O rochie de 1.267.500 de dolari, un pian de 2.000.000 de dolari şi o piatră la rinichi în valoare de 25.000 de dolari. De ce ar plăti cineva aceste sume pentru astfel de obiecte?

Răspunsul pare simplu! Pentru că rochia a fost purtată de Marilyn Monroe în Happy Birthday, Mr. President, pentru că pianul i-a aparţinut fostului Beatles, John Lennon, şi pentru că piatra la rinichi l-a chinuit pe William Shatner, alias James T. Kirk din seria Star Trek. Iar acestea sunt doar câteva dintre obiectele vândute pentru sume exorbitante, conform publicaţiei Newsweek. Oricine a auzit, măcar o dată în viaţă, despre cineva care a cumpărat vreun obiect sau accesoriu al cărei proprietar a fost o persoană publică.

Mai şocant decât faptul că se găsesc cumpărători pentru guma mestecată de Britney Spears (vândută pentru 160 de dolari, şi nu e glumă) sau pentru mănuşa lui Michael Jackson, este preţul plătit. Uneori, sumele oferite au multe zerouri. Din public răzbat proteste: „Pentru săraci n-ar fi dat banii ăştia! Dar pentru un obiect inutil care i-a aparţinut lui Escu a avut de unde!" Desigur, nu este exclus ca protestele de acest gen să ascundă o doză din ipocrizia Iscarioteanului care murmura de undeva din spatele sălii: „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, şi să se fi dat săracilor?" (Ioan 12:5). Oricum, în cazul respectiv, relatat de evanghelişti, mirul pe care femeia l-a folosit pentru ungerea lui Iisus avea valoare şi utilitate.

Se întâmplă frecvent ca obiectele ce au aparţinut unor staturi de cinema sau politicieni să nu aibă nici valoare, nici utilitate. Ce să faci cu o şuviţă de păr, cu un stilou stricat sau cu… proteza lui Churchill (ca să citez din lucrurile scoase la licitaţie şi menţionate de Newsweek)?

George E. Newman are 3 explicaţii pentru astfel de achiziţii. Le are pentru că este cercetător la Yale School of Management şi pentru că a publicat în Journal of Consumer Research un articol despre concluziile sale privind motivele pentru care oamenii sunt gata să cumpere lucruri care au aparţinut unor persoane publice, chiar dictatori sau criminali în serie, plătind sume uriaşe.

O primă explicaţie ar fi valoarea sentimentală. Păstrăm obiecte care au aparţinut bunicilor, părinţilor sau prietenilor noştri, păstrăm vreun pliant care ne aminteşte de un muzeu vizitat în Sankt Petersburg sau o piatră de pe un vârf de munte pe care l-am atins. Similar, unii vor să aibă lucruri ce au aparţinut unor persoane publice pe care le-au admirat sau de care s-au temut. Astfel de obiecte îi ajută să „retrăiască acele emoţii plăcute" sau neplăcute pe care le-au asociat cândva unor celebrităţi, susţine Newman.

A doua explicaţie îi vizează pe cei care cumpără pentru a vinde mai departe. Ţine de „spiritul negustoresc". Cumperi şi vinzi mai scump. În acest caz, întrebarea rămâne. De ce cumpără alţii mai departe?

A treia explicaţie şi cea pe care Newman o explorează cu atenţie sporită este credinţa superstiţioasă că ar exista „ceva" din fiinţa posesorului iniţial care se menţine în preajma obiectului. Desigur, explicaţia aceasta ne trimite cu gândul la lumea creştină, numărul celor dispuşi să plătească sume generoase pentru relicve, moaşte sau obiecte ale unor monahi, mistici, lideri spirituali, făcători de minuni sau întemeietori de religii nefiind neglijabil.

Voci critice la adresa celor ce plătesc enorm pentru obiectele inutile ale unor celebrităţi demult apuse, creştinii alunecă uneori în aceeaşi plasă. Până la urmă, nu contează atât de mult dacă obiectul a aparţinut unei celebrităţi din lumea politică, de la Hollywood sau din lumea religioasă. Dispoziţia de a plăti sume semnificative pentru obiecte doar pentru că au aparţinut unei persoane trădează o idolatrizare a acesteia. În Corintul primului secol, erau creştini a căror privire fusese deturnată de la Dumnezeu spre slujitorii lui Dumnezeu. „Eu sunt al lui Pavel!", ziceau unii. Iar alţii: „Eu sunt al lui Apolo!" Dojenitor, Pavel i-a întrebat retoric pe aceşti fani: „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo?" (1 Corinteni 3:5). Şi i-a numit „oameni de lume" pentru că gândeau astfel. Nu este vorba despre a nu-i preţui pe oameni, ci despre a şti de la ce punct preţuirea aceasta devine ridicolă. Una dintre provocările vieţii este ştim unde să tragem linie şi să ne oprim.

Cei ce cumpără cu bani grei obiecte inutile sunt, e drept, puţini la număr. Dar ei sunt doar avanposturile unui fenomen mai larg, care ne include într-o măsură mai mare sau mai mică pe mulţi dintre noi. Capacităţile intelectuale ale multor generaţii de adolescenţi şi tineri se pipernicesc la picioarele unor persoane publice de la care nu au nimic de învăţat. Adam Galinski, profesor de psihologie socială, susţine că preocuparea exagerată, obsesivă, pentru persoane publice reflectă o izolare socială a individului. Altfel spus, încercăm să umplem anumite goluri interioare cu imaginea publică a unor persoane pe care le ştim din reviste, din filme sau din emisiuni TV. Jennifer Gibson, unul dintre autorii care publică pe BrainBlogger, nuanţează problema, observând că uneori veneraţia noastră se îndreaptă spre celebrităţi, nu spre eroi adevăraţi sau oameni care merită să fie admiraţi. Este o confuzie care ne privează de modele reale de viaţă.

Într-un fel sau altul, toţi căutăm modele care să ne inspire şi să ne ajute să credem în materializarea idealurilor noastre. Oamenii pe care îi admirăm sau ale căror accesorii am fi dispuşi să le achiziţionăm spun ceva despre noi înşine. Dacă aş avea bani, ce aş cumpăra? Un manuscris al lui Cioran? Rochia unei actriţe? Binoclul lui Rommel? Cămaşa lui Christos? Iisus are propria Lui ofertă: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi" (Apocalipsa 3:18). Desigur, acceptarea ofertei Lui ar însemna să recunosc mai întâi că sunt „ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol" (3:17) – o confesiune nu tocmai naturală.

(Foto: makethelist.net)