Aflu din presă că o femeie a cerut să fie eutanasiată împreună cu fiica ei. Motivele invocate: sărăcia, disperarea. Nu ştiu de ce, dar parcă ştirea nu mă mai surprinde, pentru că m-am obişnuit, ca şi alţii, să consider normale aceste infirmităţi ale lumii în care trăiesc.

„Nu mai am bani de mâncare. Curentul ni-l taie şi avem şi datorii. Ce să mai aştept? Murim de foame… Pur şi simplu aşa este", a declarat femeia a cărei fiică are sindromul Down. Femeia susţine că nu a primit de câteva luni ajutorul de 500 de lei pentru îngrijirea fiicei sale. Pe deasupra, mai suferă şi de astm. Aşa că, într-un moment de disperare (şi pentru a-şi face auzită vocea), i-a trimis prefectului de Mehedinţi o epistolă prin care a cerut să li se ia viaţa – ei şi fiicei sale.

Ştirile de acest gest au devenit o invariabilă. Aproape că aş îndrăzni să spun că nu este zi în care trecerea în revistă a presei să nu îmi supună atenţiei cazuri de oameni care apelează la gesturi disperate. Dincolo de cazurile în sine mă deranjează propria-mi reacţie de „nesinchiseală". În faţa disperării ajung să practic cu succes sportul resemnării. Iar scuzele liniştitoare pentru conştiinţă îmi sunt întotdeauna la îndemână.

Poate că, măcar pentru o vreme, Academia ar trebui să izgonească din DEX cuvinte precum „nepăsare", „egoism", „individualism"… Să le trimită în surghiun, undeva departe. Poate că aş/am avea astfel mai mult timp pentru desluşirea altor cuvinte: „generozitate", „preocupare", „altruism", „amabilitate", şi aş ajunge la vorba trubadurului Tudor Gheorghe… Mie-mi pasă!