„Ei ţin cuvântări puternice, vorbesc cu trufie, şi toţi cei ce fac răul se fălesc.” (Psalmul 94:4)

Cu ani în urmă, am auzit pe cineva relatând o viziune a lui Antonie cel Mare: i s-a arătat în ce moduri parşive vor fi amăgiţi de către cel rău şi atraşi spre pierzare oamenii sfârşitului de lume şi, la constatarea capcanelor aparent insurmontabile, el a întrebat cum ar mai fi posibilă salvarea vreunuia. Răspunsul prompt şi laconic a sunat: „Smerenia! Smerenia!”

M-am tot întrebat care este, concret, rostul şi efectul smereniei, dacă această virtute se va dovedi vitală, decisivă pentru soarta noastră în veşnicie, deşi până atunci îmi părea o calitate mai degrabă izolată, cu un aer învechit, o încununare a vieţii eremiţilor. Răspunsul spre care Dumnezeu m-a condus în timp a fost atât de binefăcător şi iluminant, încât mi-a schimbat întreaga perspectivă asupra vieţii de credinţă. Am înţeles că smerenia ne ajută în două sensuri.

Mai întâi, în sensul că smerenia este o protecţie împotriva rătăcirilor, o virtute ce nu poate lipsi oricărui om iubitor şi temător de Dumnezeu. Ea trebuie cultivată; ea nu se manifestă de la sine, întrucât firea omenească este mereu atrasă de cele lumeşti, iar spiritul lumesc nu e niciodată smerit. E necesară, aşadar, o permanentă şi vigilentă luptă cu noi înşine.

Al doilea sens în care ne ajută smerenia este de a discerne, în lumea din jurul nostru, între ceea ce merită urmat şi ceea ce trebuie ocolit. Biblia ne avertizează tranşant: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (1Petru 5, 5).

Opusul smereniei este mândria, trufia, iar acesta a fost primul păcat, chiar mai vechi decât păcatul originar din Paradis. Este căderea din cer a lui Lucifer prin infatuarea de a se crede mai presus şi altceva decât era, de a se răzvrăti, a acuza, a se mânia, a invidia, a urî, a pretinde perfid şi a unelti cu răutate să ia ceea ce nu i se cuvenea, prin nedreptate, abuz, forţă, înşelătorie. Toate relele decurg din trufie, care e amprenta luciferică de atunci şi până la final, pentru toate creaturile rătăcite. Trufia grevează personalitatea unui individ şi se poate observa în cazul oricărui lider neavenit din viaţa socială – e sensul profund în care Iisus ne învăţa să recunoaştem „lupii în blană de oaie” după roadele lor: fapte, gesturi, acţiuni, atitudini.

Smerenia este amprenta opusă a celor ce sunt copii ai lui Dumnezeu, fie oameni, fie îngeri. Astfel, în viaţa noastră şi în lumea în care trăim, orice propunere de a alege liber, orice provocare de a decide, orice direcţie de acţiune vor putea fi cercetate duhovniceşte după amprenta pe care o poartă. Acesta este al al doilea sens revelator în care lecţia smereniei ne ajută la salvarea sufletului.