Cam prin toate publicaţiile s-au minunat autorii că trupa AC/DC a plătit şpagă la vama Nădlac, pentru ca să poată ieşi din ţară. Pentru fiecare dintre cele 29 de camioane ale convoiului s-au plătit câte 50 de euro. Aşa, la mica înţelegere. Şi-apoi, rockerii să zică merci, că nu au plătit 14.500 de euro, cât ar fi pretins, iniţial, bravii noştri vameşi.

Zilele trecute, preşedintele Băsescu susţinea sus şi tare că „nu miniştrii sunt cei care cer şpagă şi vămuiesc proiectele, ci funcţionarii". Da' de Decebal Traian Remeş, fostul ministru al agriculturii, filmat în urmă cu câţiva ani în timp ce primea un plic misterios, cine îşi mai aduce aminte? (Eu.) Una peste alta, cert e că românul – ministru, medic, profesor, poliţist, vameş, avocat şi birocrat – e învăţat cu nărav. Să ia. Să i se dea. (Atenţie! Nu generalizez. Mai sunt şi oameni corecţi. Cinste lor!)

Nu dai, nu primeşti! Cam 17% dintre români recunoşteau că ar da şpagă pentru ca să obţină un loc de muncă bun (sondaj realizat, în martie, de jobsinro.ro). Nici „la ei", la cei de peste mări şi ţări, pare că nu e mai bine în privinţa şpăgii. E încă viu în memoria noastră recentul episod „Fergie", în care a fost implicată ducesa de York, dispusă să deschidă uşile casei regale britanice pentru o sumă considerabilă.

Piaţa cererii şi a ofertei este una foarte bogată. Ce poţi cumpăra cu şpagă în România? Copii, rinichi, diplome de bacalaureat, de licenţă sau de doctorat, adeverinţe medicale, libertate, reducerea amenzilor sau evitarea lor, permise auto, locuri de veci în „cimitire de fiţe" (ca să citez un jurnalist). Aderarea la UE, petrecută de pe-o zi pe alta şi parafată cu ştampila civilizaţiei occidentale, nu a schimbat prea mult starea de fapt, nici nărăvia mioritică. Bacşişul, şperţul, şpaga sau mita sunt diversele nume ale unei tradiţii venale care se păstrează la noi, hă hă, de dinainte şi de după Vlad Ţepeş.

Cu o ciocolată, un buchet de flori, un pliculeţ, o atenţie, ceva… deschizi uşi, câştigi bunăvoinţa celor care pot să te ajute, primeşti mai mult, mai repede, mai bun. „Aici nu se primesc atenţii" scrie pe o hârtie cu colţuri îndoite, lipită de uşă. Nu citeşti. Baţi uşor, intri smerit, uşor plecat, cu zâmbet serviabil, laşi cu discreţie, pe colţul biroului, „intenţia" (că „atenţii" nu se primesc) şi problema e pe jumătate rezolvată.

E drept că românul, şi-aşa bătut de vânt, şi ploi, şi austeritate, ar face orice ca să iasă din dificultate, ca să răzbească asemenea lui Peneş Curcanul prin vitregiile ce-i stau în drum. Cine ar putea să-i reproşeze unui părinte că i-a dat tainul medicului, pentru ca să-şi vadă copilul tratat cu atenţie şi vindecat? Dar dacă sunt şi excepţii, când intenţia şi „atenţia" dătătorului e justificată, măcar în parte, care ar fi situaţiile care să justifice mâna întinsă a celui ce aşteaptă, pretinde şi ia? Astfel de situaţii nu se rezolvă cu jumătăţi de măsură. Nici cu afişe lipite pe uşă. Schimbarea unor mentalităţi se schimbă prin educaţie. Copilul tău te-a văzut vreodată cu plicul în mână? Pentru că dacă te-a văzut, va face şi el la fel.