11 februarie 2010 înseamnă două decenii „trecute fix" de la eliberarea lui Nelson Mandela din închisoarea Victor Verster. Televiziuni din lumea întreagă transmiteau la acea dată evenimentul, iar jurnaliştii relatau de la faţa locului detaliile eliberării. Erou în propria ţară, simbol universal al luptei împotriva rasismului şi nedreptăţii sociale, arhitectul democraţiei sud africane, „sfânt secular" cum l-au numit unii dintre biografii săi şi, probabil, cea mai cunoscută figură a continentului african – sunt câteva dintre sintagmele care îl descriu pe fostul lider al Africii de Sud. Imaginea salutului cu pumnul strâns şi ridicat spre mulţimea care îl aştepta la ieşirea din temniţă rămâne emblematică pentru lupta constantă pentru libertate, egalitate şi fraternitate (perimate vorbe). „Vă salut pe toţi în numele păcii, democraţiei şi libertăţii tuturor", spunea Mandela în primul său discurs ca om liber.

Dacă este posibil, uneori, ca istoria unei ţări să se confunde cu istoria unui om, atunci, cu siguranţă, istoria Africii de Sud este confundabilă cu aceea a lui Mandela. Sacrificiul personal pentru o cauză pe care a considerat-o mai importantă decât propria viaţă, rezistenţa constantă împotriva politicii de apartheid, conducerea ţării pe care şi-a asumat-o (a fost primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, ales în urma unui scrutin la care a participat pentru prima dată şi populaţia de culoare), premiul Nobel pentru Pace primit în 1993 – sunt realităţile care confirmă ceea ce spunea fidelul Castro despre Mandela: „Este unul dintre cele mai extraordinare simboluri ale acestui timp".

Astăzi, când Mandela s-a retras din viaţa publică şi se pregăteşte să îşi aniverseze cei 92 de ani de viaţă, rămâne întrebarea: ce am învăţat noi din istoria lui? Că un singur om care renunţă la sine poate să schimbe mult(e) şi că un om care visează frumos pentru alţii nu regretă că a uitat de sine.