Puţine conflicte din lume generează atât de multe opinii, remarci și discursuri pasionante precum conflictul din Gaza. Nici măcar situaţiile din Siria, Ucraina sau Yemen nu reușesc să stârnească atâtea pasiuni printre oamenii de rând. Niciun „spectator” nu vrea să facă dreptate vreunei părţi implicate în acele conflicte cum vrea să facă dreptate israelienilor, respectiv, arabilor. Acest conflict pare să ocupe un loc cu adevărat aparte în imaginarul colectiv.

Dacă vă veţi uita peste comentariile care apar la articolele despre ce s-a întâmplat recent în Gaza, cu ocazia mutării Ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, veţi vedea cum oameni fără nicio miză directă în conflict (adică, fără să aibă vreo legătură directă, de familie sau de altă natură, în zonă) își asumă miza uneia dintre cele două părţi afectate direct. Aceasta nu este o excepţie, ci o situaţie care se repetă la fiecare răbufnire a tensiunilor din zonă. Oamenii se instigă unii pe alţii să își asume o poziţie neschimbătoare, iar orice persoană sau orice publicaţie care încearcă să meargă pe o linie de neutralitate și obiectivitate este acuzată de ambele părţi de servirea unor interese ascunse.

Din nefericire, tocmai acest tip de extremism, care nu are decât două scopuri – să caute aliaţi și să combată extremiștii aflaţi de cealaltă parte a baricadei – împiedică procesul de găsire a unei soluţii viabile pentru ambele părţi din conflictul palestiniano-israelian. Practic, ceea ce vedem zilele acestea pe internet este o duplicare a conflictului israeliano-arab, în care nu există nicio deschidere spre dezbatere civilizată, ci doar o nevoie a fiecăruia de a-și valida părerile deja formate, și în care cuvintele usturătoare, injuriile, procesele de intenţie și condamnările zboară mai repede ca gloanţele la graniţa dintre Israel și Palestina.

O istorie problematică

Un mix de argumente religioase, politice și istorice sunt aruncate strategic în joc. Pe linie istorică, oamenii se ceartă în funcţie de episodul pe care îl aleg ca punct de început al conflictului dintre evrei și arabi. Unii vorbesc despre un conflict care durează de mii de ani și în care Israelul are dreptul de a-și stabili un stat în același loc din care evreii au fost izgoniţi, alţii vorbesc despre un conflict modern, în care războiul a pornit în anul 1948 când comunitatea israeliană a declarat statul Israel pe un teritoriu locuit de o populaţie indigenă destul de mare, formată din arabi. Chiar și ce s-a întâmplat în Războiul de Șase Zile din 1967 este motiv de ceartă. Unii susţin că Israelul a atacat mișelește statele arabe din jur și printr-un atac-surpriză a reușit să cucerească Fâșia Gaza și Peninsula Sinai de la Egipt, Cisiordania și Ierusalimul de Est de la Iordania, și Înălţimile Golan de la Siria. Iar în altă variantă, propagată mai degrabă de susţinătorii statului Israel, Iordania s-a lăcomit și, într-o alianţă cu Egiptul și Siria, a atacat Israelul, sperând să acapareze tot Ierusalimul.

Zidul care separă Fâșia Gaza de Israel.

Indiferent de interpretările evenimenetelor istorice, în final realitatea din prezent este că expansiunea Israelului pe un teritoriu aproape dublu faţă de cel cucerit s-a făcut în ciuda opoziţiei ONU, iar, conform legilor internaţionale, Ierusalimul de Est este considerat „teritoriu ocupat”. De asemenea, proclamaţia din parlamentul israelian, de la 30 iulie 1981, cum că Ierusalimul este capitala de drept indivizibilă a Israelului, nu a fost recunoscută de comunitatea internaţională până anul trecut, când Statele Unite au decis să mute ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim.

Vina Palestinei

Pe linia raţionamentelor politice, cearta este între cei care susţin că palestinienii care s-au adunat cu miile la graniţa cu Israelul sunt teroriști ai grupării Hamas și că Israelul are dreptul de a-și apăra graniţele și securitatea așa cum găsesc de cuviinţă, și cei care refuză să admită orice implicare a Hamasului și descriu situaţia ca pe un genocid. Mai degrabă realitatea este la mijloc, iar manipularea se face de sus în jos de ambele părţi.

Un soldat israelian îmbrăţișează o fată, după ce o rachetă lansată de gruparea Hamas spre Israel a explodat lângă casa ei.

Așadar, realitatea este că în Palestina există o divizare între Hamas, care controlează Fâșia Gaza, și care este recunoscută internaţional ca organizaţie teroristă, și Autoritatea Palestiniană, care controlează Cisiordania, și cu care Israelul a purtat negocieri pentru „soluţia celor două state” (citiţi mai multe despre situaţia politică din regiune și implicaţiile mutării ambasadei americane aici). Spre deosebire de Autoritatea Palestianiană, Hamas denunţă în mod regulat și agresiv orice tentativă de a cădea la pace, susţine Iranul și nu doar o dată a lansat rachete spre Israel. Cu siguranţă, gruparea stimulează frustrările oamenilor din Gaza și se folosește de orice tip de conflict fie pentru a denunţa politica inumană pe care Israelul o menţine în zonă, fie pentru a submina legitimitatea Autorităţii Israeliene. Într-adevăr, un înalt oficial al Hamas a declarat că din 62 de palestinieni uciși în această săptămână în cadrul protestelor și confruntărilor cu armata israeliană 50 erau membri ai mișcării islamiste.

Rivalităţile dintre Hamas și Autoritatea Palestianiană și diferitele compromisuri pe care fiecare facţiune le-a făcut de-a lungul timpului cu Israelul, teoretic în numele palestineinilor, dar practic urmărindu-și propriile scopuri, au dus la repetarea scenariului în care Palestina strigă „lupul”, iar comunitatea internaţională și statele arabe își menţin distanţa, apreciază un jurnalist palestinian. „Am fi putut arăta lumii că noi, poporul arab, suntem un popor mare și nobil, dar am arătat lumii, și continuăm să o facem, că ura pe care o avem unii pentru ceilalţi și faţă de evrei este mai puternică decât orice concept al presupusei solidarităţi arabe”, scrie Fred Maroun, un jurnalist de origine arabă pentru Gatestone Institute. Maroun face parte dintre arabii care susţin soluţia celor două state și care regretă greșelile istorice ale arabilor care au susţinut Holocaustul și care apoi au refuzat soluţia propusă de ONU în 1947, care punea bazele împărţirii teritoriului controlat de englezi între un stat israelian, care ar fi ocupat 56,47% din Palestina, și un stat palestianian, care ar fi ocupat 43,53% din Palestina. Aceste greșeli istorice au dus la situaţia actuală, susţine Maroun.

Vina Israelului

Dar cum rămâne cu cei șapte minori uciși, dintre care și un bebeluș? Și ei făceau parte din trupele teroriste despre care oficiali israelieni spun că nu au avut altă alternativă decât să îi omoare, fiindcă voiau să treacă graniţa și să răpească israelieni? Cum rămâne cu cei 2.700 de răniţi care au umplut până la refuz spitalele din Gaza? Și ei intenţionau să facă același lucru sau doar protestau pentru libertate, pentru a scăpa de regimul pe care Israelul l-a impus în zonă? Blocada fizică și economică pe care Israelul a implementat-o în Fâșia Gaza este recunoscută la nivel internaţional ca o „închisoare în aer liber”, în timp ce ONU acuză Israelul că impune împotriva palestinienilor un „regim de apartheid”.

Pregătiri pentru un raid al armatei israeliene în Fâșia Gaza, 31 decembrie 2008.

În aceste condiţii, se pare că există motive să fim precauţi cu retorica ambelor părţi. Să nu ne facem iluzii că autorităţile israeliene nu manipulează sentimentele israelienilor, după cum Hamas manipulează sentimentele palestinienilor, atrăgea atenţia Dahlia Scheindlin, analist politic. Ideea că Israelul se află constant în pericol, graniţele sale putând oricând să fie atacate ba de Iran, ba de Hamas etc., este principala retorică pe care premierul Beniamin Netanyahu o folosește pentru a rămâne relevant în politica internă a statului, în ciuda faptului că este cercetat în mai multe cazuri de corupţie, spune Scheindlin. În cazul de faţă, organizaţiile pentru drepturile omului spun că este destul de evident că folosirea forţei de către armata israeliană a fost disproporţionată faţă de ameninţarea reprezentată de palestinieni, care aruncau cu pietre şi cocktailuri Molotov şi incendiau anvelope de maşină. De asemenea, și Consiliul de Securitate al ONU și-a exprimat îngrijorarea faţă de „uciderea civililor palestinieni care își exercită dreptul la protest pașnic”, cerând o investigaţie independentă și transparentă a masacrului din Fâșia Gaza.

Biblia, ca armă

Intrând în zona religiei, argumentele de tipul „așa spune Biblia” sunt folosite cel mai adesea atât pentru a susţine politica Israelului și a aliaţilor săi, dar chiar și pentru a motiva astfel de izbucniri violente disproporţionate din partea Israelului. Potrivit istoricului George Marsden, la fel ca sioniștii, majoritatea evanghelicilor fundamentaliști sunt adepţi ai dispensaţionalismului, care cere reconstruirea celui de-al treilea templu iudaic ca o condiţie necesară pentru venirea lui Mesia pe pământ pentru Judecata de Apoi (citiţi mai multe despre dispensaţionalism aici). Unii au devenit adepţi ai acestei teologii datorită cursului istoriei. Tommy Waller, care conduce o comunitate de creștini evanghelici din Missouri, SUA, spune că până la înfiinţarea statului Israel erau adepţi ai teoriei conform căreia Dumnezeu îi pedepsește pe evrei pentru că L-au respins pe Iisus, dar când au văzut că Israelul s-a stabilit acolo unde „Dumnezeu a spus că va fi restabilit”, cred atât de mult în împlinirea profeţiei reconstruirii celui de-al treilea templu, încât au fondat o organizaţie care pregătește lobbyiști creștini care să militeze pentru ocuparea israeliană a „Iudeei și Samariei”, adică Bancul de Vest. Împlinirea acestei profeţii ar aduce o pace pe termen lung, cum regiunea nu a cunoscut până acum, și deopotrivă va aduce binecuvântări Americii care a făcut posibilă împlinirea acestei profeţii.

Sunt și evanghelici care atrag atenţia asupra faptului că se face abuz de adevăruri biblice veșnice pentru a avansa interese politice de moment și că singura clădire grandioasă care va fi construită la Ierusalim ca urmare a acestui act va fi Ambasada Americii, a cărui construcţie se va întinde pe șase ani. Vorbind despre profeţi, acești evanghelici reamintesc faptul că „ei nu au promovat niciodată o acceptare oarbă a politicilor și obiceiurilor politice de moment ale Israelului”, și că deschiderea Ambasadei SUA la doar câteva zeci de kilometri de unde atâţia oameni au fost omorâţi și răniţi este o rușine pe obrazul evanghelicilor. Dumnezeu nu a binecuvântat niciodată orbește Israelul, iar Vechiul Testament este plin de texte care indică care erau așteptările de la politica cetăţii – „Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara vostră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băstinaș din mijlocul vostru, să-l iubiţi ca pe voi înșivă, căci și voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” (Leviticul 19:33,34). Dacă vrem ca Dumnezeu să binecuvânteze Israelul, atunci asta ar trebui să cerem de la Israel. „Nu le facem nicio favoare dacă ne rugăm împreună cu ei în celebrarea ambasadei, în timp ce ignorăm nedreptăţile grave pe care le fac puţin mai departe”, crede Richard Mouw, profesor de teologie la Seminarul Teologic Fuller.

Se depun încă eforturi pentru pace

Problema nu este doar că există multiple interpretări pe fiecare palier, istoric, politic sau religios, ci că discuţiile în contradictoriu se poartă pe toate direcţiile deodată, astfel încât unui argument istoric nu i se răspunde tot cu unul istoric, ci cu unul religios, ceea ce duce, de fapt, la niște discuţii aprinse între surzi. Ce se întâmplă de fapt este un fel de competiţie între valorile intrinseci ale tipurilor de argumente, de parcă un argument religios ar putea șterge o evidenţă istorică sau ar putea valida o crimă împotriva umanităţii. Iar pe măsură ce presa dă loc de desfășurare acestor tensiuni în creștere, glasurile și eforturile moderaţilor care caută pacea sunt reduse la zero. Dar în realitate ele există și luptă în continuare pentru soluţii diplomatice.

În Statele Unite, de exemplu, grupuri de tineri evrei au început să construiască o mișcare de separare și au început să lupte împotriva unor idei bine stabilite printre evrei, cum că ocupaţia teritoriilor palestiniene este ceva corect și de dorit. Doar Organizaţia Jewish Voice for Peace a organizat 45 de acţiuni prin toată ţara în ultimele două luni, pentru a îndemna la pace între Israel și Palestina. Statisticile ar sugera chiar un posibil divorţ între evreii americanizaţi și evreii israelieni, pe măsură ce tot mai puţini evrei americani au încredere în intenţiile Israelului. Un sondaj Pew din 2013 arată că doar 38% dintre evreii americani mai credeau că guvernul israelian face un efort sincer de a cădea la pace cu Palestina. „Ceea ce am realizat este că pe de o parte comunitatea evreiască din America le vorbește oamenilor despre valorile echităţii sociale, despre cum să ai grijă de vecinul tău, iar pe de altă parte avem aceste instituţii mamut care fac tot ce pot pentru a spijini și avansa ocuparea teritoriilor palestiniene. Asta e o ipocirizie pe care nu o mai suportăm. Noi știm că trebuie să punem valorile pe primul loc”, declară un membru al Organizaţiei de tineri evrei IfNotNow, care se ocupă cu educarea tinerilor cu privire la istoria ocupaţiei israeliene.

De asemenea, s-au înmulţit organizaţiile conduse de grupuri mixte de evrei și arabi. Poate cea mai proeminentă iniţiativă este Organizaţia Muslim Jewish Advisory Council, din SUA, care a fost înfiinţată acum doi ani de zile, cu scopul comun de a îmbunătăţi legislaţia americană cu privire la delincvenţele și crimele rasiste. Acum, acest consiliu alcătuit din oameni de afaceri, politicieni și lideri religioși din ambele religii lansează o nouă iniţiativă prin care lideri musulmani vor fi trimiși în sinagogi, iar lideri evrei în moschei pentru a ţine cuvântări care să ajute la dărâmarea zidului de prejudecăţi și la apropierea sufletească a celor două comunităţi.

Creștini palestinieni celebrează Duminica Palmierilor la Biserica “Sf. Porfirie”, din Fâșia Gaza, 14 aprilie 2017.

Adevărul este că în continuare zeci de mii de oameni de ambele părţi sunt implicaţi în proiecte comune, pentru a construi pacea, precum școli mixte, ateliere de programare IT sau comerţ, explică John Lyndon, directorul executiv pentru Europa al Alianţei pentru Pace în Orientul Mijlociu, cea mai mare alianţă a organizaţiilor pacifiste din Israel și Palestina care reunește peste o sută de asociaţii și iniţiative pacifiste din ambele ţări. El spune că în ultimii zece ani s-a înregistrat un regres pentru ajungerea la un compromis în crearea celor două state, cu un sentiment că negocierile au eșuat, deși acest lucru nu este adevărat. Problema este că astăzi, de ambele părţi sunt lideri care, spune el, nu doresc să ajungă la soluţia celor două state. O altă problemă este că tradiţia, conform căreia americanii erau „sponsorii” procesului de pace prin care ambele părţi au fost aduse la masa tratativelor, a fost întreruptă, dacă nu oprită cu totul, de Administraţia Trump, care nu se mai bucură de încrederea ambelor părţi din moment ce ia tot mai mult și mai vizibil partea Israelului. Iar până acum, nici Uniunea Europeană și nici alte ţări importante din lume nu și-au asumat un rol de negociator în procesul de pace, în locul Statelor Unite.

Cu toate acestea, Lyndon crede în continuare că se poate ajunge la o soluţie pașnică, dacă există destulă voinţă politică. „Pe plan internaţional trebuie să ne uităm cu atenţie la acestă regiune și să observăm negativitatea actuală, apoi să ne întrebăm: ce ar reprezenta succesul din punct de vedere social? Cum vrem ca evreii și arabii să interfereze unii cu alţii și să începem să construim această realitate. Noi, moderaţii, nu am reușit să facem acest lucru până acum. În Israel și Palestina, extremiștii au fost foarte performanţi și au schiţat un viitor pentru 10-20 de ani, au fost dedicaţi, au muncit zi de zi să-și ducă planurile la bun sfârșit”, spune el. Am ajuns în situaţia de faţă pentru că extremiștii, deși mai puţini ca moderaţii, au fost mult mai performanţi, iar presa, care acordă atenţie actorilor celor mai violenţi, le-a dat și mai multe vizibilitate și putere.

Acest extremism, închis complet în faţa dialogului, nu poate duce la soluţiile pe care unii dintre noi și le închipuie, ba dimpotrivă, funcţionează după o regulă bine stabilită și bine cunoscută – războiul atrage război, violenţa atrage și mai multă violenţă. Nu trebuie să vină nimeni cu studii ca să ne convingă de asta. Citiţi o rubrică de comentarii pe internet și o să vedeţi cât de rapid degenerează lucrurile și cât de greu este apoi să restabilești un mediu sănătos de discuţii. Este aproape imposibil. Iar când oameni de rând din ambele culturi, din poziţia de a fi cei mai apropiaţi de miza acestui conflict și simţind cel mai pregnant dimensiunile și efectele sale, caută să construiască punţi de legătură, nu este locul din afară să acutizeze conflictul împroșcând cu noroi în cei care nu susţin același „adevăr”, ci mai degrabă ar trebui să le urmeze exemplul și să caute să aibă o abordare constructivă. Mai ales ţinând cont că, așa cum bine a spus sociologul Walter Lippmann acum zeci de ani, de cele mai multe ori nu avem acces la realitatea nefiltrată și neinterpretată, ci acţionăm și reacţionăm într-o pseudorealitate formată din imaginile din capul nostru cu privire la realitate. În schimb, acţiunile noastre au consecinţe directe în lumea reală.