De la tragedie la triumf | Viaţa plină de inspiraţie a lui Irene Gleeson

La vârsta de mijloc, mulţi oameni își propun să încetinească, pentru a petrece mai mult timp cu copiii și nepoţii lor. Irene Gleeson a făcut exact invers: și-a vândut casa de pe plajă și toate bunurile, și-a luat rămas bun de la familie și s-a mutat într-una dintre cele mai periculoase regiuni ale lumii.

Am avut privilegiul de a o cunoaște pe Irene acum mai bine de zece ani. La vremea aceea, era tratată pentru mai multe tipuri de cancer de piele. Anii trăiţi în Africa își puseseră amprenta asupra tenului ei deschis la culoare. Dar Irene era obișnuită cu provocările. Nu era momentul pentru autocompătimire; gândurile ei se concentrau asupra misiunii care i-a schimbat viaţa – să ajute copii orfani și nevoiași din nordul Ugandei.

Chiar dacă am petrecut prea puţin timp cu Irene, povestea ei a lăsat o impresie greu de șters. A vorbit cu atâta pasiune despre munca ei în Africa, încât n-am putut să nu mă molipsesc de emoţia ei. De statură mică, dar cu o inimă mare, Irene a realizat lucruri extraordinare, depășind obstacole insurmontabile.

Lupta împotriva condiţiilor vitrege

Irene a pășit în viaţă cu stângul – copilăria ei a fost marcată de tragedie și suferinţă. Tatăl lui Irene, un marinar american, a abandonat-o pe mama ei în momentul în care a aflat că este însărcinată. Mama ei s-a luptat cu probleme de sănătate mintală și a avut două căsnicii nefericite. Primul tată vitreg al lui Irene era alcoolic și afemeiat. Al doilea a abuzat-o sexual.

Când Irene avea 15 ani, mama ei a murit, iar ea a rămas să le poarte de grijă celor șapte fraţi ai săi. Tatăl ei vitreg plănuia să o ia de nevastă și, îngrozită de intenţiile lui, Irene a plecat de acasă, mutându-se într-un centru de fete din apropiere. În acea perioadă l-a întâlnit pe Brian, cu care s-a căsătorit în scurt timp. La numai 21 de ani, Irene avea un soţ și trei copii.

Traumele suferite în copilărie au urmărit-o, semănând tulburare în viaţa ei de adult. A început să caute cu disperare adevărul, cochetând inclusiv cu budismul și meditaţia transcendentală, dar nu a găsit răspunsurile pe care le căuta.

Zile întunecate

Irene a alunecat în spirala depresiei. Căsnicia ei s-a destrămat, iar plimbările lungi pe plajă au devenit singura ei terapie. În timpul unei plimbări făcute în amurg, a văzut lumină într-un club de surf, unde oamenii erau adunaţi pentru o slujbă religioasă. A aruncat o privire mai atentă, dar nu a intrat. Câteva săptămâni mai târziu, oamenii din biserica respectivă s-au adunat să se închine într-un depozit amenajat în apropiere, iar ea și-a făcut curaj să intre. A simţit aproape imediat un incredibil sentiment de pace. Povara anilor de durere și tulburare s-a ridicat dintr-odată de pe umerii ei. Irene și-a dăruit inima lui Isus și a devenit creștină.

Viaţa în Uganda

Câţiva ani mai târziu, viaţa lui Irene a luat o întorsătură extraordinară. După ce a auzit despre orfanii din Uganda și despre nevoile lor, și-a vândut casa și toate bunurile, și-a lăsat în urmă familia și viaţa confortabilă și, la vârsta de 47 de ani, s-a mutat într-unul din cele mai periculoase locuri din lume: districtul Kitgum, la doar 50 de kilometri de graniţa cu Sudanul, cea mai izolată parte a Ugandei, devastată de un război civil care s-a întins pe câteva decenii. Regiunea era puternic afectată de virusul HIV/SIDA. Mulţi copii rămăseseră orfani sau fuseseră răpiţi și forţaţi să devină sclavi sexuali sau să se înroleze în armată.

Irene a ajuns în Kitgum în 1991 și a descoperit, încă de la început, greutăţile vieţii în această regiune. Nu existau electricitate sau apă curentă, iar alimentele se găseau foarte greu. S-a apucat imediat de lucru, oferind dragoste și speranţă copiilor orfani și nevoiași, care o numeau cu afecţiune „Mama Irene”. La umbra unui arbore de mango, a început să-i înveţe să cânte. Mai târziu, i-a învăţat să scrie și să citească. Le-a predat engleza scriind cuvintele în praful de pe drum.

Cu timpul, Irene a primit un teren de la consiliul local, pentru a construi un orfelinat. Provocările cu care s-a confruntat de-a lungul anilor au fost extreme. A fost chiar ţinta unor atacuri ale rebelilor, care au ameninţat-o cu moartea. De fiecare dată, s-a rugat ca Dumnezeu să o ocrotească și a fost salvată de la ceea ce părea o moarte sigură.

Organismul ei nu făcea faţă prea bine temperaturilor ridicate și condiţiilor aspre de trai. A suferit de ulcer varicos, malarie, febră tifoidă și dizenterie. Le ducea dorul copiilor și nepoţilor ei din Australia și se lupta cu singurătatea. Totuși, în ciuda durerii și a disconfortului, nu a renunţat niciodată, convinsă că aceasta era misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu.

O viaţă care a lăsat o moștenire

Irene a petrecut 22 de ani în Kitgum, ajutând peste 20.000 de copii să primească educaţie gratuită, hrană și asistenţă medicală. În urma ei au rămas cinci școli primare, unde învaţă zilnic peste 8.000 de copii, un azil cu 60 de paturi pentru bolnavii infectaţi cu HIV, servicii de apă, canalizare și igienă și un colegiu care oferă inclusiv cursuri de tâmplărie și de calificare în construcţii.

În 2009, guvernul australian a recunoscut rezultatele extraordinare ale muncii lui Irene, care a fost distinsă cu titlul de Ofiţer al Ordinului Australiei. De asemenea, guvernul Ugandei i-a recunoscut meritele. Supranumită „Maica Tereza din Australia”, Irene avea încă multe planuri pentru copiii din Kitgum, dar, din nefericire, a pierdut lupta cu cancerul în anul 2013. La slujba de comemorare care a avut loc în Uganda, au participat 10.000 de persoane. Printre cei care i-au adus un omagiu s-a numărat și ministrul de externe al Australiei, Bob Carr. „Viaţa ei a trasat un drum al inspiraţiei, de la Sydney la Kitgum. «Mama Irene» ne-a arătat ce diferenţă poate face un om dedicat și curajos în vieţile multora. Ea lasă o moștenire trainică, remarcabilă, ajutând nu doar mii de copii care au frecventat școlile înfiinţate de ea, ci și familiile și comunităţile din care făceau parte aceștia”, a punctat ministrul.

O viziune care dăinuie

Spre sfârșitul vieţii sale, Irene a declarat că relaţia cu Dumnezeu a fost secretul rezistenţei ei în momentele cele mai grele.

„Dacă vrei să fii aproape de Iisus, mergi acolo unde se află cei mai neînsemnaţi fraţi ai Lui, amestecă-te printre ei, iar El te va lua de mână.”

„Dacă aș lua-o de la capăt? Categoric, da. Orice sacrificiu a meritat. Cel mai bun lucru este că am reușit să rămân aproape de Dumnezeu. Aceasta este lecţia pe care am învăţat-o: Dacă vrei să fii aproape de Iisus, dacă tânjești să te afli în prezenţa Lui tot timpul, mergi acolo unde se află cei mai neînsemnaţi fraţi ai Lui, amestecă-te printre ei, iar El te va lua de mână. Acesta a fost cel mai bun lucru din viaţa mea.”

Deși lipsa lui Irene se resimte, vestea bună este că viziunea ei i-a supravieţuit. Unii dintre orfanii pe care i-a ajutat conduc acum proiectele din Kitgum, cu sprijinul Fundaţiei „Irene Gleeson”.

Tracey Bridcutt este directoarea departamentelor Știri şi Editare din cadrul organizaţiei Adventist Media, cea care publică revista Semnele timpului în Australia. Ea locuieşte cu soţul si cei trei copii adolescenţi/tineri adulţi în Sydney. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.