Deși de vreo 20 de ani ne dăm capitaliști, suntem încă departe de a-i înţelege esenţa şi de a face faţă hăţişurilor sale. De cele mai multe ori facem sărituri între lac și puţ, de la capitalismul sălbatic prost înţeles la dirijism pur. Disputa în jurul OUG 50/2010 este încă un exemplu în acest sens.

Nevoia de protecţie a clienţilor sistemului bancar nu poate fi contestată. De fapt, această nevoie de protecţie a fost considerată atât de importantă, încât a fost adoptată o directivă europeană în acest sens, în 2008. Directiva a avut două scopuri: să reducă asimetria informaţiei dintre ofiţerul de credite și cetăţeanul de rând și să garanteze transparenţa costului creditului. Un mecanism simplu și transparent de calcul a dobânzilor și interzicerea comisioanelor ascunse i-ar oferi clientului ocazia să compare în chip real ofertele existente pe piaţă. Nu este vorba de intervenţia statului în mecanismul pieţei pentru a fixa ratele dobânzii (tip de intervenţie care a fost la originea unor mari crize financiare), ci doar de a crea un cadru propice pentru întâlnirea cererii cu oferta, la un preţ corect.

De unde au început problemeleAni de zile, băncile din România au profitat de lipsa reglementărilor și au disimulat costul total efectiv al creditelor. Printr-o multitudine de comisioane si condiţii ascunse într-un subsol de pagină, băncile au reușit să-i dezorienteze chiar și pe cei mai abili.

Odată cu criza, oamenii au devenit mai atenţi la ceea ce plătesc. Mulţi și-au dat seama că au fost păcăliţi. De fapt, păcăleala adevărată a fost cea de pe piaţa imobiliară, nu cea din sistemul bancar. În momentul prăbuşirii pieţei imobiliare, mulţi și-au văzut nesăbuinţa unei îndatorări uriașe pentru a cumpăra o locuinţă supraevaluată.

Câţi însă dintre cei care plâng acum sub povara creditelor nu au dus adeverinţe false de venit, pentru a putea obţine un credit mai mare? Câţi n-au semnat contacte de credite peste contracte de credite pentru o vacanţă, o mașină sau o casă (de cele mai multe ori din simplul motiv de a nu rămâne mai prejos faţă de prieteni, rude, vecini…) fără să se uite la condiţiile de creditare și fără să-și facă un calcul realist al impactului acestor angajamente asupra finanţelor proprii?

Statul e de vină că nu a obligat mai devreme băncile la transparenţă, iar băncile nu au făcut decât să profite de isteria consumului care cuprinsese România de acum câţiva ani. Timidele semnale de alarmă cu privire la supraîndatorarea populaţiei au fost ignorate.

De ce respinge FMI soluţia guvernuluiProblema ordonanţei adoptate în România este că merge mai departe decât directiva europeană, propunând aplicarea măsurilor nu numai la creditele noi, ci și la cele existente. La o primă vedere, această propunere pare logică. Există însă două probleme importante: una de formă și una de fond.

În ceea ce privește forma, OUG 50/2010 nu este deloc clară în ceea ce privește modalitatea de aplicare în cazul creditelor în curs. Având în vedere hăţișul existent de dobânzi de referinţă, marje și comisioane, descâlcirile nu pot avea loc decât în instanţă. Iar această soluţie nu garantează egalitatea tratamentului, pentru că interpretările pot fi diferite, puterile de negociere nu sunt egale. Deci, pentru românul simplu cu un credit în curs, lucrurile nu se simplifică, ci dimpotrivă. Nu e suficient că nu-și înţelege contractul de credit, acum e nevoit să umble și prin tribunale. Din acest punct de vedere, obiectivul anunţat de guvernanţi este ratat – ordonanţa este mană cerească pentru avocaţi, o cheltuială în plus pentru cetăţean.

Problema de fond este însă și mai serioasă, pentru că implică riscuri semnificative pentru stabilitatea economică. Rolul statului într-o economie de piaţă este de a crea un cadru transparent și echitabil de desfășurare a tranzacţiilor economice. Impunerea unilaterală a unei reduceri a costului de creditare constituie însă o ingerinţă directă gravă în afacerile sectorului privat. Statul ar fi trebuit să-şi pună două întrebări de bază înainte de a adopta această ordonanţă: sunt profiturile băncilor româneşti exagerate? Şi care va fi impactul fiscal al acestei măsuri (cu alte cuvinte cât va pierde statul din impozitarea acestor profituri)?

Cât câştigă băncile de fapt din creditele acordate populaţiei? Aflăm câte ceva din Raportul asupra stabilităţii financiare al BNR de anul acesta. Acest raport atrăgea atenţia asupra faptului că, deja din primul semestru al anului 2010, profitabilitatea sectorului bancar a intrat pe teritoriu negativ și că presiunile din sector se menţin ridicate din cauza deteriorării portofoliilor băncilor, pe fond de criză. Impunerea unor măsuri dure de reducere a ratelor dobânzii (dacă acesta este scopul OUG 50/2010) unui sector bancar fragilizat de criza economică nu este o măsură înţeleaptă. Falimentul unei bănci poate antrena o reacţie în lanţ extrem de periculoasă (cazul Lehman Brothers ar trebui să fie încă viu în amintirea noastră). Destabilizarea sistemului bancar poate avea consecinţe serioase asupra economiei unei ţări. De aceea, nu ar trebui să ne mire faptul că FMI se opune ordonanţei în forma ei actuală.

Ceea ce mulţi ignoră este faptul că un dezechilibru în sectorul bancar îi va afecta exact pe acei cetăţeni ai României care au fost prudenţi, moderaţi și care au făcut economii atunci când majoritatea cheltuia. De ce ar trebui aceștia să plătească acum pentru excesul celorlalţi?

O soluţie simplă

Dacă statul vrea cu adevărat să-şi protejeze cetăţenii, ordonanţa ar trebui să se aplice doar creditelor noi, aşa cum prevede directiva europeană. Pentru creditele în curs, singura măsură cu adevărat necesară este cea referitoare le comisionul de rambursare anticipată. Limitarea sau eliminarea acestui comision pentru toate creditele, inclusiv cele în derulare, le-ar permite clienţilor să beneficieze de protecţia oferită de OUG printr-o simplă operaţie de refinanţare (contractarea unui credit nou în condiţiile mai favorabile ale OUG, cu care rambursează creditul existent cu condiţii mai dezavantajoase). De ce să ne complicăm când se poate şi simplu?

Cristina Modoran este economist și scrie pentru rubrica ST Guest Contributors.