Pentru La Tanya Butler, amintirile copilăriei sunt marcate de nedreptăţile la care negrii erau supuși în mod regulat de către albi, într-o perioadă în care discriminarea era încă impusă prin lege.

Apoi, la presiunea populaţiei de culoare, legile au început să se schimbe. A fost însă mult mai greu să se schimbe comportamentul oamenilor. Desegregarea școlilor, acceptarea copiilor de culoare în școlile rezervate până atunci pentru albi, a fost un proces dramatic, la care La Tanya a participat.

Așadar, aţi copilărit în anii ‘60 în Birmingham, Alabama. Cum era viaţa pentru dumneavoastră, dat fiind că proveniţi dintr-o familie afro-americană? Cât de timpuriu aţi conștientizat segregarea, discriminarea rasială? Care sunt cele mai timpurii amintiri în legătură cu acest lucru?

Cred că de îndată ce puteai să mergi și să vorbești, puteai vedea acest lucru, deși poate nu înţelegeai pe deplin situaţia. De exemplu, când eram copil, cei de culoare trebuiau să stea în partea din spate a autobuzului. Eu nu mergeam cu autobuzul foarte des, dar știam că aceasta era situaţia.

Dacă niște albi aveau nevoie de locuri…

Atunci, cei de culoare trebuiau să se ridice.

Ca să le cedeze locul.

Da.

Doar din motivul culorii pielii. Ce altceva vă amintiţi?

Aveam mătuși care lucrau pentru familii de rasă albă în Mountain Brook din Birmingham, o zonă de lux. Ele erau menajere și plecau la muncă dis-de-dimineaţă, lăsându-și copiii să meargă la școală singuri, dacă nu aveau vreo bunică sau pe altcineva din familie care să îi ducă. Ele făceau tot ce aveau de făcut, apoi se întorceau acasă seara, epuizate după ce gătiseră și făcuseră curăţenie toată ziua. Dar asta era munca lor și erau bucuroase că aveau de lucru, ca să câștige niște bani și, în cele din urmă, să își poată cumpăra o casă sau o mașină, ca să nu mai fie nevoite să meargă cu autobuzul.

Cum mergeaţi la școală?

Mama era profesoară, așa că ne ducea cu mașina la școală și ne întorceam cu ea.

Dar școala era doar pentru afro-americani?

Da. Încă din 1896 fusese adoptată legea „separat, dar egal”, potrivit căreia afro-americanii aveau să meargă la școli separate, dar la fel ca cele ale albilor.

Acesta fusese primul pas.

Da. Apoi, în 1954, Curtea Supremă a schimbat situaţia prin decizia Brown contra Consiliul Educaţiei, ce arăta că separarea nu însemna egalitate și de aceea statul trebuia să adopte integrarea în școli. Dar a fost, în mod cert, un proces foarte dificil și lent, din perspectiva noastră. A fost o perioadă foarte dificilă: a fost greu să se adopte legea, dar și mai greu ca să se producă schimbările.

Să discutăm mai mult despre amintirile și sentimentele dumneavoastră de dinaintea luptei pentru integrarea școlară. Presupun că fuseserăţi educată că nu aveaţi voie să vă duceţi în anumite locuri. Care erau câteva dintre regulile pentru copiii de culoare?

Beam apă de la ţâșnitori separate. Apa era aceeași, dar o ţâșnitoare era marcată pentru albi, iar cealaltă, pentru cei de culoare. Toaletele erau marcate ca fiind pentru albi sau pentru cei de culoare.

Credeţi că erau diferite?

Apa era aceeași…

Dar credeţi că băile erau diferite?

Știu că erau.

Știţi?

Da. Nu erau la fel întreţinute și nu aveau nici aceleași dotări înăuntru.

Așadar, cele pentru cei de culoare erau de o calitate inferioară în toate privinţele.

Da.

Și dumneavoastră știaţi acest lucru.

Categoric, fiindcă se putea vedea. Chiar și camerele de așteptare erau diferite. De exemplu, într-una era o bancă, iar în partea cealaltă erau scaune. Sau într-un loc puteau fi tonomate și ţâșnitori, iar în celălalt, doar podele din ciment.

Vă amintiţi dacă vă întrebaţi de ce stăteau lucrurile așa, dacă simţeaţi că e ceva nedrept? Sau luaţi asta ca pe o stare de fapt?

Era foarte clar că era ceva injust. Știam despre starea de sclavie a strămoșilor noștri, aflasem în mare măsură aceste lucruri din istorisirile spuse de mama despre copilăria ei din perioada Crizei, despre cât de dificile fuseseră lucrurile. Tatăl ei fusese antreprenor, el și fraţii lui deţinuseră mult pământ, din care oamenii albi luaseră, ilegal, parcele în mod repetat. Fusese o situaţie foarte grea, despre care mi se povestise, așa că am devenit conștientă de ea.

Aţi fost obiectul insultelor și abuzurilor pe criterii rasiale?

Da, orice persoană de culoare avea parte de aceste lucruri. Eram mereu învăţaţi să le ignorăm. De exemplu, cineva suna la ușă căutând-o pe mama și întreba: „Susie e acolo, pot să vorbesc cu ea?” Iar mama răspundea: „Nu îmi spuneţi Susie, sunt dna Jones.” Sau cineva o căuta la telefon folosind numele ei mic, pentru ca apoi respectiva persoană să se prezinte ca dna Smith etc. Ea refuza să accepte o astfel de înjosire.

Vă amintiţi ca vreodată să fi ignorat sau să fi sfidat acele reguli scrise și nescrise și să fi fost pedepsită?

Nu. În viaţă sunt lucruri pe care pur și simplu nu trebuie să le faci, iar unul dintre ele e să calci legea. Oamenii erau aruncaţi în închisoare pe nedrept pentru tot felul de lucruri. Așa că de ce să ajungi acolo pentru ceva despre care știi că e ilegal?! Abia când Martin Luther King Jr. a început să organizeze marșuri, alături de cei ce îl susţineau…

Eraţi încă mică. Dar vă amintiţi de acea vreme?

Categoric. Voiam să particip la marșuri.

Birmingham era un centru al…

Da, un loc esenţial pentru astfel de acţiuni, iar Martin Luther King venea destul de frecvent și ţinea cuvântări în biserica noastră.

Așadar, biserica era un loc unde acest mesaj al emancipării și al recunoașterii valorii egale, ca fiinţe umane, a celor de culoare cu persoanele albe era promovat mai mult decât în alte locuri.

Categoric. Aceasta se întâmpla atât la biserică, cât și acasă. Acasă învăţai că ești la fel de valoros și important ca alţii, că ești egal cu ei. Poate că nu aveai toate posibilităţile avute de alţii, dar aceasta se datora faptului că nu avuseseși ocazii favorabile, nu pentru că nu aveai aptitudinile necesare. Acesta a fost un lucru pe care mama îl accentua mereu. În plus, când eram copil, pastorul ne spunea că putem reuși orice.

Cum percepeaţi acest mesaj de emancipare? Era un subiect separat, astfel că mai întâi se predica din Evanghelie, despre Isus, iar apoi se trecea la un subiect diferit, emanciparea și justiţia socială? Sau cele două erau îmbinate, iar Evanghelia ilumina lupta pentru justiţie socială, care era prezentată ca parte integrantă a Evangheliei?

Ni se spunea că Iisus a murit pentru toată lumea, iar asta ne așeza pe plan egal. Faptul că unii oameni nu realizează că suntem egali nu înseamnă că nu suntem. Aceasta e doar percepţia lor și nu poţi lăsa ca opinia altora despre tine să îţi determine destinul. În biserică se vorbea de spiritualitate, dar, totodată, se promova educaţia ca mijloc de schimbare a lucrurilor.

Iar mișcarea nonviolentă milita pentru educarea tinerilor, așa încât ei să fie pregătiţi când aveau să beneficieze de oportunităţi. Se promova nonviolenţa, căci nu îţi permiteai să îţi pierzi cumpătul, să faci lucruri ce aveau să îţi îngreuneze viaţa, să te trimită la închisoare sau să aibă alte consecinţe care să îţi îndrepte viaţa într-o direcţie pe care nu voiai să o apuci.

Așadar, nonviolenţa era o parte esenţială a luptei pentru justiţia socială.

Da. Un alt lucru e că la mine acasă, ca și în biserică, eram învăţaţi că noi, oamenii de culoare, suntem puternici. Tăria asta i-a ajutat pe sclavi să supravieţuiască, de aceea nu au murit cu toţii. Datorită acelei tării interioare a reușit Harriet Tubman să organizeze reţeaua clandestină prin care negrii din Sud erau duși în Nord și eliberaţi. Mamele de pe plantaţii făceau tot posibilul ca să le insufle tărie copiilor lor, indiferent cine le era tatăl. Știm că, de multe ori, stăpânul plantaţiei era tatăl. Alteori cei care erau desemnaţi să lase femeile însărcinate erau bărbaţi puternici, robuști, care aveau aceste trăsături și așa puteau produce mai mulţi sclavi.

Apelul la nonviolenţă era, în general, respectat?

Da, categoric.

Acest lucru e remarcabil, fiindcă era atât de multă mânie înăbușită.

Așa este. De aceea nu îmi place să văd ce se petrece astăzi când, în timpul marșurilor, lucrurile scapă de sub control uneori. Dar nonviolenţa se practica și ca o dovadă de smerenie.

Noi ceream ce este pe drept al nostru: oportunităţi egale în cadrul legii, egalitate privind locul unde putem să stăm, să muncim, să ne putem juca, să călătorim. Doar acestea erau cerinţele.

Ceea ce doream era ca faptul că suntem egali să nu fie doar spus, ci și demonstrat, în faţa legii și în alte moduri.

Aţi mers vreodată într-un loc unde predica Martin Luther King? Aveţi amintiri despre asta? Ce fel de persoană era el, cum vorbea, care era reacţia ascultătorilor?

Era un om dinamic, un orator puternic, zelos, înflăcărat, dar, totodată, foarte blând.

Interesantă combinaţie!

Da. Era foarte bine educat, era un adevărat predicator, încât chiar și atunci când vorbea despre nedreptăţile suferite de ai noștri spunea și că, așa cum a spus Iisus pe cruce: „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”, și noi trebuia să îi iertăm, căci nu știau ce fac. Ei duceau mai departe un stil greșit de viaţă, care le fusese transmis.

Aţi făcut parte din generaţia în timpul căreia s-a produs integrarea la liceu, în Tuscaloosa, Alabama, în 1965. Spuneţi-ne cum s-a întâmplat.

Legile pentru integrarea școlilor fuseseră adoptate și erau aplicate în unele locuri. Dar în Alabama și în multe alte zone din sud a existat o rezistenţă puternică.

Care era direcţia? Copiii de culoare să fie admiși la școlile rezervate înainte copiilor albi? Sau invers, copiii albi să meargă la școli destinate anterior celor de culoare…? Văd că râdeţi…

Îmi vine să râd, fiindcă niciun părinte alb nu voia să își trimită copilul la o școală pentru copiii de culoare.

Așadar, asta nici nu intra în discuţie.

Nu. Noi trebuia să mergem la școlile lor. Am făcut acest lucru în 1965 și mă așteptam să fiu acceptată în mod natural de ceilalţi copii, dar nu, nu m-au acceptat. Mama ne-a dus cu mașina pe mine și pe o prietenă la școală în prima zi, iar cei din administraţia școlii au cerut ca elevii de culoare să nu vină la ore.

Asta venea după pregătiri îndelungate, dezbateri politice, înţelegeri. Și după ce se adoptase legea potrivit căreia integrarea urma să aibă loc în Tuscaloosa la acea dată.

Am intrat în școală și, imediat, doi băieţi aflaţi în faţa noastră s-au întors și au aruncat cu gumă de mestecat spre noi. Dar eram pregătite. În timpul verii participaserăm la o întâlnire de la liceul pentru elevii albi cu cei din administraţie și cu liderul pentru drepturile civile din acea zonă, reverendul T.Y. Rogers. Directorul a spus: „Vă rog, ţineţi-i acasă pe copii în prima zi, ca să îi putem pregăti pe elevii noștri pentru sosirea lor.” Răspunsul a fost: „Nu, au avut o perioadă îndelungată în care să se pregătească. Știau de un an că asta avea să se întâmple. O zi nu avea să mai schimbe prea mult lucrurile.”

Deci ei știuseră de mult timp că urma să venim. Se anunţase la știri că, din prima zi de școală, urma să mergem acolo. Așa că, în prima zi de școală, așa am făcut.

Din punct de vedere academic, v-a fost ușor să ţineţi pasul cu noii colegi? Sau simţeaţi că exista o diferenţă?

Era clar că separarea nu însemnase egalitate. Paradoxul era că, la exterior, școlile erau construite la fel, arătau foarte bine. Desigur, terenul acelei școli era mai bine îngrijit decât cel al școlii noastre. Ei aveau un teren de tenis, noi, nu; ei aveau o sală de muzică imensă, noi, nu; ei aveau săli de știinţă pline cu de toate lucrurile necesare și manuale diferite faţă de cei de la cealaltă școală. Cantina lor era total diferită de a noastră. Noi organizam piese de teatru într-un act și evenimente speciale într-o sală mică de spectacole, foarte drăguţă, foarte bine dotată, dar care nu semăna cu cea de la cealaltă școală, unde era o sală mare de spectacole.

Această diferenţă privind resursele și dotările se reflecta și în nivelul elevilor.

Da.

Conducerea liceului le spusese părinţilor de culoare să nu își trimită copiii în prima zi la școală, dar dumneavoastră tot v-aţi dus. Aţi putut să intraţi în clasă? Din câte știu, au fost multe locuri unde rezistenţa a fost atât de vehementă încât a fost nevoie să intervină Garda Naţională.

Iniţial așa a fost. Între timp, situaţia nu a mai fost așa de gravă. Poliţia și patrula rutieră staţionau vizavi, mai erau câţiva părinţi și alţii care așteptau să vadă ce se întâmpla. Erau și activiști pentru drepturile civile care ocupaseră poziţii mai discrete, ca să nu provoace, dar să poată să intervină dacă era nevoie. Erau multe măsuri de securitate, fiindcă așa ceruse reverendul Rogers.

Vă amintiţi dacă vă era frică?

Mi-a fost, în noaptea de dinaintea primei zile de școală. Aceea a fost prima dată în viaţă când nu am putut dormi, căci telefonul a sunat pe tot parcursul nopţii, fiind ameninţată să nu merg la școală. Ni se spuneau lucruri foarte, foarte urâte. Toată noaptea au circulat pe străzi mașini cu reflectoare puternice, asemenea celor folosite de poliţie ca să caute pe cineva.

Îmi amintesc că prima dată când s-a petrecut asta, m-am întins pe jos și mi-a fost foarte frică. M-am târât până în camera mamei, iar experienţa a fost foarte dură. Am dormit foarte puţin, dar dimineaţa am început să mă pregătesc ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. V-am spus că, de când eram mici, ni se transmisese acea tărie interioară. Acum venise timpul să o arătăm. Așa că m-am trezit, m-am îmbrăcat, iar mama ne-a dus la școală cu mașina.

Aţi spus că unii dintre copii au făcut gesturi urâte faţă de voi. Dar profesorii?

Îmi amintesc de un profesor care era așa de tânăr încât m-am și gândit că va fi un om drăguţ, amabil. Dar a fost cel mai răutăcios. Efectul combinat a fost că m-am simţit foarte izolată. Eram singura elevă de culoare din clasa mea.

Nimeni nu vorbea cu mine. Când spun că eram izolată, chiar așa era. Era ca și cum nu aș fi existat. În al doilea an, am reușit să gestionez mai bine situaţia. Dar a fost dificil, fiindcă veneam de la o școală doar cu elevi de culoare, unde avusesem prieteni. Și s-a mai întâmplat ceva ce nu am înţeles, fiindcă am fost ostracizată și de elevii de culoare.

De ce?

Unii dintre noi consideram că mergând la școlile pentru albi ne făceam datoria și contribuiam la îmbunătăţirea drepturilor civile pentru toată lumea, pentru toţi copiii. Dar unii credeau că e mai bine să ne vedem de treabă sau nu aveau deloc încredere că aceste eforturi aveau să aducă schimbările dorite.

Așadar eraţi între cele două tabere. Albii nu vă primeau între ei, cei de culoare nu vă mai recunoșteau ca fiind dintre ei.

A fost foarte greu.

Eraţi o intrusă nedorită pentru albi și o trădătoare în viziunea unora dintre cei de culoare.

Așa este. Acest lucru a fost foarte dur. La școala anterioară, pentru cei de culoare, mergeam la meciuri de baschet, alături de prietenii mei, dar aici…

Nu eraţi acceptată la nimic.

Nu mergeam la meciuri și la niciun fel de evenimente, mai ales la cele ţinute seara. Doar în cazul absolvirii, s-a organizat un banchet pentru cei dintr-a XII-a, ţinut într-o clădire din pădure, un loc unde se întâlneau și cei din Ku Klux Klan, din câte înţelesesem. Mama nu voia să merg, se opunea acestui lucru, la fel ca alţi părinţi, dar eu chiar voiam să merg. Abia așteptam să termin liceul și îmi spuneam: Aceasta va fi ziua absolvirii, și eu vreau s-o sărbătoresc.

V-aţi dus?

Da, mama m-a dus cu mașina și mi-a zis: „Poate ar trebui să stau aici și să te aștept.” I-am răspuns că nu, fiindcă urmau să vină și alţi elevi de culoare. Eram patru elevi de culoare ce aveam să absolvim liceul.

Patru, într-o masă de câteva sute, probabil!

Da.

V-aţi simţit ca cei trei tineri în Babilon.

Exact. A fost o seară cu adevărat interesantă. Am ascultat muzică, am râs, am vorbit unii cu alţii, le-am făcut cu mâna oamenilor ce erau întrucâtva prietenoși. Ne-a plăcut și m-am bucurat foarte mult că mă dusesem.

Iar apoi, mama dumneavoastră….

S-a întors. Era destul de îngrijorată pentru siguranţa mea în acel loc. Eu nu eram îngrijorată… Bine, eram, dar nu destul încât să nu merg.

În timpul celor doi ani petrecuţi la acel liceu, aţi primit și mesaje verbale sau nonverbale de sprijin, încurajare, o îmbrăţișare, orice gest care să vă facă să vă simţiţi bine-venită?

Doar de la o profesoară, o femeie foarte bună, care ţinea cursul de teatru a liceului. Ea chiar a luat poziţie de partea mea când unii și-au condiţionat participarea de eliminarea mea din clasă. Ea a spus că, dacă eu voi fi exclusă din clasă, ea nu va merge cu trupa de teatru la nicio competiţie. Era mare lucru, în comparaţie cu ceilalţi profesori, care mă ignorau complet.

Care era reacţia elevilor când acea profesoară vă susţinea și încuraja ?

Stăteau și priveau.

Nu vociferau, nu huiduiau.

Nu, nu ar fi făcut așa ceva în clasă. Am fost la școală în „epoca de piatră”, când elevii aveau respect faţă de profesorii lor, da. Le-am relatat copiilor mei această experienţă, ca să îi ajut să înţeleagă că și ei au un rol în dezvoltarea mișcării afro-americanilor din SUA, că și ei au de-a face cu educaţia, oportunităţile de lucru, că așteptările vor crește, chiar și modul cum își vor crește copiii va avea un impact asupra americanilor de culoare și orice om are o responsabilitate în acest domeniu.

E așa trist să te gândești că aceste lucruri se întâmplau cu numai 50 de ani în urmă!

Știu. A durat decenii până să ajungem acolo unde suntem acum și doar Dumnezeu știe câte vor mai trece până vom ajunge unde trebuie să fim.

Am rămas cu amintiri foarte puternice de la o tragedie din 1963, când o biserică din Birmingham unde mergeam pentru sfârșitul de săptămână a fost aruncată în aer, fiind ucise patru fetiţe. În primul rând, cine pune bombe la o biserică cu credincioși în ea? Bombele fuseseră așezate exact în locul unde copiii studiau la școala duminicală. Moartea celor patru fete de acolo a însemnat că omenirea apucase pe un drum foarte greșit, a fost foarte trist.

Îmi amintesc că eram la școala duminicală de la biserica mea și, deodată, instructoarea a venit în faţă și ne-a zis: „Toate grupele, veniţi repede, e o urgenţă! Pastorul ne cheamă la altar imediat, așa că vreau să vă strângeţi lucrurile în liniște și să vă duceţi acolo.” Cu toţii ne întrebam: „Oare ce s-a întâmplat?!” Nimeni nu avea idee.

Dar aţi simţit că ceva era…

Da, căci era ceva foarte neobișnuit. Instructoarea era foarte calmă, dar fermă: „Mergeţi în capelă și staţi lângă părinţii voștri.” Apoi, pastorul nostru s-a ridicat și a anunţat că fusese un atentat la Biserica Baptistă de pe Strada 16. Se pare că atentatul fusese gândit și ca un semnal pentru Martin Luther King, care mergea uneori și predica acolo. Iar vizavi era parcul unde se adunau oamenii pentru marșuri.

El ne-a zis: „Ne vom ruga și apoi mergeţi acasă. Nu vreau să vă opriţi din niciun motiv, ci să mergeţi direct acasă, să vă închideţi ferestrele și ușile și să staţi înăuntru, fiindcă nu știm ce se va întâmpla în continuare.” Am plecat acasă, iar mama a zis: „Nu mai așteptăm până dimineaţă ca să plecăm la Tuscaloosa”, unde ea lucra toată săptămâna și noi mergeam la școală. Ea a zis: „Ne luăm hainele chiar acum, ne urcăm în mașină și plecăm cât încă e lumină.”

Așa am făcut. Pe când ieșeam din Birmingham, a fost prima dată când i-am văzut pe membrii Ku Klux Klan, cu uniforme și cruci. A fost absolut înspăimântător. Aveam 13 ani.

Ei erau aliniaţi pe partea din mijloc, cea cu iarbă, a autostrăzii, iar mașinile mergeau extrem de încet, fiindcă oamenii se uitau la ei. Toţi erau îmbrăcaţi în alb și aprinseseră crucile. Era un semnal clar cu privire la ce voiau să facă mai departe. Ei ne priveau prin găurile din dreptul ochilor și era înfricoșător. Mama ne-a zis: „Nu vă uitaţi la ei, ţineţi-vă capul drept, uitaţi-vă în faţă prin parbriz, nu priviţi în stânga sau dreapta, ci în faţă.”

Dar, într-un final, acele atacuri nu au fost urmate de confruntări, vărsări de sânge, lucru incredibil, fiindcă ar fi fost foarte ușor pentru cei de culoare să caute răzbunare, iar asta ar fi însemnat o baie de sânge.

Da, dar calmarea situaţiei s-a datorat mișcării pentru nonviolenţă, căci asta se predica în fiecare săptămână la biserică și asta ni se spunea acasă. Erau și oameni ce nu au fost deloc de acord cu atitudinea noastră nonviolentă. În vâltoarea evenimentelor, unii voiau să riposteze, dar nu au făcut-o.

În timp ce intram în Tuscaloosa în seara acelei zile, câţiva băieţi albi aflaţi pe un deal au aruncat cu ouă, pietre și alte lucruri în mașina noastră, iar acest lucru a fost, de asemenea, demoralizator și înfricoșător.

Mai ales în situaţia aceea… Vă mulţumesc că ne-aţi împărtășit momente decisive din istoria vieţii dumneavoastră. Știam câte ceva, dar dumneavoastră ne-aţi vorbit de context, emoţii și atâtea… Acelea au fost niște timpuri tragice și eroice, totodată. Acum e rândul nostru să ne întrebăm: „Pe cine discriminez eu, pe cine tratez nedrept pe baza culorii pielii, a statutului social sau economic sau doar pentru că nu îmi place de înfăţișarea cuiva?”

E un moment bun pentru introspecţie și pentru a-L ruga pe Dumnezeu să ne cerceteze, căci singuri nu o putem face așa cum trebuie.

Interviul complet poate fi urmărit aici.