Îngrijorează creştinismul şi-l vei paraliza. Creştinismul preocupat să-şi apere imaginea şi demnitatea este impotenţat şi lăsat să se batjocorească singur, în efortul de a se circumscrie acuzaţiilor, jignirilor şi ironiilor cu care este împroşcat.

Conform studiilor, cu cât nivelul de educaţie al unei populaţii este mai înalt, cu atât mai mic este procentul celor care cred în Dumnezeu, în cadrul respectivei populaţii. Un sondaj Gallup, de pildă, arată că, în timp ce 70% dintre persoanele care au terminat şcoala primară se declară a fi religioase, doar 52% dintre absolvenţii de facultate admit acest lucru.

Astfel de statistici sunt folosite uneori pentru a susţine ideea că indivizii care cred mai mult gândesc mai puţin. Din păcate, această concluzie, cu un evident potenţial discriminator şi superficială pe deasupra, îi determină pe creştini să adopte o poziţie defensivă. Frustrările creştinismului complexat sunt asemenea oricăror frustrări – născătoare de insatisfacţie, slăbiciune şi insomnie. Lupta interioară cu rânjetul batjocoritor al scepticilor şi cu himerele propriilor îndoieli explică, în parte, lividitatea creştinismului actual. Am spus „în parte”, pentru că, de fapt, problema fundamentală este alta.

Succesul strategiei de intimidare a creştinismului prin argumente ad hominem indică existenţa unei corzi sensibile a egoului creştin. Chiar dacă cineva a aruncat cu piatra, creştinismul stabil n-ar avea de ce să reacţioneze de parcă ar ţine în mână o bucată de uraniu îmbogăţit. Aici este nevoie de rememorarea Creştinismului Întrupat. Cu o luciditate care mărturisea despre înalta Sa conştienţă de Sine, Iisus Christos nu a acceptat niciodată postura defensivă. El a rămas preocupat exclusive de misiunea pe care o avea, de unde şi impactul universal al vieţii Sale şi nobleţea demnă care L-a impus, într-o manieră de necontestat, ca pe un reprezentant inegalabil al spiritualităţii semnificative.

Întorşi în contemporaneitate, întâlnim un creştinism demagnetizat, care a pierdut mult din admiraţia pentru modelul biblic de viaţă şi, implicit, identitatea şi relevanţa. Aceasta este, de fapt, cauza sensibilităţii şi vulnerabilităţii creştine în faţa contestărilor şi atacurilor. Ba mai mult, din cauza unei percepţii eronate referitoare la ceea ce este şi trebuie să rămână creştinismul, sunt unii care cred că Biserica ar atrage mai mulţi oameni dacă ar da dovadă de ceva mai multă clasă. Este exprimarea unui mod de gândire care îşi doreşte un creştinism respectabil şi impresionant prin cumulul de inteligenţe, intelectualitate şi educaţie. Nu prin apelul la simplitatea christică, ci prin argumentele excelenţei umane. Sindromul iscariotean se referă la incapacitatea unei persoane de a înţelege filosofia simplităţii lui Iisus Christos.

Am văzut şi eu, printre altele, coperte de reviste care înfăţişau un Iisus batjocorit în fel şi chip. Dar un lucru e cert – nu imaginile contează, ci sensibilităţile pe care le ating. Un creştinism revitalizat, remagnetizat şi relevant în societate ar duce, în mod sigur, la autoridiculizarea iniţiativelor blasfematoare. Batjocura este o boală autoimună. Dacă nu se poate alimenta din suferinţa celor ridiculizaţi, se întoarce împotriva ei însăşi.