Reiterarea drumului către moaşte devine o obişnuinţă şi calea cea mai scurtă spre uitarea şi înlocuirea lui Dumnezeu cu formele prin care este reprezentat.

Papa Benedict s-a rugat înaintea Sfântului Giulgiu şi cred că are tot dreptul şi toată libertatea să facă acest lucru. La fel cum orice creştin, pios, e liber să atingă moaştele sfinţilor sau alte relicve cu pretinse puteri supranaturale. Se zice despre moaşte că ar fi plăcute la vedere şi de un miros plăcut. Moaştele sunt osemintele celor care au trăit o viaţă curată înaintea lui Dumnezeu. Uneori, denumirea de „moaşte" este folosită şi pentru veşmintele sau obiectele ce au aparţinut unui sfânt trecut în nefiinţă.

Suntem familiarizaţi cu imaginea credincioşilor care se înghesuie grăbiţi la bisericile unde osemintele „cutărui" sfânt sunt scoase la lumină, întru aerisire. Se zice că moaştele te pot tămădui de boli incurabile, că îţi pot reda sănătatea şi fericirea. Unii spun că moaştele i-au ajutat să găsească un lucru pe care l-au pierdut. Altora, moaştele le-au readus liniştea în familie. Pe la 1778, moaştele unui sfânt au oprit o invazie de lăcuste. Aşa se zice! Alteori au alungat seceta şi au adus ploaia binefăcătoare. Se mai crede că moaştele au rolul de mediatori. Omul vine cu credinţă la os, îi spune păsul şi îl roagă să-l ajute. Osul, fiind om bun, intervine în favoarea lui şi pune o vorbă bună pentru el la tronul de har al lui Dumnezeu.

Aş vrea să mă refer la un pasaj din cartea biblică 2 Împăraţi, de unde aflăm că împăratul Ezechia, care a domnit peste regatul lui Iuda, „a făcut ce este plăcut înaintea Domnului". Şi ce anume i-a plăcut Domnului? I-a plăcut că acest împărat „a îndepărtat înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti, a tăiat Astarteele şi a sfărâmat în bucăţi şarpele de aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau Nehuştan" (2 Împăraţi 18:4). Acest şarpe din bronz fusese întocmit pe vremea lui Moise, când poporul Israel a fost atacat, în deşert, de şerpi veninoşi. Potrivit poruncii divine, Moise a făcut şarpele şi l-a aşezat pe o prăjină. Oricine era muşcat şi privea la şarpele de bronz, se vindeca şi trăia (Numeri 21:4-9). Nu ştim exact când anume a devenit acest şarpe de bronz un obiect venerat de evrei. În mod sigur profetul Moise nu a îngăduit aşa ceva în timpul vieţii lui. Oricum, nu surprinde această deraiere de la închinarea la Dumnezeu spre venerarea unui obiect neînsufleţit, prin care Dumnezeu a săvârşit o minune. Şarpele de bronz a fost distrus odată cu idolii şi altarele păgâne, fiind asociat cu idolatria. Similar, se poate spune că transformarea oaselor sau a veşmintelor unor oameni credincioşi în obiecte de cult, venerate, este idolatrie.

Mă opresc la trei observaţii ale filosofului şi teologului A. Joshua Heschel. „Imaginea zeilor trebuie să fie vizibilă: acolo unde nu există imagine, nu există nici Dumnezeu". Altfel spus, omul este dependent de imagine, de ceea ce poate vedea. Teoretic, aproape orice creştin va spune că mai presus de Dumnezeu nu există nimic. Practic, omul simte nevoia reprezentării lui Dumnezeu printr-un obiect, care devine un nedrept substituent al Inefabilului. Puterea lui Dumnezeu asociată unui obiect – icoană, moaşte, veşminte, crucifixuri – dobândeşte un plus de credibilitate (omul nu îşi exercită credinţa, ci Îi pretinde lui Dumnezeu o manifestare credibilă). Este mai simplu să îngenunchezi înaintea unui altar sau să atingi un os, decât să te adresezi unui Dumnezeu invizibil. Problema apare când „obiectul comemorativ devine, paradoxal, un ajutor pentru uitare." Reiterarea drumului către moaşte devine o obişnuinţă şi calea cea mai scurtă spre uitarea şi înlocuirea lui Dumnezeu cu formele prin care este reprezentat. „Cu toate acestea, un dumnezeu redus la o formă nu e altceva decât o umbră a omului". Umbră, adică moarte, adică moaşte… Ce paradox! Aflat în căutarea vieţii, omul poposeşte la umbra morţii. Căutarea de Dumnezeu se încheie cu (re)găsirea omului: o fundătură.

Biblia ne oferă diferite exemple de miracole în care au fost implicate obiecte sau părţi ale corpului uman. O femeie s-a vindecat atingând haina lui Iisus (Matei 9:20-22). Bolnavii se vindecau atunci când umbra apostolului Petru trecea peste ei (Fapte 5:15). Un cadavru a revenit la viaţă atingându-se de oasele lui Elisei. Ce concluzie se impune? Că haina, umbra sau oasele au puteri divine şi că ar trebui să fie venerate? Să venerăm tina folosită de Iisus pentru a reda vederea unui orb din naştere (Ioan 9:6)? Şi ce să facem cu basmalele şi şorţurile care fuseseră atinse de trupul apostolului Pavel şi care erau folosite pentru vindecări miraculoase şi exorcizări (Fapte 19:12)? Biblia spune că „Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite" prin aceste obiecte neînsemnate, lipsite de viaţă şi de voinţă (Fapte 19:11).