Ce s-a întâmplat pe 11 septembrie 2001 a fost epocal și traumatic nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru lumea occidentală.

Practic, oricine își amintește unde se afla când a auzit că World Trade Center a fost atacat. Îmi amintesc foarte clar că abia începuse anul academic la Colegiul Newbold, din Marea Britanie, unde eram profesor în acea perioadă. Era marţi după-amiază la noi și tocmai ieșeam dintr-o clasă când un student mi-a spus că New York-ul a fost atacat de teroriști. În câteva minute aveam un alt curs, așa că nu am avut timp decât să văd ce spune internetul. Însă la acel moment, relatările erau incerte și conţineau (după cum avea să se dovedească) și zvonuri. Cel puţin două ştiri pe care le-am citit afirmau că Turnurile Gemene ale World Trade Center se prăbușiseră, dar am presupus că nu e vorba decât de o altă exagerare sau de un zvon – or fi fost afectate (cum s-a întâmplat după atacului jihadist cu bombă din 1993), dar nu aveau cum să fie distruse. Când am încheiat și următorul curs, erau clipuri pe internet cu turnurile prăbușindu-se. Am rămas încremenit, îngrozit și aproape nu îmi venea să cred ce vedeam cu ochii. Apoi, când am aflat că și Pentagonul fusese atacat, mi-am sunat soţia, care este americancă, deoarece unchiul ei și unul dintre verii ei lucrează la Pentagon. Ea deja plecase mai repede de la serviciu și era acasă, uitându-se la știri profund tulburată. În cursul serii, am urmărit și alte materiale video și știri de ultimă oră despre situaţia din New York, Washington, D.C., și din Pennsylvania (unde se prăbușise un al patrulea avion deturnat), privind cum crește numărul estimat al victimelor. Ceva din seara aceea a fost ca un vis: era greu de crezut că se întâmpla în realitate așa ceva.

O renaștere neașteptată

Pe data de 11 septembrie 2001, lumea s-a schimbat. În decursul a aproximativ zece ani după încheierea Războiului Rece, printre diplomaţi și comentatori era răspândită ipoteza că ideologia murise – fapt rezumat exemplar în aplaudatul articol din 1989 a lui Francis Fukuyama: „Sfârșitul istoriei”[1]. Abordarea dominantă în politica și în relaţiile internaţionale din anii 1990 a fost cea a geopoliticii, aşa cum fusese, vreme de un secol și jumătate, înainte de anii 1950. În gândirea geopolitică, se pornește de la premisa că naţiunile își exercită puterea, în special cea militară și navală, pur și simplu pentru a-și urmări propriul interes naţional; de asemenea se consideră că esenţial pentru interesul naţional este controlul asupra spaţiilor geografice cheie (fie că e vorba de zone bogate în resurse naturale, fie de puncte strategice). Prin urmare, din perspectivă geopolitică, interesul naţional presupune, în esenţă, identificarea și apoi dominarea zonelor vitale[2]. Însă după 2001, ideologia a revenit ca principiu de operare în relaţiile internaţionale.

Dar încă o ipoteză a existat în cultura occidentală care a fost la fel de zguduită ca cele două turnuri ale World Trade Center. Secularizarea era atât de răspândită, acceptată la scară largă în Occident și în Europa Centrală, în America de Nord și în părţi din America de Sud și Oceania, încât majoritatea locuitorilor din acele zone au fost convinși că și creștinismul murise. Și, fiindcă era singura religie pe care o cunoșteau, au considerat că, per ansamblu, credinţa religioasă era pe moarte. În anii 1960 și 1970, personalităţi din mediul academic anticipau cu încredere că importanţa religiei în viaţa publică avea să se diminueze, pe măsură ce societăţile aveau să se modernizeze, până când, într-un final, credinţa va deveni un aspect pur privat, fără putere în sfera publică. Această etapă în declinul religiei era pretutindeni considerată iminentă (și, într-adevăr, în unele părţi ale Europei occidentale, s-a ajuns în acest punct). O ipoteză paralelă era că societatea umană intrase în era „postreligioasă”, în care  caracterul (presupus) iraţional al conflictului generat de religie era un element ce aparţinea trecutului.

Însă secularizarea societăţilor occidentale nu cadra cu trendul societăţii globale. În ultima jumătate a secolului al XX-lea, creștinismul și-a menţinut, ba chiar și-a sporit, farmecul în faţa populaţiilor din Africa, Asia sau America de Sud. Graţie creșterii demografice din aceste zone, astăzi există mai mulţi creștini decât oricând în istorie. Între timp, și islamul s-a dezvoltat și s-a răspândit. În realitate, chiar dacă numărul celor care aderau la creștinism a scăzut în ceea ce fusese cândva inima sa în Europa, migraţia spre America de Nord şi spre Europa a generat, pentru prima dată, minorităţi semnificative, mai ales de musulmani, dar și de adepţi ai altor credinţe și filosofii.

Cu alte cuvinte, la finalul celui de-al doilea mileniu al erei creștine, membrii religiilor lumii se intersectau unii cu alţii într-o măsură mai mare și aveau mize la fel ca în orice alt moment al istoriei. Faptul că mulţi dintre cetăţenii ţărilor bogate considerau conflictul cu premise religioase doar o ciudăţenie a vremilor apuse, nu un factor permanent în relaţiile umane, demonstra ignoranţă și mulţumire de sine, în niciun caz realităţi istorice sau contemporane. Această mulţumire de sine a fost zguduită din temelii de evenimentele petrecute pe 11 septembrie.

Cea mai curioasă combinaţie

Deși teroriștii din trecut se bazaseră într-adevăr pe teroare, terorismul izvorât din ideologie politică a avut dintotdeauna limite intrinseci. Reprezenta o încercare de a convinge, prin urmare era important să nu îndepărteze prea mult societatea sau statul avut în vizor. Teroriștii încercaseră dintotdeauna să ucidă, dar nu prea mulţi oameni sau în principal forţe de securitate, nu civili; încercaseră să distrugă, dar nu prea mult. Tony Blair, fost prim-ministru al Marii Britanii, afirma în ianuarie 2010, ca parte a argumentării sale din cadrul Anchetei Chilcott (privind implicarea Marii Britanii în Războiul din Irak): „Terorismul practicat de o organizaţie ca IRA [Armata Republicană Irlandeză] era orientat spre un scop politic, poate nejustificat, însă se desfășura într-un cadru politic pe care îl puteai înţelege.”[3]

Dar religia recurge la conceptul de rău cosmic, fapt care explică diferenţa de mijloace utilizate, precum și de scopuri, între militanţii islamiști din anii 1990 și secolul al XXI-lea, pe de o parte, și teroriștii și revoluţionarii din secolul al XIX-lea, pe de altă parte. Grupări ca al-Qaida, asociatele ei, analoagele ei și rivalele ei de inspiraţie jihadistă, cum este ISIS, au dat dovadă de un dispreţ mult mai puternic faţă de viaţa umană decât orice altă grupare teroristă de până acum. Toate acestea conturează o veritabilă „nouă specie de terorism”: despre care experţii spun că e formată din „fanatici religioși apocaliptici – și, prin urmare, pasibili să comită genocid”. De ce genocid? Viziunea eschatologică a jihadiștilor este aceea că necredincioșii în persoană (nu obiectele) sunt ţinta atacurilor; uciderea necredincioșilor este o virtute. Uciderea este și un scop, dar și un mijloc, spre deosebire de terorismul și violenţa politică din trecut. Astfel că șocul din 11 septembrie a acţionat pe câteva planuri. Americanii și europenii s-au confruntat cu o religie refractară, pe lângă o nouă formă de terorism; Occidentul avea nevoie să se apere de „opozanţi care folosesc cea mai avansată tehnologie a secolului al XXI-lea”[4] ca să îndeplinească imperative din secolul al VII-lea.

Atacurile terorii din 11 septembrie au fost urmate de multe altele, inclusiv de cel din 11 martie 2004, de la Madrid, și din 7 iunie 2005, de la Londra, pe lângă atacurile cu bombă și cu arme de foc din Istanbul, Bali, Amman și Bombay, printre altele. Niciunul dintre aceste atacuri nu a avut motivaţii geopolitice – în schimb reprezintă cea mai semnificativă recurgere la forţă pe temeiuri religioase din ultimii 400 de ani. Impactul și implicaţiile lor au fost mondiale[5].

În ultimul an, acţiunile ISIS (Stat[ul] Islamic din Irak și ash-Sham, care ar fi tradus corect ca „Irak și Levant” sau „Irak și Siria”) au îngrozit lumea occidentală. ISIS se află în conflict cu al-Qaida – o schismă religioasă comparabilă probabil cu schisma dintre catolici și protestanţi, doar că ISIS condamnă al-Qaida pentru atitudinea faţă de violenţa religioasă. Această scindare totuşi nu trebuie să mascheze faptul că ISIS există doar datorită al-Qaidei și ca succesoare a acesteia. Așa cum protestantismul a apărut din catolicism, ISIS derivă din al-Qaida. Ce s-a întâmplat în 11 septembrie 2001, împreună cu efectele sesizabile și în prezent, constituie fără îndoială un eveniment geopolitic, cu cea mai mare influenţă din ultimii 25 de ani asupra istoriei lumii.

Dar cu viitorul, cum rămâne?

Cum ar trebui să se comporte creștinii într-o lume polarizată de conflictul religios? Iată câteva observaţii în cele ce urmează, care au menirea nu atât de mult să fie niște răspunsuri definitive, cât mai ales să pună pe gânduri.

Atributele și trăsăturile lui Allah exprimate în cele 99 de nume ale sale sunt frapante. Unele dintre ele arată că El se răzbună, constrânge, umilește și rănește. În același timp însă este numit sfânt, milos, iertător și ocrotitor. Evanghelia creștină promovează iubirea și acceptarea manifestate de Dumnezeu faţă de toţi oamenii, însă în același timp o citare selectivă a unor pasaje din Vechiul Testament și din cartea Apocalipsa ar putea prezenta un Dumnezeu al răzbunării și a distrugerii arbitrare. Deci creștinii nu ar trebui să se grăbească să menţioneze doar o singură latură a trăsăturilor lui Allah prezentate în Coran și să ignore faptul că mai există o latură. În plus, creștinii ar trebui să ia notă de faptul că mulţi imami din diferite ţări, precum și musulmani de rând, au condamnat explicit acţiunile al-Qaida și ISIS.

Mai mult decât atât, se recunoaşte în general, cel puţin în lumea occidentală, caracterul divizat al creştinismului. În timp ce schisma antică dintre creștinismul latin și cel grec (catolic și ortodox) este puţin cunoscută în Vest (spre deosebire de Europa centrală și de Est), războaiele aprige de la începutul erei moderne a Europei, între protestanţi și catolici, sunt destul de bine cunoscute – probabil că mulţi, deși nu cunosc detalii, sunt cel puţin conștienţi că s-au purtat asemenea războaie și că relaţia dintre catolici și protestanţi a fost frecvent de-a lungul timpului marcată de violenţă. În ciuda acestei conștientizări cu privire la potenţialul de complexitate (și de dușmănie) al religiei creștine, începând din vremurile imperialismului european până în societatea globală de astăzi a fost ceva obișnuit ca occidentalii să-i identifice pe musulmani ca fiind toţi membri ai islamului – ca şi când islamul este oarecum monolitic, iar creștinismul nu.

Dincolo chiar și de distincţia dintre șiiţi și sunniţi, islamul este răspândit geografic în aceeași măsură în care este creștinismul, prin urmare este numai firesc să fie complex, cu o diversitate considerabilă în ceea ce privește teologia, stilul de viaţă, închinarea și ideologia. Islamul indonezian, de exemplu, diferă semnificativ de islamul irakian sau iranian, oglindind tocmai foarte diferita cultură sud-asiatică. Problema este că observatorii din exterior, în special cei din mediul creștin sau secular, tind să aibă o viziune gen „aceeași măsură pentru toată lumea” în ce privește trăsăturile unui urmaș al lui Mahomed – pe lângă faptul că deseori sunt practic neștiutori cu privire la credinţa musulmană. Chiar și experţii musulmani generalizează frecvent în dreptul unei anumite secte din islam sau cu privire la musulmanii dintr-o anumită zonă a lumii, ca și când ce e valabil în dreptul lor e valabil în dreptul tuturor.

Când se iau în considerare aceste realităţi, există câteva elemente importante de notat, mai ales în condiţiile în care uneori apologeţii islamiști folosesc aceeași terminologie cu comentatorii occidentali, dar se referă la lucruri diferite, fapt care îngreunează înţelegerea.

Un exemplu în acest sens este faptul că militaţii islamiști de la finalul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea fac uz de termenul și conceptul de „autoapărare”. În societatea occidentală, acesta are un sens bine cunoscut, dar jihadiștii definesc în general agresiunea și autoapărarea într-un mod radical diferit de comentatorii din tradiţia vestică. Pentru Osama bin Laden, de pildă, chiar și atacuri simbolice asupra sanctităţii islamului, prin benzi desenate, filme sau romane, au constituit acţiuni agresive care au justificat reacţii militare sau teroriste, considerate, însă, ca defensive. Războaie se pot purta în vederea purificării statelor islamice: de exemplu pentru a curăţa Arabia Saudită, protectoarea locurilor sfinte ale islamului, de prezenţa străinilor, adică a creștinilor. Și un asemenea conflict purificator ar fi, în gândirea jihadistă, de natură „defensivă”. Totuși „purificarea” unei naţiuni nu este același lucru cu autoapărarea, așa cum este înţeles conceptul în restul lumii! Mai mult chiar, islamiștii au extins și dezvoltat conceptul de autoapărare dincolo de graniţele unui anumit stat „pentru a cuprinde întreaga ummah[6] islamică”, indiferent de graniţe.[7]

Un alt aspect important de subliniat este că islamul militant perpetuează conflictul religios deoarece, pentru adepţii săi, compromisurile pot sta doar la baza acordurilor de încetare a focului, nu a înţelegerilor definitive de pace. La pace se ajunge doar prin victorie. Tocmai pentru că Anwar al-Sadat, președintele Egiptului care a făcut pace cu Israelul în 1978, a avut o altă perspectivă, a fost asasinat de extremiști în octombrie 1981. Dar pentru Sadat, ca și pentru predecesorul său, Nasser, conflictul arabilor cu israelienii fusese mai degrabă de natură naţionalistă decât religioasă. Este categoric greșit să fie înfieraţi toţi musulmanii că sunt reticenţi să facă pace cu oponenţii religioși – există mulţi care sunt, într-adevăr, reticenţi, dar și mulţi alţii care consideră că islamul constă într-o luptă mai mult religioasă decât militară și resping violenţa, în general. Totuși, discutând despre musulmanii care fac război religios, este necesar de știut că ei nu iau în calcul acordurile de pace încheiate pe baze politice, prin compromis, așa cum se așteaptă cei din societăţile occidentale – în parte, pentru că ei nu au trecut prin „iluminarea neoclasică” (cum e cazul creștinătăţii, în secolul al XIX-lea) care să-i văduvească de credinţa religioasă. Islamofilii și musulmanii moderaţi au dreptate când accentuează că islamul nu înseamnă numai Jihad, ci, apreciind caracterul civilizat, pașnic al multor societăţi islamice istorice și al multor musulmani contemporani, ar trebui de asemenea conștientizată natura celor care chiar vor să condamne Jihadul – și faptul că aceștia nu sunt deloc puţini.

Nu după ei, dar nici împotriva lor

Faptele lui Osama bin Laden și ale aliaţilor lui nu sunt reprezentative pentru majoritatea musulmanilor de astăzi – mai ales pentru cei care trăiesc în Occident. Este absolut greșit ca musulmanii din America de Nord și din Europa să fie judecaţi doar pe baza fanaticilor islamiști. Pe de altă parte, ideologia și programa al-Qaida și a grupărilor similare sunt în concordanţă cu o puternică tradiţie din cadrul islamului – o tradiţie confirmată și propagată de juriști islamici proeminenţi, de teologi și politologi din curentul majoritar musulman; o tradiţie privită cu simpatie de o clasă mai largă, eterogenă, din comunitatea islamică globală – inclusiv de mulţi musulmani europeni. Acest lucru se întâmplă parţial din motive ce ţin de dreptatea socială, economică și politică, unde pot fi incluse exploatarea unei mari părţi din glob de către o lume dezvoltată, seculară cvasicreștină, precum și dislocarea și maltratarea poporului palestinian, în ciuda legislaţiei internaţionale și a celei a Naţiunilor Unite. Dar parţial, se întâmplă și din motive religioase. Mulţi musulmani care nu susţin toate cauzele lor, și puţine sau niciuna dintre metodele lor, simpatizează totuși cu militanţii islamici. Fără acest suport moral, potenţialul militar jihadist ar fi mult redus. Mai mult decât atât, elementul religios face ca ei să lanseze operaţiuni militare ignorând legile războiului și rafinamentele civilizaţiei, existând posibilitatea să ducă războiul până în pânzele albe. Trăim încă în lumea creată de evenimentele din 11 septembrie.

Footnotes
[1]„Francis Fukuyama, «The End of History», The National Interest, summer, 1989.”
[2]„David Trim, «Geopolitica şi conturarea lumii după Războiul Rece», Semnele timpului, vol. 26, nr. 200 (dec. 2014), p. 24-33.”
[3]„Toate mărturiile orale din cadrul investigaţiei sunt înregistrare în funcţie de numele de familie al martorilor pe http://www.iraqinquiry.org.uk/transcripts/oralevidence-bywitness.aspx#”.
[4]„Daniel Benjamin şi Steven Simon, The Age of Sacred Terror, Random House, New York, 2002, p. 418, 445.”
[5]„Vezi nota 2.”
[6]„«Lume, comunitate, naţiune nedelimitată de graniţe», în limba arabă – n.tr.”
[7]„Alia Brahimi, «Religion in the War on Terror», în Hew Strachan şi Sibylle Scheipers (ed.), The Changing Character of War, Oxford University Press, Oxford, 2011, p. 184-201.”

„Francis Fukuyama, «The End of History», The National Interest, summer, 1989.”
„David Trim, «Geopolitica şi conturarea lumii după Războiul Rece», Semnele timpului, vol. 26, nr. 200 (dec. 2014), p. 24-33.”
„Toate mărturiile orale din cadrul investigaţiei sunt înregistrare în funcţie de numele de familie al martorilor pe http://www.iraqinquiry.org.uk/transcripts/oralevidence-bywitness.aspx#”.
„Daniel Benjamin şi Steven Simon, The Age of Sacred Terror, Random House, New York, 2002, p. 418, 445.”
„Vezi nota 2.”
„«Lume, comunitate, naţiune nedelimitată de graniţe», în limba arabă – n.tr.”
„Alia Brahimi, «Religion in the War on Terror», în Hew Strachan şi Sibylle Scheipers (ed.), The Changing Character of War, Oxford University Press, Oxford, 2011, p. 184-201.”