Cercetătorii şi atacul din Libia: Unde se opreşte violenţa?

12

Despre atacul asupra ambasadei Statelor Unite în Benghazi, Libia, care a dus la moartea mai multor oameni, printre care şi ambasadorul american, s-a spus că face parte dintr-un trend al actelor violente motivate de religie. Acum a apărut ideea că a fost un atac planificat de către un grup de jihadişti. Dar, în timp ce oficialii americani încearcă să afle ce s-a întâmplat cu adevărat, un grup de cercetători urmăresc îndeaproape situaţia, din alt motiv.

Oamenii de știinţă vor să identifice mecanismele biologice şi neurologice care îi fac pe indivizi să comită asemenea acte, scrie BBC. Scopul final al cercetătorilor este acela de a găsi căi prin care violenţa să fie oprită cu totul. Subiectul atrage, evident, și intereseul oficialilor americani, care vor să afle ce îi motivează pe oameni să facă parte din grupări teroriste.

Unul dintre cercetătorii acestui domeniu al motivaţiei violenţei este Pete Hatemi, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania, care, în încercarea de a afla răspunsuri la toate aceste întrebări, a studiat mai multe grupuri sociale religioase, precum preoţii budişti, sau activişii palestinieni. Metoda lui se bazează pe colectarea şi analizarea mostrelor genetice luate de la oameni implicaţi în acte de violenţă politică, din locuri precum Fâşia Gaza, Siria, Egipt, sau Irlanda de Nord.

Hatemi este implicat în studierea „genei de războinic", denumită şi MAO-A. Gena aceasta, prezentă la toţi oamenii, produce o enzimă responsabilă de secreţia mai multor neurotrasnmiţători în creier, precum serotonina. În cazul celor care au „gena războinică", corpul produce cantităţi mai mici din această enzimă, care inevitabil duce la un nivel mai mare de serotonină. Această genă şi-a luat numele după ce studiile pe şoarecii de laborator au arătat o legătură între prezenţa ei în genom și comportamentul agresiv. Unele studii pe oameni sugerează o asemenea corelare, dar ea rămâne un subiect extrem de disputat între cercetători.

Hatemi crede că moştenirea genetică, la fel ca şi mediul înconjurător, nu pot fi pe deplin responsabile pentru un comportament violent. Studiile lui au arătat acest lucru. În cazul luptătorilor din Ultimate Fighting Championship, care pratică un fel de arte marţiale, nu a găsit la niciunul gena războinicului, pe când ea a fost prezentă la majoritatea călugărilor budişti pe care i-a analizat. „Budiştii au ales să trăiască într-un mediu care reprimă orice posibilă interacţiune cu o slăbiciune genetică pentru violenţă, ceea ce e de-a dreptul fascinant," a declarat Hatemi, conform BBC.

În timp ce Hatemi înconjoară globul pentru a găsi răspunsul la violenţă, profesorul Rene Weber, de la Universitatea California, foloseşte jocuri video pentru a simula violenţa în laborator. În jocul pe care l-a ales, Carmageddon, jucătorii se întrec cu maşinile într-o Americă post-apocaliptică şi calcă pietoni pe drum. Jocul ar fi foarte sângeros, dar Weber crede că acest sport sângeros virtual, poate să îl ajute să înţeleagă răspunsul creierului la violenţă.

Weber şi colegii săi au demonstrat că jocurile video violente activează aceleaşi căi neuronale, ca şi violenţa adevărată. Acum încearcă să vadă dacă aceste răspunsuri, în special în cazul purtătorilor „genei războinicului”, pot fi alterate de anumite substanţe, precum Quetiapinum, un medicament anti-psihotic, care scade tendinţele agresive.

Într-un experiment recent, Weber şi colegii săi au testat două grupuri de oameni care jucau Carmageddon, prin comparaţie cu un grup de control, care juca o variantă similară, non-violentă. Unul dintre grupurile care juca Carmageddon a primit Quetiapinum timp de trei zile înainte de experiment, iar celălalt grup a primit un placebo. Rezultate arată că medicamentul poate întradevăr altera căile neuronale responsabile cu violenţa. Următorul pas este repetarea studiului şi corelarea cu cei care au „gena războinicului”.

Totuşi Webber atenţionează că studiile sunt încă la început şi că nimeni nu poate spune că violenţa, în special cea motivată politc, poate fi combătută cu medicamente. Dar scopul lui, al lui Hatemi, şi al altor cercetători din domeniu este „să găsească căi prin care să intervină în asemenea situaţii şi să reducă nivelul violenţei politice," a declarat Hatemi.

Totuși, când e vorba de situaţii precum Libia sau Egipt, este deja mult prea târziu. Ideea este de a identifica oamenii predispuşi la violenţă cât încă sunt copii, şi de a schimba mediul în care cresc, încă de atunci. „Intervenţia nu poate să vină atunci când o persoană este matură. La acel stadiu, deși posibilă, schimbarea este extrem de dificil de realizat," a mai spus Hatemi.