Unul dintre cei mai trecuţi cu vederea factori de influenţă asupra evenimentelor globale este factorul geografic[1]. La sfârșitul secolului al XIX-ea și începutul secolului al XX-lea, savanţii au recunoscut pentru prima oară importanţa politică a factorului geografic, ajungând să creeze termenul de „geopolitică“.

Astăzi, acest termen se referă nu doar la confluenţa geografiei cu politica, ci descrie un mod de percepere a relaţiilor și politicii internaţionale și, da, și a istoriei. Geopolitica presupune că fundamental pentru interesul naţional este controlul exercitat asupra spaţiilor geografice-cheie (fie zone bogate în resurse naturale, cum ar fi cele propice agriculturii sau mineritului, fie puncte strategice, cum ar fi strâmtorile Malacca, Cape Horn, Canalul Suez etc.). Deci, geopolitic privind lucrurile, „politica puterii” se reduce la identificarea, și apoi la dominarea, unor zone vitale.

Geopolitica, prin urmare, consideră de la sine înţeles faptul că supravieţuirea și progresul naţional cer atât menţinerea, cât și folosirea forţelor militare în vederea controlării obiectivelor strategice. Aici este vorba despre hard power („puterea dură“), în contrast cu soft power („puterea pașnică“): ajutor umanitar, activităţi culturale, grija pentru reputaţia naţională etc. Când privește lumea prin prisma geopoliticii, omul de stat poate decide să folosească puterea pașnică dacă aceasta îi ajută ţara să domine regiuni vitale, însă geopolitica tinde să acorde întâietate exercitării puterii militare.

Insula mondială și zona vitală

Halford Mackinder, om de știinţă britanic specializat în domeniul social, a formulat în 1904[2], conceptul de heartland („zonă centrală vitală”), care, controlat de o anume entitate, i-ar permite acesteia dominaţia asupra a ceea ce tot el a numit world island („insulă mondială“), adică cele trei continente unite la nivel terestru, Europa, Asia și Africa. Acest heartland s-ar întinde din estul Europei până în vestul Chinei, spaţiu la care Mackinder s-a referit și prin termenul de „zonă-pivot“: o regiune de care ar depinde soarta întregii „insule mondiale“. Iniţial, acest teritoriu nu includea Orientul Mijlociu, dar înainte de a muri, în 1947, Mackinder l-a inclus în zona vitală de dominaţie a „insulei mondiale“.

În jurul anilor 1930, Mackinder susţinea că Europa de Est (generic vorbind, Balcanii și teritoriul de la est de Carpaţi) reprezintă cheia dominării zonei-pivot, heartland, iar controlul exercitat asupra Europei de Est era văzut ca punte de lansare pentru dominaţia globală. Teoria lui Mackinster a exercitat o reală influenţă și a dat naștere unei școli informale de gândire. Cei care au adoptat gândirea sa făceau parte nu doar din lumea anglofonă, ci aparţineau și sferei germane, unde experţii în știinţă politică vorbeau despre importanţa a ceea ce ei au numit Geopolitik.

Teoria lui Mackinder și cele două războaie mondiale

Mackinder și-a lansat teoriile cu zece ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, iar evenimentele din prima jumătate a secolului al XX-lea i-au învestit ideile cu credibilitate, chiar dacă acestea nu erau în totalitate la unison cu evenimentele. În ambele războaie mondiale s-au desfășurat campanii masive în ţările baltice, Polonia, România, Bielorusia, Ucraina și vestul Rusiei, adică exact în regiunea despre care Mackinder și susţinătorii lui emiseseră teoria că ar crea condiţiile pentru controlul asupra zonei-pivot și, prin urmare, asupra insulei mondiale. Aceste campanii s-au desfășurat la o scară impresionantă și au avut consecinţe colosale. Victoria germanilor pe Frontul de Est în Primul Război Mondial le-a oferit acestora șansa ca, în 1918, să câștige războiul în Vest, unde se aflau pe poziţii defensive încă din 1914 (până la urmă, francezii și britanicii au avut un avantaj și au profitat de el). Mai important chiar, al Doilea Război Mondial a fost pierdut exact pe Frontul de Est.

Hitler a fost influenţat într-o mare măsură de adepţii germani ai conceptului de Geopolitik, având ca obiectiv explicit câștigarea controlului asupra zonei-pivot. Fără doar și poate, obsesia lui cu privire la importanţa strategică și economică a Ucrainei și a zonei Caucazului, precum și dorinţa de a cuceri această zonă, l-au determinat să ia decizii care au fost, probabil, în detrimentul efortului german de război pe Frontul de Est.

Pe de altă parte, cucerirea de către Japonia a coloniilor europene din zona insulară a Asiei de sud-est a avut ca unic scop deschiderea unei căi de acces în cadrul războiului asiatic mai amplu, care debutase în 1931, cu aproape zece ani înainte de data general acceptată de debut a celui de-al Doilea Război Mondial. Acest efort japonez masiv de război poate fi considerat o încercare, din partea unei puteri maritime și insulare, de a controla extrema estică a zonei-pivot.

Totuși, din altă perspectivă, evenimentele istorice nu coincid perfect cu teoriile geopolitice ale lui Mackinder. Hitler încercase să domine atât Orientul Mijlociu, cât și Europa de Est. După al Doilea Război Mondial, sovieticii au ocupat Europa de Est doar ca să creeze în principal o zonă-tampon și să se pună la adăpost de o a treia invazie din Vest, și nu pentru că s-ar fi gândit că dominarea estului Europei le va crea premisele pentru a controla lumea – și, într-adevăr, nu au controlat-o. Europa de Vest și o altă putere continentală, Statele Unite, au dominat comerţul maritim mondial și s-au aflat deasupra puterii care domina, de fapt, heartland-ul lui Mackinder. În cele din urmă, și Orientul Mijlociu a dobândit o importanţă mai mare datorită zăcămintelor sale de petrol și gaze. Cu toate acestea, desfășurarea celor două războaie mondiale și cursul Războiului Rece au părut să demonstreze că lumea trebuia văzută, într-adevăr, prin prisma geopoliticii. În acest cadru, religia și sistemele de convingeri erau de mică importanţă. Ceea ce conta erau puterea și interesul naţional.

Noutăţile din geopolitica prezentului

Geopolitica a presupus dintotdeauna nu doar teoria precisă cu privire la „insula mondială“ și heartland, și, în acest context, preocuparea Chinei de a domina strategic zone vitale, inclusiv insuliţe nepopulate dar cu potenţial economic recunoscut, pare, într-adevăr, să îndreptăţească perspectiva geopolitică asupra lumii.

Mergând mai departe, este interesant faptul că președintele Obama – în încercarea de a reorienta strategia naţională și politica globală a Statelor Unite prin îndepărtarea de ceea ce a constituit, aproape un secol, punctul american de interes: Europa Centrală și de Est și Orientul Mijlociu – a folosit termenul „pivot“, care face parte din terminologia lui Mackinder. Și chiar mai semnificativ este faptul că încercarea americanilor de „a pivota“ în jurul Pacificului și al Chinei a trebuit amânată ca urmare a ascensiunii bruște a așa-zisului stat islamic în Siria și Irak, pe de o parte, iar pe de altă parte, a încercării revizioniste a Rusiei de a distruge echilibrul de putere de după Războiul Rece și de a-și reafirma statutul de mare putere – care s-a materializat prin încercarea de a domina zona-pivot, heartland-ul lui Mackinder.

Faptul că religia și-a recâștigat importanţa în secolul al XXI-lea demonstrează că o perspectivă asupra lumii care ia în considerare doar puterea naţională nu ţine cont de realităţile internaţionale. Pe de altă parte, mișcarea islamistă militantă validează parţial caracterul oportun al analizării lumii prin prisma geopolitică, deoarece nu controlul jihadist exercitat în Mali sau Mauritania ori chiar în Kenia sau Somalia constituie o ameninţare pentru lume, ci controlul exercitat în Siria, Irak, Afganistan sau Asia Centrală: zone din inima Eurasiei. Fără îndoială, naţiunile occidentale au cantonat forţe militare în Africa subsahariană pentru a li se opune jihadiștilor, însă acestea par aproape insignifiante în contrast cu forţele militare comasate într-un efort masiv de a preveni controlul islamist asupra regiunilor din heartland.

Așadar, geopolitica nu explică în totalitate cum funcţionează lumea, din moment ce ideologiile și sistemele de convingeri contează într-o măsură semnificativă pentru oameni, modelând societatea internaţională în privinţa anumitor aspecte pe care teoreticienii geopoliticii nu le-au recunoscut niciodată. Este însă un fapt cert că mulţi lideri politici, din toate colţurile lumii, acţionează ca și când nimic nu ar conta în afară de geopolitică și foarte adesea acţiunile statelor-naţiuni nu urmăresc altceva decât puterea.

Cum au schimbat convingerile geopolitice lumea ultimul sfert de secol

Date fiind toate aceste elemente, privind la sfertul de secol scurs de la sfârșitul Războiului Rece devine mult mai ușoară sarcina de a identifica momentele-cheie din punct de vedere geopolitic ce au marcat începutul de secol XXI. Evident, părerile vor fi împărţite în legătură cu gradul de importanţă a unui moment sau a altuia.

Intervenţia NATO în Kosovo a avut o semnificaţie enormă. Importanţa ei se datorează, în parte, faptului că acest eveniment reprezintă respingerea ipotezelor geopolitice – o repudiere a ceea ce deseori este desemnat drept „abordarea realistă” a relaţiilor internaţionale și a diplomaţiei, conform căreia politica internaţională are drept principală, sau unică, miză propriul interes naţional, în competiţie cu interesul altora[3].

În cea mai mare parte a Războiului Rece, politica americană a fost guvernată de ipotezele „realiste“, care s-au încadrat, de altfel, în contextul mai larg al ideologiei americane, ce promova capitalismul liberal. La finele Războiului Rece existau pretutindeni speranţe că va urma o abordare nouă a conducerii globale și a securităţii internaţionale. Războiul din Irak, din 1990-1991, a reprezentat ceea ce a putut face sistemul internaţional scăpat de piedicile polarizării ce caracterizaseră Războiul Rece. La scurt timp însă, atitudinile realiste au început să-și facă simţită prezenţa atât în Europa, cât și în America. Speranţele într-o nouă eră în relaţiile internaţionale au părut că sunt spulberate de genocidul din Rwanda (1994), când comunitatea internaţională nu a făcut nimic.

În schimb, în decada de după Rwanda, Statele Unite și aliaţii lor europeni au afirmat importanţa „intervenţionismului liberal“. Trebuiau folosite atât hard power, cât și soft power, însă nu pentru a controla zone geografice-cheie, ci pentru a proteja drepturile diferitelor categorii de persoane.

A fost un pas radical în lumea politicii. Nu însă unul fără precedent, întrucât și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea marile puteri se arătaseră dispuse să folosească forţa pentru a opri masacrele și a menţine „standardele de civilizaţie“, după cum se spunea în limbajul vremii. Însă acest consens al marilor puteri a dispărut pur și simplu odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Prevenirea genocidului din Kosovo a reprezentat victoria unei noi atitudini: o prioritate acordată raţiunilor umanitare (în limbajul vremii noastre), o negare a ipotezelor geopolitice și realiste. Iată, deci, unul dintre cele mai importante momente ale geopoliticii din ultimul sfert de secol.

Evenimentele care au urmat pot lăsa impresia că nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor iniţiale: invazia în Irak condusă de Statele Unite (vezi mai sus) a constituit un triumf al geopoliticii. Însă acceptarea la scară largă a doctrinei „responsabilităţii de a apăra“, în virtutea căreia s-au produs reacţiile internaţionale la crizele umanitare din Africa și Asia din ultima decadă, reprezintă una dintre consecinţele intervenţionismului liberal de la finalul anilor 1990 și începutul anilor 2000. Potenţialul momentului Kosovo devine, așadar, de înţeles.

Criza economică pornită în 2007 a constituit un moment-cheie pentru că a avariat semnificativ capacitatea naţiunilor occidentale de a-și exercita puterea. Puterea militară nu este doar un aspect al puterii economice – cele două sunt categoric interconectate. Criza economică mondială nu numai că a determinat ţările occidentale să scadă cheltuielile din domeniul militar, ci, mai mult, a făcut ca societăţile vestice să fie mai neîncrezătoare – mai puţin arogante, ar spune unii. Se manifesta o scădere a gradului de certitudine că valorile democratice occidentale ar putea fi (sau ar trebui să fie) răspândite în întreaga lume. În schimb, au existat o întoarcere spre interior, spre viaţa internă, și o teamă că însăși noţiunea de democraţie ar putea fi în pericol și ar necesita ajustări. Prin contrast, puterile „revizioniste“ au fost mai puţin afectate de criză și, în aceeași mică, sau inexistentă, măsură, au fost afectate și capacităţile lor de a proteja puterea. (Acest termen li se aplică cu precădere Rusiei și Chinei, însă probabil pot fi incluse aici și Brazilia și India care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au fost marginalizate de ordinea mondială a anilor 1990: de aici dorinţa lor de „revizuire“, și de aici și termenul „revizionism“. Brazilia a manifestat puţin interes pentru puterea dură, hard power, însă celelalte trei naţiuni au, toate, armate numeroase și au fost și sunt dispuse să le folosească.) Pe scurt, criza economică a afectat echilibrul global al puterii.

Anexarea Crimeei la Rusia. Din anumite puncte de vedere, e posibil să fie prea devreme să judecăm semnificaţia anexării Crimeei de către Rusia și ajutorul militar oferit insurgenţilor din Ucraina. Totuși, acesta ar putea fi un moment-cheie. Împreună cu intervenţia militară rusă în Georgia, din 2008, anexarea Crimeei demonstrează că gândirea geopolitică e vie și se simte la ea acasă la Moscova. Există, într-adevăr, o dorinţă evidentă de a controla teritorii-cheie din heartland, zona-pivot a „insulei mondiale“.

De la sfârșitul Războiului Rece până în prezent însă, chiar și atunci când au recurs la forţă în scopuri ce au urmărit explicit propriul interes (vezi intervenţia SUA în Irak), puterile implicate au folosit retorica intervenţiei umanitare și a autoapărării. În justificarea acţiunilor sale, Rusia a invocat cu puţină tragere de inimă protejarea drepturilor etnicilor ruși sau faptul că luptă împotriva mișcărilor neofasciste, susţinând în schimb, pur și simplu, că are dreptul să folosească forţa pentru a-și redobândi poziţia de mare putere, poziţie pierdută după înfrângerea Uniunii Sovietice în Războiul Rece. În prezent, într-o măsură neegalată de alte state, Rusia folosește o retorică și concepte din secolului al XIX-lea, făcând uz de un drept la ceea ce este, de fapt, expansiune imperială de felul celei la care au recurs ţarii când au cucerit Caucazul și Asia Centrală, la sfârșitul anilor 1800. Acţiuni de asemenea natură nu situează sub auspicii prea bune următorii 25 de ani.

Cucerirea Irakului de către Statele Unite a fost justificată de Washington în diverse moduri: a fost o lovitură dată teroriștilor jihadiști; a fost o intervenţie umanitară împotriva unui tiran; o lovitură defensivă preventivă aplicată unui regim instabil și periculos; o modalitate de a ţine jos preţul combustibilului în Statele Unite sau a fost o modalitate de a retrasa politica din Orientul Mijlociu și, drept urmare, din lumea întreagă. Ultimele două argumente sunt, probabil, cel mai rar citate, dar cu siguranţă că se află cel mai aproape de realitate.

În cadrul acestui război, ideologia a jucat într-adevăr un rol semnificativ, importante grupări din cadrul guvernului american dorind sincer să creeze un Orient Mijlociu și o Asie liberal-democratice, făcând din reformarea Orientului Mijlociu primul pas esenţial în acest sens. Însă această invazie reflectă în aceeași măsură dorinţa Statelor Unite de a se afla la conducerea potenţialei viitoare lumi libere și democratice. Calculul a fost următorul: faptul de a avea regimuri favorabile în Levant și Golf avea să ducă la retragerea trupelor din Arabia Saudită, dispărând, în felul acesta, principalul motiv de nemulţumire a islamicilor, pe de o parte, și creând, pe de altă parte, un efect în lanţ în zonele limitrofe așa-zisului Orient Mijlociu Extins (din nordul Africii, Afganistan și Pakistan). În felul acesta, Statele Unite urmau să deţină o poziţie strategică mai puternică în raport atât cu Rusia, cât și, mai important, cu China. Avea să însemne deschiderea mai multor pieţe pentru Statele Unite și aliaţii lor și menţinerea, într-adevăr, la un nivel scăzut a preţului petrolului. Acesta e posibil să fi constituit cel mai substanţial și izbitor exemplu de folosire a forţei în sens geopolitic din anii 1930 încoace – nu mai nedisimulat decât anexarea Crimeei de către Rusia, însă, de departe, cu mai multe consecinţe.

Atacul terorist asupra World Trade Center. Fără doar și poate, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au constituit cel mai semnificativ eveniment al ultimilor 25 de ani. Nu au avut nicio motivaţie geopolitică – în schimb, au reprezentat cel mai important exemplu de folosire masivă forţei pe motive religioase din ultimii 400 de ani. Impactul și implicaţiile sale sunt deosebit de ample. Fără 11 septembrie aproape sigur că n-ar fi existat o invadare a Irakului în 2003. Cu certitudine că nu ar exista o ocupaţie NATO în Afganistan din 2003 până în prezent (care ar fi fost pe locul 6 într-un top 10). Atacurile din 11 septembrie au schimbat instantaneu atmosfera securităţii naţionale și internaţionale, făcând din islamiștii radicali și jihadiști o prioritate pe agenda oamenilor de stat vreme de, probabil, o generaţie. Au afectat comerţul, călătoriile și societatea ca întreg – nu în ultimul rând pentru că acum oamenii din societăţile democratice acceptă, de obicei, ca normale, invadări ale intimităţii care ar fi fost considerate revoltătoare și intolerabile cu doar 15 ani în urmă. Una dintre consecinţele atacurilor, deși manifestată în plan secund, este folosirea la scară largă a dronelor, care are implicaţii extraordinare și încă nu pe deplin înţelese la nivelul societăţii internaţionale. Evenimentele din 11 septembrie 2001 constituie, fără îndoială, evenimentul istoric mondial cu impactul cel mai mare din ultimii 25 de ani.

Footnotes
[1]„în care pot fi incluse și elementele care ţin de ecologie, din moment ce relieful determină mediul natural.”
[2]„Un text-cheie în formarea conceptului de geopolitică este reprezentat de articolul lui Mackinder, „Pivotul geografic al istoriei“, publicat în The Geographical Journal, în anul 1904.”
[3]„Doi dintre promotorii notabili ai acestui „realism“ au fost Hans Morgenthau, savant germano-american și consilier în guvernul american, și Henry Kissinger, secretar de stat și consilier pe probleme de securitate naţională.”

Note

„în care pot fi incluse și elementele care ţin de ecologie, din moment ce relieful determină mediul natural.”
„Un text-cheie în formarea conceptului de geopolitică este reprezentat de articolul lui Mackinder, „Pivotul geografic al istoriei“, publicat în The Geographical Journal, în anul 1904.”
„Doi dintre promotorii notabili ai acestui „realism“ au fost Hans Morgenthau, savant germano-american și consilier în guvernul american, și Henry Kissinger, secretar de stat și consilier pe probleme de securitate naţională.”
SURSĂ:Semnele timpului, decembrie 2014, ediție tipărită
DISTRIBUIE:
David Trim
David Trim s-a născut în Bombay, India, în 1969, într-o familie mixtă australiano-britanică. Și-a petrecut copilăria în Sydney, apoi a urmat școli din Marea Britanie, absolvind magna cum laudae Facultatea de Istorie din cadrul Universității Newbold. Deține un doctorat în Studii de Război și Istorie, la King's College, care este parte a Universității din Londra.