Eșecul sondajelor de opinie de a prezice cu acurateţe cine va câștiga alegerile prezidenţiale din Statele Unite a ridicat un val de uimire care a măturat nu doar America, ci și alte ţări care așteptau cu interes rezultatul.

Însă pe lângă surpriza geopolitică pe care a produs-o, acest eșec a alimentat o temere deja existentă în ţările dezvoltate, anume că statisticile își pierd tot mai mult din capacitatea de a reda esenţializat caracteristicile lumii în care trăim. Această temere o împărtășesc deopotrivă oamenii de rând și sociologii. Numai că, în timp ce pe primii îi aruncă pe un front de război cu tabere necunoscute, pe cei din urmă îi convinge că o nouă epocă e pe cale să se nască: era big data.

Antipatia faţă de statistici a devenit una dintre emblemele populiștilor britanici, scria sociologul William Davies în The Guardian, votul pentru Brexit fiind doar cea mai recentă dintre dovezile că englezii îi dispreţuiesc pe statisticieni, pe economiștii de top și nu au încredere nici în alte tipuri de experţi.

O cercetare colaborativă între Universitatea Cambridge și YouGov, care urmărea să documenteze apetenţa britanicilor pentru conspiraţii, a pus acest dispreţ în procente. Cercetătorii au descoperit că o mică majoritate de 55% dintre englezi sunt tentaţi să creadă că guvernul le ascunde, în mod intenţionat, adevărul cu privire la numărul imigranţilor pe care îi găzduiește Marea Britanie. Însă oamenii trebuie să își ia totuși de undeva informaţiile și, dacă cifrele guvernamentale nu sunt pentru ei o sursă credibilă, atunci care le sunt sursele?

Un studiu efectuat de think-tank-ul British Future care a evaluat cele mai bune practici în promovarea migraţiei și a multiculturalismului a observat că, deși au tendinţa să respingă statisticile, oamenii reacţionează cu multă căldură la dovezile calitative. Adică se lasă mișcaţi de poveștile de viaţă, individuale, ale imigranţilor și tind să acorde credit mai ales fotografiilor care arată situaţia anumitor comunităţi. Statisticile nu se mai bucură de o reputaţie prea bună pentru că oamenilor le vine mai ușor decât altădată să creadă că numerele au fost măsluite.

Alţii, în schimb, sunt tentaţi să respingă drept elitism orice tentativă de a recurge la statistici pentru a argumenta ceva. În America divizată de afilieri politice antagonice, tendinţa ambelor tabere de a trata cu neîncredere statisticile este vizibil în creștere. Cu puţin timp înainte de alegeri, un sondaj american descoperea că nu mai puţin de 48% dintre suporterii lui Donald Trump sunt sceptici cu privire la informaţiile economice publicate de guvernul federal.

Studiul British Future ilustrează de asemenea această neîncredere crescândă observând că, atunci când se fac referiri la impactul economic pozitiv al imigraţiei, vizibil prin creșterea PIB-ului, reacţia populară este una de ostilitate. Referirile la PIB au ajuns să fie văzute adesea ca un cal troian prin care elitele liberale își urmăresc, de fapt, agendele personale. Prin urmare, la nivelul discursului politic din Marea Britanie, nu se mai întâlnesc decât extrem de rar discuţii despre imigraţie în termeni economici.

Doar ce e plauzibil este permis

Cenzura pe care și-a autoimpus-o guvernul pentru a nu provoca populaţia a dat naștere unui tipar politic pseudodemocratic, în care cei aleși sunt constrânși să comunice doar ceea ce este plauzibil pentru public și ceea ce poate fi catalogat drept adevărat fie și numai pe baza intuiţiei. Însă o astfel de comunicare, în care adevăruri valide sunt lăsate deoparte pentru a nu putea fi preluate de adversari politici și răstălmăcite drept propagandă, poate avea nedoritul efect de a deforma adevărul și a duce, în final, la concluzii nefericite. Dilema cu privire la cea mai bună cale de a face politică în astfel de contexte este ceea ce se discută astăzi sub denumirea de politică post-adevăr.

Una dintre principalele plângeri ale analiștilor care au scrutat ceea ce se prefigurează a fi un mod de a face politică vizează societatea în care adevărul nu mai este o condiţie căutată, sau subînţeleasă ca preferabilă, și în care, în locul adevărului, minciuna este un actor principal. Asta înseamnă mai mult decât clișeul „toţi politicienii mint”, scria Eliza Vlădescu într-un material ST. Aceasta presupune a adapta politica la incapacitatea adevărului de a intra funcţional în scenă.

Politica post-adevăr

Consecinţele asumării adevărului ca opţiune („ia mai lasă-mă cu cifrele”, cum explica Eliza Vlădescu) se prefigurează, la scară, și în România. Cu o lună înainte să fie condamnat la patru ani de închisoare pentru luare de mită și trafic de influenţă, fostul europarlamentar Adrian Severin expunea, într-o dezbatere publică, un principiu pe care spunea că l-a transmis și studenţilor săi la drept: „Corupţia înseamnă deviere și devierea nu poate fi a majorităţii sau a unanimităţii. Dacă toţi suntem corupţi, înseamnă că nimeni nu este corupt.” Cu alte cuvinte, „dacă legea este încălcată de prea multe ori înseamnă că legea trebuie schimbată (…) pentru că ea nu schimbă poporul”. Contextul afirmaţiei lui Severin viza importul legislativ din ţări cu sisteme diferite de cel al ţării noastre, fostul politician denunţând preluarea neadaptată a legislaţiilor. Însă paradigma filosofică în care funcţionează acest principiu ignoră că devianţa corupţiei nu se află în raportul ei cu majoritatea, ci cu principiul integrităţii. Pe care, dacă îl relativizăm, e ușor de intuit finalitatea: creșterea permisivităţii legislative care ar cultiva corupţia generalizată și autodistrugerea societăţii respective.

Dacă acesta pare un scenariu fictiv sau cel puţin distant, nu același lucru poate fi spus despre o decizie universitară cu același ADN filosofic ca principiul enunţat de Adrian Severin. Săptămâna trecută, decanul Facultăţii de Drept anunţa decizia de a renunţa la obligativitatea prezentării unei lucrări de licenţă la finalul studiilor universitare, pe motiv că fenomenul plagierii acestui tip de lucrări a atins cote incontrolabile. Altfel spus, dacă toţi copiază, atunci să nu le mai dăm ocazia să copieze.

Eroarea logică ridicată frapează prin simplitatea ei: este o eliminare a simptomelor unei cauze ce rămâne ignorată. Fenomenul plagierii este un indicator că, pe un palier mai profund al sistemului de educaţie, ceva nu merge bine. Iar voci din interiorul sistemului sunt gata să ajute indicând posibile măsuri de răspuns la aceste disfuncţionalităţi sistemice. „Reducerea raportului numeric real dintre studenţi și profesori, includerea orelor de coordonare în norma didactică și finanţarea adecvată a învăţământului” ar putea fi soluţii care să ţintească direct problema, e de părere Alexandru Cârlan, profesor de retorică și tehnica argumentării la Facultatea de Comunicare și Relaţii Publice (SNSPA). Pe lângă aceste răspunsuri ţintite, eficiente ar putea fi și măsurile punitive adecvate aplicate celor care încalcă regulile, spune profesorul. Consecinţele nu s-ar limita doar la problematica plagierii lucrărilor de licenţă, ci ar putea consolida structural sistemul de învăţământ.

Inflamarea emoţiei după proteste

Rămânem în România, pentru a observa o politică tot mai apropiată de post-adevăr, exprimată la scurt timp după protestele care au adunat în stradă mii de oameni revoltaţi de propunerile de dezincriminare a anumitor infracţiuni și de graţiere, prin ordonanţă de urgenţă, a unor categorii de deţinuţi. Evenimentul a urmat îndeaproape definiţia de manual a politicii post-adevăr, respectând bună parte dintre indicatorii ei.

Am asistat, pe de o parte, la o combinaţie de efecte ale raportării dezechilibrate a știrilor – un dezechilibru alimentat de partizanatele politice ale televiziunilor nișate pe actualitate 24 din 24, care nu se puteau pune de acord cu privire la numărul manifestanţilor, deși există metode matematice de numărare a mulţimilor cu o rată de eroare mult mai mică decât diferenţele dintre estimările partizane. Apoi a trebuit să gestionăm imixtiunea social media ca sursă de informare, automat la pachet cu sursele lor de dezinformare. Pe de altă parte, am observat cum manifestaţia a fost calificată drept „mineriadă” și „lovitură de stat” într-un discurs agravant menit să incite emoţii și să ignore datele.

Evoluţiile ulterioare unui eventual referendum ne vor arăta dacă putem vorbi cu adevărat de politică post-adevăr și în România. Fiindcă ce mai lipsește până la plierea totală pe acest concept este tratarea adevărului ca element de importanţă secundară. Dacă românii vor ignora faptele aflate la vedere și vor accepta înlocuirea adevărului în spaţiul public cu o minciună, atunci vom putea, pe bună dreptate, să ne plasăm pe aceeași listă cu ţări precum Rusia, China, SUA, Australia, Marea Britanie, India, Japonia și Turcia, vizibil îmbibate de acest tip de mentalitate, potrivit căreia adevărul a devenit irelevant pentru progres.

Globalizarea presează spre o schimbare a surselor

În paralel cu creșterea neîncrederii populare în capacitatea statisticilor de a ne contura adecvat societatea, în rândul experţilor în statistică se observă un curent similar, însă cu alte premise. Pentru statisticieni adevărul nu este o cantitate neglijabilă, pentru că acesta le pune pâinea pe masă. (Informaţia relevantă statistic continuă să fie un pilon economic important pentru companii, care plătesc sume importante pentru a o obţine.) Însă neîncrederea în statisticile obţinute după metode istorice se face simţită și în rândul statisticienilor din motive care ţin de globalizarea mediilor în care se sondează după informaţii.

Sociologul William Davies scriadomeniul statisticii nu mai poate funcţiona așa cum a făcut-o timp de 450 de ani, de la fondarea sa, în perioada iluminismului. „Formele tradiţionale de clasificare și definire statistică sunt tot mai des contestate de identităţile, atitudinile și căile economice tot mai fluide. Eforturile de a reprezenta schimbările demografice, sociale și economice în termenii unor indicatori simpli și ușor de recunoscut își pierd legitimitatea.” Iar locul lor este luat de o nouă formă de acumulare de informaţii: Big data o metodă de reprezentare cantitativă și vizuală a datelor despre societate care are la bază omniprezenţa, acest avantaj tehnologic fără precedent istoric.

Informaţiile uriașe

Big data este un set informaţional cu un volum atât de mare de date, încât nu poate fi măsurat prin modelele statistice tradiţionale. Ca să avem un reper, potrivit IBM, în fiecare zi sunt generate 2,5 quintilioane de bytes de date, însemnând că 90% din datele stocate astăzi în lume au fost create numai în ultimii doi ani. Informaţia se cumulează din nenumărate surse tehnice: de la senzorii care colectează informaţii meteorologice, la postări în social media, la fotografii și clipuri video digitale, informaţii despre tranzacţii online, semnale GPS de la telefon și altele. Orice mișcare facem cu un dispozitiv conectat la internet furnizează informaţii despre noi.

Pentru utilizarea acestor informaţii este, desigur, nevoie de expertiza tehnologică a unui statistician din valul nou, digitalizat, capabil să extragă informaţie de valoare, ceea ce de multe ori se traduce în informaţie privind comportamentul utilizatorului, la rândul ei transformată în previziuni despre deciziile (economice, politice, ș.a.m.d.) pe care le va lua acesta.

Cei mai mulţi utilizatori nu sunt la curent cu măsura în care poate fi utilizată informaţia despre ei înșiși pe care o partajează gratuit pe internet, de exemplu pe reţelele de socializare. Nu cunosc valoarea datelor pe care le fac disponibile acolo. Pe de altă parte, nici companiile nu folosesc big data în măsura în care ar putea să o facă, pentru că depind de curatorul uman, de statisticianul capabil să sondeze și să extragă din big data exact ce interesează companiile. Domeniul este încă nou, specialiștii sunt puţini și scumpi, iar riscurile, încă ridicate.

Semnalul și zgomotul

În anul 2009, statisticianul american Nate Silver a ajuns pe lista celor mai influenţi 100 de oameni, ca urmare a faptului că, în 2008, pe baza unor calcule originale, a reușit să estimeze cu precizie rezultatele alegerilor prezidenţiale în 49 din 50 de state americane. În 2010, The New York Times a cumpărat dreptul de a-i licenţia blogul sub egida sa, iar în 2012 și 2013 acesta a fost distins cu Premiul Webby pentru „Cel mai bun blog politic”, oferit de International Academy of Digital Arts And Science.

În 2012 a prezis corect rezultatele alegerilor prezidenţiale în toate cele 50 de state americane, precum și în Districtul Columbia. Cartea lui, The Signal and the Noise, l-a propulsat în topurile celor mai bine vânduţi autori ai anului la New York Times și Amazon.com, iar metoda promovată de ea i-a adus mai multe distincţii doctorale de la universităţi din SUA și la una din Europa.

Folosind exact aceeași metodă ca și la alegerile anterioare, Nate Silver a înaintat o predicţie despre rezultatul prezidenţialelor americane din noiembrie 2016. A calculat că Hillary Clinton are 71% șanse să câștige alegerile, semnificativ mai puţine decât șansele pe care le prevedeau institute reputate de statistică și motiv ca analiști precum Ryan Grim să îl critice. Alegerile l-au scos câștigător pe Donald Trump. Însă eșecul lui Silver trebuie totuși nuanţat cu faptul că, dintre toate agenţiile statistice care au înaintat previziuni, doar blogul lui l-a creditat atât de mult pe Donald Trump. „Big Data va aduce progres, într-un final”, scria Silver în cartea lui. „Cât de repede se va întâmpla asta și dacă nu cumva vom regresa între timp depinde doar de noi.”

Preţul unui like pe Facebook

În domeniul economic, riscurile sunt mult mai ușor de cuantificat în termeni financiari, pentru că una dintre cele mai mari promisiuni economice ale big data în domeniul afacerilor este câștigarea unui avantaj competitiv prin accelerarea procesului decizional până la ceea ce experţii Capgemini numesc „decizie în timp real” – cu alte cuvinte, depășirea concurenţei prin creșterea vitezei de reacţie a companiei la trendurile sociale, datorită identificării în timp real a acestor trenduri. Însă orice greșeală în identificarea unei tendinţe cu valoare decizivă poate costa compania, motiv pentru care factorii de decizie trebuie să aibă intuiţia matematică necesară gestionării riscului și, bineînţeles, dovezi pe care să își bazeze încrederea în tehnicile de exploatare big data.

Nivelul tentaţiei de a exploata financiar big data este proporţional cu cantitatea de informaţie pe care companiile reușesc să o colecteze. Ca să avem un reper, în 2010, lanţul american de magazine Walmart gestiona peste 1 milion de tranzacţii la clienţi direcţi pe oră. Toate aceste tranzacţii au fost importate în baze de date cumulând peste 2,5 petabytes, echivalentul, spunea The Economist, al informaţiei conţinute de toate cărţile din Biblioteca Congresului American, înmulţit cu 167.

Nebunia numerelor

„Numerele nu pot vorbi de unele singure”, spunea Nate Silver în cartea lui. „Noi suntem cei care vorbesc pentru ele. Noi le conferim sens. Predicţiile bazate pe date pot avea succes sau pot eșua. Șansele de eșec cresc atunci când renegăm rolul pe care îl avem de jucat noi înșine în acest proces. Înainte să cerem mai multe de la informaţiile noastre, trebuie să cerem mai multe de la noi înșine.

În opinia unora dintre analiști, noua eră big data se prefigurează însă ca o ameninţare la adresa democraţiei. Supravolumul de informaţie care definește big data este momentan curat de marile companii care își pot permite accesul la informaţie relevantă extrasă din acest volum. La rândul lor, experţii capabili să furnizeze această informaţie nu dezvăluie grilele lor de interpretare, pentru că acestea le asigură un avantaj competitiv pe piaţă. Și atunci, întrebarea care se ridică firesc este care pot fi consecinţele faptului că un număr limitat de companii deţin un volum atât de mare de informaţie? „O societate post statistică”, scria William Davies, „este o propunere posibil înfricoșătoare, nu pentru că societatea nu ar avea instrumentele sau expertiza pentru a o gestiona, ci pentru că acestea ar fi în mod drastic privatizate.”

Un domeniu exploatat social

Cu toate acestea, o recunoaște și Davies, există și căi prin care informaţiile din big data pot fi puse în slujba interesului cetăţeanului, nu în interesul privat al unei companii sau al unui om politic. Un exemplu pozitiv, din domeniul social, este cel al lui Rodrigo Guerrero Velasco, fostul primar al orașului Cali, din Colombia, care s-a folosit cu succes de big data pentru a reduce criminalitatea în oraș. Într-un material pe care îl semnează în Scientific American, fostul primar relatează pe larg despre ideea sa de „a aborda epidemiologic” informaţiile statistice pentru a identifica principalele cauze ale violenţei și cele mai bune măsuri pentru a-i diminua răspândirea. Primarul s-a folosit de modelele utilizate în domeniul medical pentru studierea prevalenţei și a cauzelor bolilor, gândind că violenţa este tot un fel de boală, doar că socială.

Informaţiile pe care le-a obţinut astfel l-au determinat să acţioneze pentru modificarea legilor privind controlul armelor și consumul de alcool și, de asemenea, să crească efectivele de poliţie prezente în oraș și să creeze oportunităţi sociale și de muncă pentru tineri. Aceste măsuri au contribuit la reducerea omuciderilor din Cali, de la 124 la 100.000 de locuitori la 86 în doar trei ani de mandat. Spusă pe scurt, povestea pare una în întregime de succes, însă ea a presupus și evaluări, strategii și ajustări ale acestora pentru a putea avea rezultatele lăudabile pe care le-a avut. Din nou, lupta a fost pentru analiza intuitivă a datelor care se aflau la dispoziţia edililor.

Riscurile tranziţiei

Moartea statisticii este așadar o transformare anunţată. Pe de o parte, oamenii prezintă un interes tot mai scăzut pentru statistici, care li se pare că ar vulgariza experienţa personală și ar submina valoarea personală. Prin urmare se raportează la realitate printr-un filtru emoţional care îi expune manipulării de orice fel. Pe de altă parte, actorii domeniilor care nu pot supravieţui fără tipul de informaţie obţinut, în mod tradiţional, prin statistică și care dispun de bugete adecvate – politicul, economicul – se reorientează către domeniul încă insuficient explorat al big data.

Reducând discuţia la cele mai simple elemente, observăm că atât omul simplu, cât și cel care îl conduce se găsesc într-un proces de racordare a mentalităţii la o realitate nouă, al cărei contur este modificat în continuu de globalizare (cu reperele ei fluide și crizele pe care le provoacă) și de revoluţia, aflată încă în plină desfășurare, a universalizării accesului la internet. Așa că lupta se dă pe un front dublu: cel al actualizării mentale, al conectării la timpul prezent și, simultan, cel al autoprotecţiei pe parcursul acestui proces. Pentru că ar fi naiv să ne închipuim că, în tot acest timp al adaptării la noua realitate, nu sunt unii și pregătiţi, și capabili să profite de ezitările specifice oricărei tranziţii la o nouă eră.