Miza este foarte mare în ceea ce privește homosexualitatea, promiscuitatea, alcoolismul, violenţa și altele de acest tip. Privite înainte ca un rezultat al influenţei mediului şi al alegerii morale, ele devin acum „daturi” genetice.
Să discutăm, în speţă, despre gena violenţei. Sumele uriaşe investite în studiul cauzelor genetice ale comportamentului uman promit oare soluţii medicale pentru extirparea violenţei? Dacă da, înseamnă că devierile comportamentale nu vor mai chema omul la schimbarea vieţii, ci la spital, pentru medicaţie sau inginerie genetică.
Simţul răspunderii morale ar avea cel mai mult de suferit. Dar ar fi convenabil, pentru că ne-ar absolvi, ca indivizi şi societate, de recunoaşterea eşecului nostru moral şi spiritual. Cât despre ce este normal şi ce nu, ce gene trebuie păstrate şi care nu, ar urma să se stabilească după consensul social, nu după un sistem de referinţă absolut.
Oamenii de ştiinţă recunosc totuși că legătura dintre gene şi comportament nu are cum să fie una de tip cauză-efect. Experienţele umane observabile cu ochiul liber arată că omul poate fi educat, iar alegerea morală liberă are un rol definitoriu.
Oricum, în fundal, gândirea societăţii a început să se transforme. Materialismul naturalistic ne consideră simple maşini biologice – viaţa noastră nu are nimic special sau unic. Antropologia postmodernistă depersonalizează individul – suntem fiinţe condiţionate social. Astfel, omul este dezbrăcat de valoarea intrinsecă; dacă suntem doar maşini biologice, viaţa poate fi cumpărată, manipulată, condiţionată şi întreruptă, ceea ce se şi întâmplă cu embrionii sau fetuşii. Dacă este o construcţie socială, drepturile lui nu mai sunt universale şi inalienabile, ci relative la cultura din care face parte.
Și iată, la final, cât de mare poate fi diferenţa de viziune – îmi spunea un prieten creștin: „Dacă suntem fiinţe într-un Univers în care totul originează din şi depinde de Dumnezeu, nu cultura îl condiţionează pe om, ci invers. Nu ecosistemul este determinant pentru om, ci invers.”