Dacă generaţia noastră va supravieţui intelectual devalorizării adevărului, generaţiile care vin ar putea învăţa la materia Biologia dezinformării despre cum am încercat noi să îmblânzim minciuna (la fel cum, în copilărie, aveam lecţii despre domesticirea câinelui și domesticirea pisicii).

Una dintre primele știri false pe care îmi amintesc că am văzut-o pe Facebook era vestea că, într-o ţară musulmană, un bărbat a fost mutilat pentru că a îndrăznit să citească Biblia. Textul însoţea o imagine cu o mână zdrenţuită, despre care aveam să aflu că aparţinea de fapt unui muncitor care suferise un accident de muncă oribil. De atunci s-a scurs aproape un deceniu, iar știrile false au devenit, dintr-o excepţie, un fenomen.

Am trecut astăzi în revistă câteva dintre site-urile care se menţin de mai multă vreme în capul listelor cu furnizori de fake news. [Una dintre aceste liste este verificasursa.ro, dar dacă nu aveţi răbdarea să răsfoiţi și să și reţineţi care sunt site-urile cu informaţie neadevărată, există o aplicaţie care vă poate avertiza ori de câte ori aţi intrat pe un astfel de site. Extensia De Necrezut poate fi instalată de orice utilizator Chrome, fiind disponibilă gratuit în Google Store.] Am descoperit astfel titluri incitante, dar lipsite de dovezi, despre personaje politice care ţin primele pagini ale ziarelor, dar și despre diverși politicieni periferici care încearcă să își facă un nume. Un exemplu recent este titlul: „Kovesi ŞI UN OFIŢER SPP, relaţie fierbinte. VIAŢA SECRETĂ a şefei DNA” . Dintr-un articol intitulat „Revocare Kovesi. Iohannis, DECIZIE. Borza aruncă bomba de la CCR” aflăm că un deputat independent, supranumit „salvatorul Hidroelectrica”, ar fi dat un interviu într-o emisiune care îi poartă numele „Borza Analytica” (sic!), interviu în care ar fi spus că „nu credea că ministrul Tudorel Toader va cere revocarea Laurei Codruţa Kovesi”.

Știrile false românești urmăresc un tipar destul de evident. Sunt știrile conspiraţionist-alarmiste care reclamă imixtiuni externe în politica autohtonă:

De ce toţi oamenii politici de după 1989 și toţi care sunt puși în funcţii de conducere sunt MASONI? Te-ai întrebat vreodată? IATA LISTA”

Primarul din Baia Mare dezvăluie cum Ambasada SUA i-a cerut pe cine să numească în funcţia de viceprimar”

Birocraţia UE, sub cupola și la sânul căreia corupţia, nepotismul și favoritismul se dezvoltă ca lianele în pădurile calde, ia la șuturi România pentru o temă de autoritate internă. Și, cică, nu suntem colonie!”

Apoi sunt titluri agravante despre evenimente insignifiante. „PROGNOZA METEO: Fenomen periculos peste toată România. Se întorc zăpezile” este un material din care aflăm că „Ploaie îngheţată se formează atunci când ploaia întâlneşte o suprafaţă rece și îngheaţă instantaneu, fie că e vorba de metal sau de asfalt. Concluzia: suprafaţa respectivă o să se alunece foarte tare.” Greșelile gramaticale le aparţin.

Avem și știri dacofile, cum este aceasta, foarte recentă: „Academicianul și istoricul Ioan Aurel Pop: «Ștefan cel Mare a fost primul domnitor român numit REGE al DACIEI de către cancelariile occidentale»”. Scrierea cu majuscule este un argument în sine.

Tiparul mai larg cuprinde știri din categoria „anti-”: anti-globalizare, anti-vaccin, anti-islamice, anti-monarhice, sau pe cele din categoria „pro-”: naţionaliste, monarhiste, comuniste chiar. Știrile despre miliardarul George Soroș ar merita o categorie separată, una care să combine avertizările cu privire la ingerinţele străine în politica internă, demonizarea unui individ și xenofobia (miliardarul este de origine maghiară). Această triadă de ingrediente a făcut nelipsite știrile apocaliptice cu numele lui în titlu, în luna februarie.

Acestea sunt știrile care își trădează falsitatea prin lipsa calităţii jurnalistice: pornesc de la ipoteze halucinante, nu sunt dovedite sau sunt chiar argumentate ilogic și sunt adesea străine de regulile gramaticii române. [Două reportaje foarte interesante, despre oameni aflaţi în spatele acestor site-uri și felul în care ei își justifică acţiunile, au fost publicate de Vice și de Digi24.] Însă există și o categorie „grea” de știri false, care nu sunt complet inventate, ci care răstălmăcesc anumite informaţii, în mijlocul unor date reale, din hăţișul cărora este mai dificil să ieși fără o cercetare un pic mai serioasă. Un studiu de caz în această privinţă au făcut cei de la republica.

Un fenomen global

Sigur că România nu este inventatoarea și nici singura destinatară a știrilor false. Ţara noastră este doar una dintre arenele publice pe care adevărul se luptă cu minciuna și nu câștigă de fiecare dată. „Epidemia de știri false”, cum o numea BBC, a devenit atât de influentă, încât, la începutul anului, președintele Franţei, Emmanuel Macron, declara că își dorește chiar o lege care să condamne știrile false în perioadele electorale. Primele ţinte ale președintelui au fost mediile de informare rusești RT (Russia Today) și Sputnik, ambele finanţate de Rusia și ambele având o politică editorială pro-Kremlin, despre care a spus că ar fi „organe de influenţă și propagandă mincinoasă”. În replică, ministrul de externe rus a luat o poziţie vehement de critică. Serghei Lavrov avertiza că o astfel de măsură ar duce la definirea știrilor „de un singur partid, fără nicio discuţie, fără niciun argument şi fără nicio dovadă” și că viitoarea lege ar fi „o restrângere a concurenţei” mediatice.

Jurnalistul TVR Marian Voicu, realizatorul documentarului Breaking Fake News, explorează în detaliu mașina rusească de război mediatic și vine cu numeroase exemple, mai ales din timpul recentului conflict cu Ucraina, despre care am scris și eu aici. Pe Semnele timpului am publicat și o analiză despre informaţiile false care au circulat în Germania despre refugiaţi, iar Ana Üstün a scris despre măsurile pe care guvernul italian le-a luat recent împotriva fenomenului fake news.

Știrile false sunt o plagă atât de influentă la nivelul întregii Europe, încât Comisia Europeană a constituit un grup la nivel înalt, alcătuit din 39 de experţi din diferite ţări, în vederea combaterii dezinformării în mediul online. Din grupul condus de prof. dr. Madeleine de Cock Buning, de la Universitatea din Utrecht, face parte și prof. dr. Alina Bârgăoanu, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) Bucureşti.

Fenomenul fake news e departe de a fi unul european. Un studiu de la Harvard estima că guvernul chinez a fabricat și a postat circa 448 de milioane de comentarii social media, într-un singur an, ca parte din campania sa de descurajare a criticilor sistemului de stat, orchestrată pe lângă deja „marele zid chinezesc al cenzurii”. De altfel, la finele anului trecut, armata chineză a lansat un website unde cetăţenii pot raporta știrile false, informaţiile declasificate, dar și pe conaţionalii implicaţi în activităţi ilicite îndreptate împotriva statului.

SUA – o lume aparte

Dar probabil că cel mai bun exemplu, despre care manualele de comunicare vor vorbi ani mulţi de-acum înainte, este modul în care aparatul de comunicare constituit în jurul candidatului și apoi al președintelui american Donald Trump a încercat și continuă demersul de a redefini adevărul în interes politic.

În prima sâmbătă de după alegerile americane, proaspătul președinte ales începea să le plătească poliţe celor care, prin informaţia transmisă, i-au pus beţe în roate în campanie. Primul pe listă a fost prestigiosul ziar The New York Times. „Wow”, a scris președintele pe contul lui de Twitter. „The @nytimes pierde mii de abonaţi din cauza modului foarte slab și foarte inexact în care a scris despre «fenomenele (sic) Trump»”. Probabil asta și-ar fi dorit președintele, însă realitatea din catastifele ziarului era complet diferită. NYT era, de fapt, la începutul celei mai mari creșteri a numărului de abonaţi din istoria sa. Așa că, după o ședinţă urgentă cu primii trei oameni din conducerea ziarului și cu câţiva alţi directori executivi, publicaţia a decis să marcheze evenimentul cu o decizie istorică. I-au răspuns public președintelui.

Jim Rutenberg, responsabil cu rubrica de media la NYT, povestea din culisele acelei decizii că editorul, Arthur Sulzberger, nepot al lui Adolph Ochs, care a cumpărat ziarul în 1986, a dat indicaţii echipei de comunicare. „Nu intraţi într-un meci nenecesar al enervării cu președintele”, le-a spus atunci, punctând că replica trebuie să fie „simplă, adevărată și neagresivă”. În continuarea ideii lui, Arthur Gregg, actualul proprietar al publicaţiei, a cerut și el ca postarea să nu fie „inutil de combativă” și i-a cerut echipei „să lase informaţia să vorbească în nume propriu”. Toate sfaturile s-au materializat în postarea cu tag @realDonaldTrump: „informaţie reală: abonamentele au crescut, în print și digital, cu tendinţe și timpi de citire de 4 ori mai bune decât până acum”.

Rutenberg spunea că publicaţia a făcut o excepţie istorică, aceea de a răspunde unui atac de imagine, nu pentru a-și apăra reputaţia, ci pentru a apăra ideea de presă onestă: „Președintele folosea The Times drept un avatar al presei de știri în general”, a explicat jurnalistul, prin urmare a lovi în NYT însemna a lovi în presa care a prezentat publicului, de-a lungul întregii istorii americane, „fundamentele factuale ale discursului politic”.

„Datele alternative”, surorile știrilor false

Cam ce preţ pune administraţia americană pe presa onestă? E greu de spus precis, dar cu certitudine îl negociază la sânge. Va rămâne în istorie nonșalanţa cu care consiliera președintelui, Kellyanne Conway, a încercat să decredibilizeze presa care anunţase un număr scăzut de participanţi la ceremonia de învestire a președintelui Trump.

Conway a postulat atunci conceptul de alternative facts („date reale alternative”, n.r.), spunând practic că, dacă am privi adevărul din unghiul potrivit, am vedea că raportul Casei Albe, care anunţa o participare record, este de fapt corect.

Consiliera a urcat cu graţie pe valul de popularitate ridicat de alte recurenţe ale termenului – medicină alternativă, educaţie alternativă, muzică alternativă, lansând în realitate o expresie ineptă, un nonsens logic. Însă, așa cum faimosul experiment filosofic întreba: „Dacă un copac cade în pădure și nu îl aude nimeni, a mai făcut el vreun sunet?”, așa ne întrebăm și noi astăzi: „Dacă o inepţie funcţionează, mai este inepţie?”.

Minciuna e indispensabilă în politică

Un studiu de la Stanford susţine argumentat că Donald Trump nu ar fi putut fi ales președinte dacă nu ar fi beneficiat de avantajele pe care i le-au adus știrile false. Sunt aduse și documentate patru argumente: 1) 62% dintre americani își iau știrile din social media; 2) cele mai populare site-uri de fake news au fost distribuite pe Facebook mai mult decât cele mai populare știri ale surselor mainstream; 3) majoritatea celor expuși la știri false raportează că le cred și 4) cele mai discutate materiale fake îl avantajau pe Donald Trump. Aceeași idee o susţin, între alţii, comentatori precum Caitlin Dewey (Washington Post) și Max Read (NY Magazine).

News Media Alliance, fostul Newspaper Association of America, un sindicat alcătuit din reprezentanţi a 2.000 de publicaţii de largă și redusă circulaţie din SUA și Canada, aprecia că fenomenul fake news a fost principala îngrijorare a industriei în anul 2017. Pentru că, deși sondaje ca acela efectuat de Morning Consult arată că 32% dintre americani au auzit multe în ultima vreme despre influenţa știrilor false în campania prezidenţială, iar 38% au auzit câte ceva despre această problemă, alte sondaje arată că oamenii sunt încă teribil de expuși la manipulările acestor știri false. Un sondaj YouGov comandat de The Economist a arătat că 27% dintre respondenţi cred despre canalele de presă generalistă că publică predominant știri false. Un sondaj anterior arăta că 24% dintre americani consideră că presa mainstream nu vrea binele poporului american.

„Și în trecut oamenii inventau conţinut”, e de părere dr. Kathleen Hall Jamieson, director al Institutului de Politici Publice Anneberg și cofondator la FactCheck.org. „Dar acestea nu beneficiau de un sistem de distribuire în masă, așa că aveau dificultăţi reale în ceea ce privește acoperirea. Acum, cu webul, oricine poate sta în faţa unui calculator și să creeze conţinut pe care apoi să încerce să îl viralizeze prin canale cu filosofii similare. Nici nu-ţi ia mult timp să o faci și nici nu este scump.”

Așezând lucrurile în balanţă

Epoca informaţională s-a conturat în jurul idealului de a transmite informaţie fără restricţii geografice, cu o viteză fără precedent. O adevărată revoluţie digitală, catalizată de noile tehnologii de comunicare și de stocare a informaţiei. Este echivalentul Revoluţiei Industriale în domeniul tehnologiei informaţiei, pentru că, așa cum Revoluţia Industrială a schimbat modul în care societatea se raportează la producţie și la muncă, la fel și noua tehnologie a informaţiei a restructurat societatea în jurul cunoștinţelor și a dus la o eficientizare fără precedent a economiei. Puţini sunt cei care contestă impactul pozitiv inegalabil pe care l-a avut digitalizarea societăţii. Însă puţini sunt și cei care pot nega faptul că, odată cu modernizarea proceselor de transmitere a informaţiei, societatea a evoluat într-un ritm cu care o largă categorie de oameni nu poate ţine pasul, căzând astfel victimă dezinformării.

Fake news, trolling, hate speech, social media, new media, hacktivism. Toţi acești termeni anglofoni nou-nouţi descriu o realitate cu care ne-am confruntat de fapt, la scară globală, încă din timpul Primului Război Mondial: propaganda. Ceea ce le distinge însă de vechea strategie este că toate cele de mai sus au fost modelate pe matriţa unei propagande domesticite, manifestate chiar și în lipsa unui război clasic. Domesticirea aceasta reflectă, pe de o parte, faptul că ne-am însușit infrastructura dezinformării de bunăvoie și nesiliţi… decât de imperativul de a nu pierde trenul modernizării. De pildă, nu ne-a forţat nimeni să ne facem conturi pe Facebook și să ne transformăm astfel în public pentru niște oameni care, cu doar câteva zeci de ani în urmă, și-ar fi ţinut discursurile pseudodocte în vreun bar ieftin. Pe de altă parte, această deschidere a noastră de a locui sub același acoperiș cu animalul-propagandă a însemnat că agenţii ei nu au mai folosit-o doar împotriva inamicului străin, cel cu care ne-am afla în război, ci și împotriva dușmanilor mai mici, dar tot incomozi, din interiorul casei.

A trecut aproape un secol de când societăţile dezvoltate visau cu ochii deschiși la tot ce avea să aducă bun era informării, sperând că potenţialele efecte negative nu se vor concretiza. Am ajuns însă și ziua în care oricine poate vedea, cu ochiul liber, cum această uimitoare infrastructură de comunicare a fost deturnată într-o infrastructură a minciunii. Semn că, dacă oamenii sunt în stare să strice o idee bună, nimic nu îi va opri să o facă.