Abordăm în luna septembrie subiectul sensibil al interacţiunilor sociale în raport cu libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă. Spaţiul limitat reduce demersul la analiza câtorva „terminaţii nervoase": persecuţia religioasă, statul religios, statul totalitar ateist.

Principalul punct nevralgic al temei de ediţie stă în paradoxurile pe care subiectul le provoacă cititorului reflexiv. Pe de o parte, după cum sintetiza filosoful american Jay Newman, evaluând regresia moralei în societatea contemporană, unii o atribuie diminuării zelului religios şi permisivităţii crescânde a instituţiilor ecleziastice, academice şi politice. Pentru astfel de oameni, credinţa religioasă este stimulentul ideal al moralităţii. Ediţia curentă analizează o formă extremă a acestei gândiri, exemplificată de statul religios Iran. Pentru perspectivă, punem apoi Iranul faţă în faţă cu marele rival – SUA.

Sunt, pe de altă parte, oameni care cred că ura, nedreptăţile sociale şi exploatarea continuă să existe mai întâi din pricina unei tradiţii sau gândiri religioase pe care ei o consideră superstiţie instituţionalizată, care trebuie deconstruită de minţi raţionale, liberale. Această diferenţă de percepţie, evaluată de două dintre articolele ediţiei, conduce natural la înţelegeri diferite ale relaţiei dintre religie şi libertate. În consecinţă, pentru unii, libertatea religioasă înseamnă separarea instituţiilor religioase de instituţiile statului, iar pentru alţii eliberarea individului de instituţiile religioase. Uneori este privită ca libertate de conştiinţă sau ca libertatea de a practica o religie anume şi, alteori, este confundată cu toleranţa sau, mai bine zis, tolerarea religioasă.

Dificultatea primului paradox al libertăţii stă, în primul rând, în înţelegerea raportului între loialitate sau supunere faţă de autoritatea divină, ca parte constitutivă a oricărei religii, şi libertate. Este religia o piedică sau o sursă a libertăţii? Subiectul nu poate fi tranşat rapid, pentru că, în Biblie, de pildă, cineva poate găsi argumente valide în susţinerea oricăreia dintre cele două variante. Dar căutarea unui răspuns la această chestiune nu duce obligatoriu pe un drum înfundat. În general, oamenii înţeleg că autoritatea este o condiţie nu doar a supravieţuirii, ci a civilizaţiei, şi că, fără un spirit civic bine definit, nu poate exista o garantare a libertăţilor personale. Autoritatea divină funcţionează în aceiaşi termeni, creând contextul de exercitare a liberului arbitru individual.

În al doilea rând, analiza istorică este cea care arată unde rezidă adevărata problemă. Cele mai multe dintre problemele practice legate de religie şi libertate se învârt în jurul relaţiei dintre instituţiile religioase şi cele politice. Există paradoxuri şi la acest nivel. Pe de o parte, militanţii împotriva autorităţii religioase apără adesea autoritatea nelimitată a statului. Este şi cazul Phenianului, care va fi analizat, de asemenea, în revistă. Apărătorii libertăţii religioase, pe de altă parte, consideră că statul nu ar trebui să recunoască anumite grupări religioase. Discriminarea nu a fost absentă şi nu este complet înlăturată nici din România. Un important exemplu istoric este prezentat în ediţia de faţă.

Stingerea tensiunii provocate de paradoxurile libertăţii religioase stă nu doar în dialogul cinstit, ci şi în miezul Evangheliei creştine: iubirea aproapelui. Mai înainte de toate, soluţia se clădeşte la nivel individual. În afară de cazul în care vrea să se demonstreze tiranic şi ipocrit, tradiţionalistul trebuie să lase loc libertăţii de alegere, fără să confunde convingerea şi practica religioasă cu autoritatea instituţională şi coerciţia. De asemenea, orice liberal sau ateu cinstit trebuie să se elibereze de prejudecata că nu este dogmatic sau că nu are concepţii arbitrare. Cu alte cuvinte, o parte a problemei este fiecare dintre noi şi onestitatea în a o recunoaşte e primul pas spre soluţionare. A lăsa libertate celor din jur înseamnă eliberarea de propriile înclinaţii autoritare.

Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.