Într-un sens intuitiv, e deplasat să vorbim despre fericire când subiectul discuţiei este depresia. Mai deplasat însă este să vorbim în același context despre anormalitate, insuficienţă sau inadaptare.
Deplasat este să nu vorbim cu respect, cu încredere, cu sprijin și mai ales cu speranţă, chiar și despre fericire. Atâta timp cât iubirea este reală, fericirea nu poate fi iluzorie.
În plus, dacă tonul discuţiei părăsește repertoriul moralizatorului, iar cuvintele nu urmăresc Soluţia, ci împletesc răbdătoare funii, deschid ferestre și oferă minţii și sufletului motive să exploreze cu speranţă, atunci realizăm că, de fapt, fericirea dintotdeauna s-a gândit și s-a discutat în tandem cu nefericirea.
Neurologic, fericirea este o emoţie ca oricare alta. Nici mai dificil de indus din punct de vedere chimic, nici mai instabilă, nici mai pretenţioasă. Diferenţa dintre fericirea tranzitorie și nefericirea cvasipermanentă ţine rareori de obiectiv sau de clinic şi adesea de noi, de educaţie, de perspective și percepţii, de abilităţi de reacţie. Înţelegerea acestui lucru nu ne învinovăţește, ci, dimpotrivă, ne pregătește să înţelegem de ce putem debarca vinovăţia: pentru că nu e vorba de cât de „greșiţi” suntem, ci de descoperirea acelor precursori ai nefericirii, distorsiunile cognitive individuale sau societale, pe care, odată identificate, putem să le eliminăm.
Ediţia de faţă trece dincolo de prevenţie. E o declaraţie că înţelegem depresia ca pe oricare altă boală, care nu trebuie să fie nicidecum stigmatizată, ci tratată. E afirmarea convingerii noastre că aceia care suferă de depresie își pot înnoi speranţa, nu doar pentru că există tratamente, ci pentru că existăm noi toţi, care îi vedem așa cum sunt, normali, și care îi iubim fără să clipim.
