La Westminster Abbey am văzut o slujbă religioasă elegantă și consistentă. Totul a fost pregătit și verificat dinainte, cu siguranţă, dar nu s-a pierdut nota de naturaleţe. Nici clericii, nici protagoniștii Kate și William, nici ceilalţi care au avut vreun rol nu au părut victimele încordării tipice unui asemenea eveniment și unei asemenea expuneri publice. Ceea ce a fost reconfortant.

Simplitatea s-a combinat fericit cu eticheta și tradiţiile sofisticate ale monarhiei britanice. Mireasa, prin înfăţișare și ţinută, a reușit să anime portretul legendar al prinţesei curate la suflet, simple și frumoase. Nici William nu a fost distant, iar atitudinea lor, surprinsă parcă, și recunoscătoare în faţa aclamaţiilor publicului, a mai dărâmat din prejudecăţi.

Noua generaţie și-a format cu această ocazie o impresie durabilă despre familia regală. Iar ceea ce a arătat monarhia a fost o etichetă ireproșabilă, justificată de eleganţă și dublată de maleabilitatea membrilor casei regale. Probabil chiar și cei care au mers din pură curiozitate și fără să știe la ce să se aștepte, au plecat măcar cu un sentiment pozitiv.

Cineva ar putea să condamne excesul de atenţie pentru o mână de oameni sau excesul de cheltuieli pentru un eveniment care nu are altă aparentă finalitate decât impresia. Dar nu cred că e vorba doar de impresie. Dincolo de alte aspecte, imaginile eleganţei și ordinii, frumuseţii și stabilităţii oferite de nunta regală activează visuri profunde și rar exprimate ale oamenilor.

E pus în noi să ne placă firul narativ al unei „fairy tale”. E în noi să căutăm sau să creăm eroi, oameni nobili frumoși și buni, ca exponenţi ai unei societăţi nobile, frumoase și bune. Și într-o asemenea zi, memoria colectivă este foarte selectivă, evitând să aducă la suprafaţă tot ce a fost urât.

Se găsește în povestea aceasta și o sămânţă a visului fiecăruia după o lume în care și el este în familia regală. Cine se bucură pentru ei, se bucură sau visează și pentru sine. Și invers, dacă cineva nu le zâmbește lui Kate și William, chiar și de la televizor, s-ar putea să fie pentru că nu poate să se bucure sau să viseze pentru el însuși.

În fine, oamenilor le plac momentele memorabile, ca un prilej de a fi parte și de a se identifica într-un fel cu oamenii care nu vor fi uitaţi. Dacă mă uit în literatură sau cinematografie, e limpede că, în general, credem că menirea noastră este să fim importanţi și să fim ţinuţi minte! Adevărul e că dacă aș cunoaște un om care își încheie viaţa cu adevărat împlinit pentru că știe că oamenii își vor aminti de rangul pe care l-a avut, de aclamaţiile pe care le-a primit, de premiul său Nobel sau de schimbarea cursului istoriei prin el… aș vrea neapărat să aflu ce crede acest om despre sensul vieţii.