[1]

Anul 1989 a fost anul marilor schimbări sociale şi politice în Europa. A fost mai mult decât finalul unui mileniu. În accepţiunea lui Francis Fukuyama, a marcat „sfârșitul istoriei” – lumea intra în perioada ei de maturitate deplină, prin victoria democraţiei liberale.

Dănuţ are astăzi o viaţă obișnuită, dar nu normală, pentru că are un picior mai puţin. „Pentru ţara pe care-o iubesc mi-am pierdut piciorul”, mărturisește timișoreanul, care avea doar 24 de ani când un glonţ răzleţ i-a schimbat viaţa. „Dacă e nevoie, îl pun la bătaie şi pe celălalt”, continuă cu umor, încercând, asemenea multor participanţi la Revoluţia din 1989, să treacă peste drama personală.

În anii care au precedat istoricul 1989, societatea utopică își devoalase lipsurile. Mâncarea era puţină şi se găsea cu greu. Bezna se instalase în case, la propriu și la figurat. Viaţa devenise anostă, lipsită de culoare și de perspectivă. Supravieţuirea constituia unicul deziderat.

Dar cozile la alimente și frigul din apartamente au fost doar impulsurile finale pentru revoltă. Adevărata problemă a fost uzura morală, delegitimarea graduală a unui sistem care rămăsese doar cu pretenţia egalităţii. Libertatea în sine a devenit cea mai importantă ţintă.

Mirajul Occidentului trebuie adăugat și el pe lista factorilor motivatori. Pare o glumă, dar comunismul a fost învins ideologic de etichetele, pungile şi ambalajele occidentale. Roșul sticlei de Coca-cola s-a impus în faţa roșului de pe steagul comunist.

Faptele. Comunismul în derută

Căderea dictaturii comuniste a fost precedată de lupte izolate pentru recuperarea libertăţii pierdute. Revoluţia ungară din 1956 sau Primăvara de la Praga (1968) au dat semnalul. De fiecare dată, protestele au sfârșit tragic, însă nu au fost zadarnice. Au produs primele „fisuri” într-un sistem ce păruse impenetrabil.

Și totuși, anul 1989 a părut un miracol. Disoluţia comunismului s-a produs cu o rapiditate greu explicabilă și astăzi. Startul l-a dat Polonia, în luna martie. Totul a pornit de la negocierile pe care guvernul comunist le-a acceptat cu sindicatul Solidaritatea, condus de Lech Walesa. În vară, guvernul comunist polonez avea să se prăbușească. Pe 9 noiembrie, cădea Zidul Berlinului – primul pas spre reunificarea Germaniei și sfârşitul simbolic al comunismului în Europa. Kremlinul nu mai era invincibil. În ciuda eforturilor poliţiei securităţii, și România a intrat pe acest făgaș. Revoluţia română a pus capăt regimului comunist cu preţul a 5.205 victime – 1.116 morţi și 4.089 de răniţi.

„Toamna naţiunilor”[2] a sosit surprinzător. „Omul Nou”, proiectat în laboratoarele ideologiei comuniste pentru a reprezenta un individ disciplinat, învăţat să gândească monocolor, în spiritul utopiei egalitariste, mulţumit cu supravieţuirea și incompatibil cu ideea de revoltă, a reușit evadarea. Deci imposibilul s-a produs.

Cerul coborât pe pământ

 

Obiectivul final al comunismului era o nouă religie, una în care „Cetatea lui Dumnezeu trebuia adusă pe pământ prin triumful proletariatului.”[3] Dar în 1989, Dumnezeu a devenit din nou punctul de reper al istoriei.

„Există Dumnezeu!” Acesta a fost strigătul care a răsunat din miile de piepturi ale celor ieșiţi pe străzile Timișoarei. „Tatăl Nostru” s-a auzit de nenumărate ori în faţa tancurilor. Ateismul comunist era trecut pe lista neagră. Convingerea celor ieșiţi în stradă era că Divinitatea era acolo, acţionând în mod concret pentru prăbușirea totalitarismului. În spaţiul libertăţii, voinţa divină şi așteptările umane s-au intersectat.

Entuziasm de scurtă durată

Cu ocazia unei conferinţe internaţionale, ocazionate de marcarea celor 25 de ani scurși de la revoluţia anticomunistă, fostul președinte Emil Constantinescu a afirmat că ceea ce a făcut ca revoluţiile din 1989 să pară un miracol nu au fost conspiraţiile, ci „determinarea unor mulţimi de oameni, care au crezut în nişte idealuri şi au fost dispuse să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare la nivelul întregii istorii a lumii şi ele schimbă destinul naţiunilor.

Pe 4 noiembrie, 500.000 de est-germani au ieșit în stradă la Berlin. Cu câteva zile înainte, deja 300.000 de cetăţeni strigau pe străzile din Leipzig „Noi suntem poporul”. Mult mai mulţi au fost în stradă pe 24 noiembrie pe străzile din Praga. Alţi 100.000 au participat la Budapesta la funeraliile solemne ale comunistului reformator Imre Nagy, eveniment considerat de analiști ca factor important în prăbușirea comunismului maghiar. Alte sute de mii au ieșit pe străzile Bucureștiului strigând „Libertate”, înfruntând gloanţele și solicitând judecarea cuplului de dictatori.

Evoluţia evenimentelor postcomuniste însă l-a determinat pe filozoful H.-R. Patapievici să susţină că revoluţia din România a fost făcută de 1% din populaţie și asumată post-factum de 95%[4]. Aceasta justifică atât nostalgiile după comunism care, s-au intensificat odată cu trecerea anilor, cât și dificultatea asumării jocului libertăţii. „Cine a servit prea îndelung a căpătat ticurile aservirii”, nota Patapievici cu referire la simpatia unei largi părţi a populaţiei pentru foști comuniști. Mulţi români (25%) consideră că Nicolae Ceaușescu ar fi în prezent cel mai potrivit pentru funcţia de preşedinte. Cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la căderea Zidului, 1 din 5 est-germani considera că „RDG, cu socialismul lui, ar fi fost un stat mai bun.”

„Blues-ul posttotalitar bântuie ţările din Cealaltă Europă. Euforia căderii comunismului a fost urmată de decepţie, anomie socială, iar uneori chiar şi de apariţia unor pericole noi”[5], observa, încă din 1994, politologul Jacques Rupnik. Pe acest fond, au apărut noile mișcări naţionaliste, care au dus la erodarea democraţiei, la creșterea euroscepticismului și la configurarea, în 2014, a celui mai antieuropean Parlament European din istorie.

Occidentul invadează Estul

 

Observator atent, C. Karnoouh[6] a rezumat astfel evoluţia societăţilor postcomuniste după 20 de ani: „Totul se uniformizează, totul se clonează: oamenii, îmbrăcămintea, obiectele, gusturile. Imaginile se multiplică identic la Varşovia, Cracovia, Bratislava, Budapesta, Bucureşti, Sofia, Moscova sau Kiev, etc. Într-adevăr, totul a reintrat în noua ordine internaţională, cea care face din Europa de Est un fel de lumea a treia la porţile Occidentului!” Estul continuă să rămână în siajul Vestului, ceea ce generează o combinaţie ciudată de frustrare amestecată cu fascinaţie (faţă de vestici).

Implicaţiile. Democraţia tulburată

Căderea comunismului a schimbat percepţii, dar și graniţe. Harta Europei a suferit mutaţii semnificative. Principalul perdant al noilor transformări a fost Imperiul Roșu. ,,Nu prăbuşirea regimurilor din Europa de Est a antrenat prăbuşirea URSS – recunoaşte Karoly Grosz[7] – , ci invers.”[8] Dar și reciproca este valabilă. Odată ce perestroika a dat un impuls decisiv fenomenului, schimbările din estul Europei au interferat cu cele din URSS. Războiul Rece a luat sfârșit, dar nu și visul imperialist al rușilor. În prezent, încrederea populaţiei ruse în politica externă a lui Putin a crescut la cel mai înalt nivel. Amintirea defunctei Uniuni Sovietice suscită încă multe pasiuni și dorinţe revanșarde.

Prin prăbușirea URSS s-au schimbat și polii de putere. Nici atacul asupra World Trade Center din 2011 nu a avut un rol atât de marcant în schimbarea priorităţilor geopolitice ale Statelor Unite așa cum au avut revoluţiile anticomuniste. Încetarea Războiului Rece a determinat administraţia americană să neglijeze zone care înainte erau foarte importante în marele joc de șah dintre Est și Vest. Printre acestea a fost, de exemplu, și fosta republică sovietică Afganistan, unde întreruperea interesului american a creat oportunitatea apariţiei lui Osama ben Laden și a întregului lanţ de evenimente care i-au succedat. Atacul asupra WTC, războiul din Golf, exacerbarea terorismului sunt doar câteva dintre efectele unei schimbări de optică în politica internaţională. Democratizarea care a avut loc într-o parte a lumii a generat o reacţie adversă în cealaltă parte a planetei. Fundamentaliștii islamici au reacţionat vehement, declarând democraţia occidentală inamic public.

Ce nu a schimbat 1989

Comunismul s-a străduit să creeze un Om Nou. Postcomunismul l-a reinventat în altă ipostază, reușind să îl dezrădăcineze. A devenit un consumator, un căutător furibund al bunăstării eterne. Este ceea ce Konrad Lorenz a numit „infantilizare”, unul dintre cele opt păcate ale civilizaţiei, păcat pe care îl vede transpus în realitate prin „cerinţa fremătătoare de satisfacere imediată a simţurilor, lipsa oricărei responsabilităţi şi a oricărui scrupul faţă de sentimentele altora.”[9] Democraţia are riscurile ei. În căutarea propriei libertăţi, omul și-a pierdut aproapele.

  Topul mișcărilor sociale din ultimii 27 de ani  

TOPUL MIȘCĂRILOR SOCIALE DIN ULTIMII 27 DE ANI

„În politica internaţională, 1989 a schimbat totul. Singurul lucru pe care nu l-a schimbat a fost natura umană”, este concluzia unui jurnalist britanic. Sub semnul acestei constante, binele și răul s-au împletit scriind o istorie la al cărui scenariu continuăm să participăm fiecare.

Dincolo de sfârșitul istoriei

Economistul János Kornai susţinea într-o conferinţă, în prezenţa unor renumiţi decidenţi politici și economiști din mediul academic, că „drumul pe care am pornit în 1989 nu este neapărat cu sens unic; schimbările, de natură istorică, nu sunt ireversibile.” Prezentul îi dă dreptate specialistului maghiar. O demonstrează din plin Rusia lui Putin.

Mișcările antiausteritate sau protestele antiglobalizare, ca fenomene sociale caracteristice ultimilor ani, au venit pe fondul unei neîncrederi masive faţă de politicile publice, ca o confirmare a avertismentului lui David C. Korten[10]: „Scăpat de sub controlul opiniei publice, capitalismul este boala democraţiei și a economiei de piaţă.”[11] Anul 1989 a devenit un laitmotiv al noilor mișcări populare. „Indignaţii” au dat semnalul la scară largă că nu mai au răbdare, constituind o nouă formă de participare politică. Una neorganizată și fără revendicări comune. Ceea ce se planifica pe internet s-a manifestat în stradă.

În final, din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg că democraţia nu este un panaceu. Asta încerca să spună și istoricul Lucian Boia, atunci când vorbea despre „mitul democraţiei” ca rezultat al unui imaginar politic. Idealizat, riscă să devină o nouă utopie, pe lângă multe altele pe care istoria le-a înregistrat. Conchidea istoricul: „Este legitim să cerem mult democraţiei. Dar să nu-i cerem prea mult.”[12]

Footnotes
[1]Ibidem.
[2]„Expresie utilizată în cartea 1989. Toamna naţiunilor, de Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, Polirom, Iași, 2013.”
[3]„Ibidem, p. 37”.
[4]„Horia Roman Patapievici, Politice, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 37”.
[5]„ Jacques Rupnik, «Le système politique à l’épreuve de la transition», L’autre Europe, 1994, nr. 28-29, p. 37.”
[6]„Claude Karnoouh, Postcommunisme fin de siècle. Essai sur l’Europe du XXIe siècle, L’Harmattan, 2000, p. 53-54”.
[7]„Grosz a fost un politician comunist maghiar, ocupând funcţia de secretar general al Partidului Comunist”.
[8]„Eusebiu Narai, «Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est», studiu în Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, «Memorial 1989», Centrul naţional de documentare, cercetare și informare publică despre Revoluţia din decembrie 1989, Buletin ştiinţific şi de informare, 1(4) / 2009, Timişoara, p.14.”
[9]„Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucureşti, 2006.”
[10]„David C. Korten, activist politic, membru al Clubului de la Roma, critic vehement al globalizării corporatiste.”
[11]„David C. Korten, Viaţa după capitalism: lumea post-corporatistă, Editura Antet, Chișinău, 1999, p. 25”.
[12]„  Lucian Boia, Mitul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 151.”

Note

„Expresie utilizată în cartea 1989. Toamna naţiunilor, de Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, Polirom, Iași, 2013.”
„Ibidem, p. 37”.
„Horia Roman Patapievici, Politice, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 37”.
„ Jacques Rupnik, «Le système politique à l’épreuve de la transition», L’autre Europe, 1994, nr. 28-29, p. 37.”
„Claude Karnoouh, Postcommunisme fin de siècle. Essai sur l’Europe du XXIe siècle, L’Harmattan, 2000, p. 53-54”.
„Grosz a fost un politician comunist maghiar, ocupând funcţia de secretar general al Partidului Comunist”.
„Eusebiu Narai, «Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est», studiu în Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, «Memorial 1989», Centrul naţional de documentare, cercetare și informare publică despre Revoluţia din decembrie 1989, Buletin ştiinţific şi de informare, 1(4) / 2009, Timişoara, p.14.”
„Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucureşti, 2006.”
„David C. Korten, activist politic, membru al Clubului de la Roma, critic vehement al globalizării corporatiste.”
„David C. Korten, Viaţa după capitalism: lumea post-corporatistă, Editura Antet, Chișinău, 1999, p. 25”.
„  Lucian Boia, Mitul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 151.”