„Ei ţin cuvântări puternice, vorbesc cu trufie, şi toţi cei ce fac răul se fălesc.” (Psalmul 94:4)

Cu ani în urmă, am auzit pe cineva relatând o viziune a lui Antonie cel Mare: i s-a arătat în ce moduri parşive vor fi amăgiţi de către cel rău şi atraşi spre pierzare oamenii sfârşitului de lume şi, la constatarea capcanelor aparent insurmontabile, el a întrebat cum ar mai fi posibilă salvarea vreunuia. Răspunsul prompt şi laconic a sunat: „Smerenia! Smerenia!”

M-am tot întrebat care este, concret, rostul şi efectul smereniei, dacă această virtute se va dovedi vitală, decisivă pentru soarta noastră în veşnicie, deşi până atunci îmi părea o calitate mai degrabă izolată, cu un aer învechit, o încununare a vieţii eremiţilor. Răspunsul spre care Dumnezeu m-a condus în timp a fost atât de binefăcător şi iluminant, încât mi-a schimbat întreaga perspectivă asupra vieţii de credinţă. Am înţeles că smerenia ne ajută în două sensuri.

Mai întâi, în sensul că smerenia este o protecţie împotriva rătăcirilor, o virtute ce nu poate lipsi oricărui om iubitor şi temător de Dumnezeu. Ea trebuie cultivată; ea nu se manifestă de la sine, întrucât firea omenească este mereu atrasă de cele lumeşti, iar spiritul lumesc nu e niciodată smerit. E necesară, aşadar, o permanentă şi vigilentă luptă cu noi înşine.

Al doilea sens în care ne ajută smerenia este de a discerne, în lumea din jurul nostru, între ceea ce merită urmat şi ceea ce trebuie ocolit. Biblia ne avertizează tranşant: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (1Petru 5, 5).

Opusul smereniei este mândria, trufia, iar acesta a fost primul păcat, chiar mai vechi decât păcatul originar din Paradis. Este căderea din cer a lui Lucifer prin infatuarea de a se crede mai presus şi altceva decât era, de a se răzvrăti, a acuza, a se mânia, a invidia, a urî, a pretinde perfid şi a unelti cu răutate să ia ceea ce nu i se cuvenea, prin nedreptate, abuz, forţă, înşelătorie. Toate relele decurg din trufie, care e amprenta luciferică de atunci şi până la final, pentru toate creaturile rătăcite. Trufia grevează personalitatea unui individ şi se poate observa în cazul oricărui lider neavenit din viaţa socială – e sensul profund în care Iisus ne învăţa să recunoaştem „lupii în blană de oaie” după roadele lor: fapte, gesturi, acţiuni, atitudini.

Smerenia este amprenta opusă a celor ce sunt copii ai lui Dumnezeu, fie oameni, fie îngeri. Astfel, în viaţa noastră şi în lumea în care trăim, orice propunere de a alege liber, orice provocare de a decide, orice direcţie de acţiune vor putea fi cercetate duhovniceşte după amprenta pe care o poartă. Acesta este al al doilea sens revelator în care lecţia smereniei ne ajută la salvarea sufletului.

Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.