Anne Naysmith ar putea fi numele unei persoane oarecare. Nu este deloc așa, cel puţin dacă luăm în considerare povestea vieţii ei. Deși a trăit în anonimat total aproape patru decenii, Anne a atras atenţia presei britanice într-un mod unic. În aceasta constă și substanţa unei povești incredibile.

Anne Naysmith a fost evacuată din casa ei din Chiswick, vestul Londrei, când avea 39 de ani. Ceea ce a urmat pare să fie la limita dintre realitate și ficţiune. Motivul pentru care a ales să locuiască în stradă timp de patru decenii constituie miza unei povești care invită la reflecţie.

Iniţal, Anne a locuit în mașina ei 26 de ani, până când aceasta i-a fost confiscată, în 2002. Localnicii i-au sărit în ajutor și i-au oferit un Mercedes vechi, dar acesta a fost vandalizat și Anne a fost nevoită să se mute într-un adăpost improvizat într-un parc auto. După ce a fost alungată și de acolo, a trăit în canalizare până în 2012, când a fost alungată din nou. Din nefericire, povestea vieţii ei s-a curmat brusc. Anne a fost omorâtă recent într-un accident rutier, la vârsta de aproape 80 de ani.

Până aici sunt amănunte clasice ale vieţii unui homeless. Multe dintre persoanele fără adăpost ar putea relata episoade similare. Însă pentru această femeie fără adăpost, mulţi oameni din Chiswick au plâns. De unde vine această sensibilitate faţă de o persoană condamnată la un statut social care nu este niciodată luat în atenţie?

https://www.youtube.com/watch?v=WQi5fqAMcQg

Conform presei britanice, Anne poate fi descrisă ca o figură eroică. Viaţa ei pe străzi a început ca un protest faţă de ceea ce ea a perceput ca un act de nedreptate: evacuarea forţată. În consecinţă, a refuzat orice ajutor, inclusiv oferta unei locuinţe sociale. Singurul lucru pe care și-l dorea era să se întoarcă acasă. La casa ei. Înainte de evacuare, își construise o carieră de pianistă, fiind absolventa Academiei Regale de Muzică. A interpretat piese pe scenele britanice și a predat lecţii de muzică. Chiar și atunci când a ajuns să fie fără adăpost, Naysmith a continuat să discute cu iubitorii de muzică în timp ce aşteptau să intre în sălile de spectacol. A rămas politicoasă și fermecătoare în atitudine.

The Guardian a făcut o descriere plină de savoare a vieţii ei și a deciziilor pe care a fost nevoită să le ia. Alegerile ei a fost deliberate, pline de semnificaţie și deloc convenţionale. Au fost decizii grele și a trăit cu consecinţele care au decurs de aici. „Decizia de a respinge confortul conformării, refuzul milei și al compromisului sunt decizii puternice, acţiuni puternice”, spun jurnaliștii britanici, și acestea au caracterizat cele patru decenii de viaţă fără adăpost ale Annei. În opinia lor, gestul Annei este în contrapondere cu ceea ce, în general, apreciază societatea de astăzi. Persoanele care par să fi eșuat în viaţă, asemenea Annei, și care ratează oportunitatea de a se ridica la standardele impuse de societatea modernă sunt, în general, marginalizate sau, cel mult, stârnesc milă. Anna a intrat în atenţia presei tocmai pentru acest eșec asumat în mod voluntar. „O curajoasă, chiar dacă riscantă alegere; dar una pentru care poate să fie admirată”, comentează și The Independent. Miza deciziei sale și a riscurilor asumate sunt subsumate unei vieţi coordonate de principiul demnităţii. Ea a ales drumul vieţii ca o chestiune de principiu, concluzionează jurnaliștii.

Câtă normalitate este în deciziile ei? Există tentaţia de a specula cu privire la motivul pentru care Naysmith a ales să trăiască în stilul acesta. Ar putea fi invocat sindromul Asperger, care ar putea justifica incapacitatea obsesivă a acesteia de a face faţă schimbărilor sau de a accepta un caz de nedreptate. S-ar putea arunca șuvoaie de acuzaţii pentru faptul că a respins ajutorul pe care comunitatea a încercat să i-l ofere. Ar putea fi etichetată ca excentrică sau lipsită de simţul măsurii. Dincolo de toate acestea, Anne a câștigat simpatia presei și a oamenilor care au cunoscut-o, pentru viaţa ei condusă de un principiu ferm. A protestat în tăcere și și-a asumat un destin deloc de invidiat. A mizat totul pe cartea demnităţii și a preferat să piardă.

Un alt gest la limita normalităţii

Atitudinea ei poate părea ciudată, dar nu este singulară. Pe paginile Bibliei poate fi întâlnită o situaţie asemănătoare prin excentricitatea ei. Istoria Riţpei este istoria unei femei din afara palatului şi curţii împăratului David. Apare secvenţial, dar într-un context care îl pune pe cititor într-o situaţie de reflecţie. În Israel era foamete. Acesta este contextul în care Riţpa este nevoită să ia o decizie grea. Cei doi fii ai ei, pe care i-a avut împreună cu împăratul Saul (adversarul lui David), se află printre cei șapte aleşi spre a fi executaţi în vederea unei „ispăşiri” care să înlăture condiţiile foametei.

Sfâșiată de durere, Riţpa alege varianta unui gest inedit. Construieşte un adăpost din pânză de sac şi stă acolo, sub cerul liber, aproape de trupurile aflate în descompunere, protejându-le, spre a nu fi profanate de păsări şi animale. Riţpa nu face lucrul acesta o zi. Nici șapte zile. Trec săptămâni întregi. Sufletul ei de mamă nu poate accepta nedreptatea. Protestează în tăcere. Și totuși, foametea nu a încetat odată cu execuţia. Dumnezeu a răspuns la rugăciunea pentru ploaie numai după ce David a intervenit și a îngropat rămăşiţele lui Saul şi ale urmaşilor lui. Cu alte cuvinte, gestul Riţpei a generat reflecţie. Rezultatul a fost vindecarea rănilor războiului civil dintre evrei. Riţpa fusese o anonimă. A devenit o eroină. Prin atitudinea ei ghidată de principiul demnităţii, a influenţat subtil viitorul unei naţiuni.

Este exact lecţia de care societatea umană are nevoie. Într-o perioadă în care valorile s-au disipat, iar principiile s-au diluat, oamenii care mai cred în forţa demnităţii sunt puţini. Unii se îneacă în fanatism. Alţii își spulberă viaţa în hedonism. Sunt extremele unui stil de viaţă necontrolat de principii coerente. „Este mult mai ușor să lupţi pentru principiile proprii decât să le respecţi”, spunea Alfred Adler. Aceasta este marea diferenţă dintre cei care clamează o existenţă coordonată de principii doar pentru a-și justifica obtuzitatea și cei care sunt dispuși să sufere pierderi din cauza valorilor în care cred. Obtuzitatea nu pretinde sacrificii. Este o atitudine specific umană la care Andrei Pleșu face referire când spune că percepţiile eronate cu privire la principii „sunt uneori cel mai înalt mod de a gândi al oamenilor care nu obișnuiesc să gândească. Când n-ai idei, faci rost de câteva principii și lucrurile merg de la sine.” Cu alte cuvinte, vrem să fim ceea ce nu suntem. Este doar un exerciţiu de imagine, de cosmetizare a realităţii. Prin contrast, gesturile Riţpei sau ale Annei pot fi contestate, dar nu ignorate.