com