În timp ce redactam de zor la niște materiale, am ajuns la un subiect interesant. Greşeală de exprimare, de traducere sau, pur şi simplu, de redactare, dintr-o ştire de presă reieşea că Papa Benedict ar fi spus că învăţătura Sf. Augustin este deosebit de relevantă astăzi, deoarece “relativismul este, în mod paradoxal, ‘adevărul’ care trebuie să călăuzească gândurile, deciziile şi comportamentul”.

Repet: greşeală de exprimare, de traducere sau de scris, expresia „relativismul este adevărul” ar trebui puţin analizată. Să spunem că Suveranul n-a folosit acest termen; nu-i nimic, ne vom folosi de ceea ce a dat spre publicare redactorul (dar de ce n-a reacţionat niciun reprezentant al bisericii pentru a scoate în evidenţă nebunia care reiese dintr-o asemenea exprimare?).

Îmi amintesc nişte versuri de-ale lui Păunescu – „într-o lume relativă ce-a făcut şi-a desfăcut”. Cu alte cuvinte, într-o lume dezbinată împotriva ei însăşi, într-o lume în care o dată lucrurile stau într-un fel, altă dată în alt fel… o dată 1+1=2, o dată 1+1=3. O dată e bine să ucizi, o dată trebuie să eviţi asta. O dată este frumos să ajuţi, o dată trebuie să te faci că nu vezi nevoia celui de lângă tine sau chiar să-l îmbrânceşti. O dată să naşti copilul, o dată să-l arunci la canal. O dată să furi din buzunarul altuia, o dată să te abţii. O dată să batjocoreşti ceea ce e sfânt, o dată (sau de două ori pe an!) să te închini pios, că aşa-i bine.

Relativismul este, cu tristeţe fie spus, starea lumii noastre – dar de la el până la Adevăr e cale lungă; nu ai cum să uneşti relativismul cu adevărul.

Cum conexiunile din creierul meu s-au făcut şi în alte direcţii, m-am întrebat ce-ar fi însemnat relativismul pentru doi oameni dragi mie, a căror suferinţă cumplită o înţeleg foarte bine. Familie unită, cu trei copii. Una dintre fete s-a îmbolnăvit. Tatăl a venit cu ea la Bucureşti. I-au făcut toate analizele şi-au început s-o trateze de ceva… Nu a trecut nimănui prin cap că e bolnavă de altceva, mai bine zis că este unul dintre copiii infectaţi cu HIV în 1988, când se foloseau acele de seringă fierte, mai bine sau mai puţin bine (relativ!). Un an şi trei luni a luptat fata cu boala. Când părea îngenuncheată, se ridica. Când părea că nu mai poate respira, zâmbea şi se ţinea singură pe picioare. Ei bine, copila s-a stins, în ciuda luptei ei. Casa părinţilor a devenit cimitirul. Fata care le-a rămas a avut o idee: plecăm toţi în Spania, pentru că trebuie să mergem înainte. Le-a fost greu să lase cimitirul în urmă, dar au plecat.

Durerea este cu ei, revine mereu, dar acești oameni ştiu ceva: relativismul nu este adevărul. Ei nu cred că Dumnezeu a fost bun cu ceilalţi şi rău cu ei. Ei cred în bunătatea lui Dumnezeu până la capăt. E drept că sunt unii copii care se vindecă după boli aparent incurabile şi e drept că sunt unii care nu fac niciodată nicio boală; pe ce criteriu unii sunt aleşi ca să rămână în viaţă şi alţii sunt lăsaţi să moară? La o astfel de întrebare, dacă porneşti de la ideea că relativismul este adevărul, iar tu ai fost în partea negativă a istoriei, te lepezi de Dumnezeu, fără să-ţi mai pese de El şi de valori. Şi vrei să trăieşti re-la-tiv, ca tot ceea ce e în jur.

Oamenii aceştia – care au suferit şi care vor mai suferi poate toată viaţa, pentru că sunt dintre cei care chiar au inimă (alţi părinţi îşi ucid singuri copiii şi n-au nicio remuşcare!) – au ales să creadă că adevărul care spune că Dumnezeu este dragoste nu e relativ. Chiar dacă ei suferă, asta nu înseamnă că Dumnezeu e uitare, nepăsare, bătaie de joc la adresa celor mici şi neînsemnaţi. Pentru că Adevărul este unul şi acelaşi de-a lungul istoriei, Adevărul este o stâncă de neclintit pe care te poţi baza în orice moment. Adevărul este o Persoană – Fiul lui Dumnezeu – nu un concept.

Relativismul nu este o chestie care ţine de adevăr, ci o mizerie ce ţine de gustul uman. Poate să fie relativă dragostea omului: azi te iubesc, mâine mă satur de tine  şi caut pe altcineva. Poate să fie relativă prietenia omului: azi ies cu tine în oraş, pentru că ai bani şi faci cinste. Mâine nu ies cu tine în oraş pentru că… hm, iau banii şi eu din banii mei nu dau. Poate să fie relativă atitudinea pozitivă a omului: am încredere în Dumnezeu, pentru că-mi merge bine, n-am încredere în Dumnezeu pentru că mă doare măseaua, El de ce nu vede?Dar ceea ce ţine de Dumnezeu nu a fost, nu este şi nu va fi relativ. Pentru că, după cum spune Biblia, Dumnezeu este acelaşi, ieri, azi şi mereu. Şi bunătatea Lui rămâne în veac!

Adevărul este unul singur: Adevărul nu e relativ. El rămâne neschimbat. Şi adevărul neschimbat, care n-are legătură cu relativismul, este că Adevărul ne face liberi. Acest Adevăr nerelativ sună în gura lui Dumnezeu astfel: „te iubesc cu o iubire veşnică de aceea îţi păstrez bunătatea mea.” Aşa că aceia care-L iubesc pot să se bazeze pe cuvintele Sale, care n-au nimic de-a face cu relativismul despre care vorbea (sau poate doar a fost tradus greşit) Suveranul Pontif.

Bianca Timșa-Stoicescu este realizator la Radio Vocea Speranţei și scrie pentru rubrica ST Guest Contributors.