Citeam zilele trecute despre atacantul englez Wayne Rooney, care a fost împiedicat de unul dintre oficialii Asociaţiei de Fotbal de la Campionatul Mondial să discute în public despre credinţa sa. Rooney tocmai explica de ce poartă la gât o cruce şi un rozariu atunci când nu se află pe teren. Unul dintre jurnaliştii prezenţi a pus o altă întrebare, pornind de la ceea ce spusese fotbalistul, când oficialul a intervenit sec: „Noi nu facem religie!" (We don't do religion!) Punct.

Cu câţiva ani în urmă, într-o situaţie similară, un jurnalist de la Vanity Fair îl întreba pe premierul britanic, Tony Blair, despre credinţa sa. Responsabilul cu relaţiile publice al lui Blair a intervenit scurt, nelăsându-i acestuia timp de reacţie: „We don't do God!" Spre deosebire de România, unde dă bine la alegători să te plimbi pe la mănăstiri şi biserici, făcând mătănii şi sărutând icoane, în UK lucrurile par să funcţioneze exact invers. Clar!

Dezbaterea privind interzicerea expunerii crucifixelor în şcolile din Italia a înfierbântat spiritele. Din nou. Am avut şi noi războaiele noastre, mioritice, între iconoduli şi iconoclaşti. Mi-a atras însă atenţia o observaţie din partea Patriarhiei Române : „Prin astfel de hotărâri se exprimă o tendinţă de exilare a religiei în spaţiul privat şi de negare a rolului creştinismului în societate, aşa cum se întâmpla în timpul regimului comunist din Europa răsăriteană". Această tendinţă de alungare a creştinismului, de închidere a lui în curtea bisericii, există şi persistă. Evident, rămâne de discutat dacă prezenţa crucifixului în sălile de clasă sau la răscruci de drumuri înseamnă că religia este prezentă şi activă în spaţiul public. Pe bune!

Se susţine că măsurile de genul „nu punem cruci în locuri publice", „nu discutăm despre religie în spaţii publice" etc., ar fi semn al separării între Biserică şi Stat. E interesant că nişte cruciuliţe sau vălul musulman polarizează publicul în tabere încrâncenate, în timp ce tatuajele, hainele (ridicole, uneori), paradele gay, bijuteriile opulente, manelele care se aud din BMW-uri cu geamuri fumurii nu determină reacţii atât de vehemente, nici decizii ale CEDO. Ştiţi vreun creştin care a acţionat statul în instanţă pentru că s-a simţit lezat de o paradă gay desfăşurată în spaţiul public? Chiar aşa…

Biserica nu poate face pasul înapoi. Câtă vreme îşi leagă existenţa şi numele de Christos, Biserica trebuie să facă exact ce a făcut Christos. „Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând pe norod" (Luca 13:22). Este necesară prezenţa sa în spaţiul public, dar nu (doar) prin simboluri, nu (doar) prin forme de piatră. Acest „spaţiu public", atât de disputat, nu are nevoie de clerici care sar ca arşi doar când li se iau „preasfintele", ci de ucenici şi apostoli care să-L imite pe Christos. Într-o societate în care religia este evitată pentru că „nu dă bine", ar merita să pornim de la întrebarea: De ce nu dă bine?

    Deci?