Soldatul sovietic Bakhretdin Khakimov a fost declarat dispărut în războiul din Afganistan, care a înghiţit vieţile a 15.000 de soldaţi ai URSS-ului și a peste un milion de afgani. După 33 de ani, familia a aflat că este în viaţă și că trăiește ca un veritabil afgan printre dușmanii de altădată.

Povestea lui Khakimov este neașteptat de asemănătoare cu multe altele. În războiul care s-a întins pe aproape un deceniu, între 1979 și 1989, câteva sute de soldaţi sovietici au dispărut în luptele dintre sovietici și mujahedinii din Afganistan. Se presupune că majoritatea lor au murit, însă Comitetul pentru Soldaţi Internaţionali – organizaţie fondată de veterani ai războiului afgan – a continuat să îi caute oricum.

Au fost identificaţi în viaţă, în cursul ultimului deceniu, 29 de foști soldaţi, dintre care 22 au revenit în Rusia, iar 7 au dorit să rămână în Afganistan, așa cum nota The Guardian în 2013.

Supravieţuitorii au povești despre care vorbesc deschis sau pe care le acoperă cu o tăcere menită să estompeze atrocităţile unui război în care au fost aruncaţi fără voie și în care le e greu să își clarifice și astăzi adevăratul statut. Au fost eroi, victime sau ocupanţi? Cei care s-au întors acasă ca eroi ai unui război ajuns într-o fundătură, rudele celor care au trăit trauma revederii celor trimiși pe front în sicriele de zinc ale armatei, ca și soldaţii care au transformat deșertul Afganistanului în a doua casă au avut de tranșat o dilemă dureroasă. Au trebuit să decidă dacă să menţină războiul într-o ramă mitică sau să îl accepte în toată cruzimea și infamia lui.

O dispariţie de trei decenii

Vestea că Bakhretdin Khakimov trăiește încă trebuie să fi constituit un șoc pentru familia sa, care nu l-a mai văzut din vremea când era doar un tânăr de 18 ani, proaspăt înrolat în armata sovietică. De fapt, veștile bune nici măcar nu i-au mai prins în viaţă pe părinţi. Și, desigur, dacă ar mai fi trăit, ar fi fost cel puţin surprinși de schimbările prin care a trecut fiul lor: sub un nume nou, acela de șeicul Abdullah, acesta și-a găsit rostul într-o existenţă seminomadă, convertindu-se la islam și atașându-se atât de mult de poporul și oamenii care l-au adoptat, încât se consideră unul dintre ei.

Rănit grav într-una din luptele anilor ’80, a ajuns în comă și a fost capturat de luptătorii afgani, care i-au salvat viaţa. Mai mult decât atât, unul dintre luptătorii mujahedini i-a oferit un loc în care să stea, o soţie, ba chiar – recent – o slujbă, la Jihad Museum.

Fostul soldat sovietic și-a descoperit propriul adevăr, după ce a supravieţuit unui război învăluit în minciună. El spune că a găsit printre afgani respect și iubire, ba a fost chiar foarte fericit, așa cum nu își amintește să fi fost în Rusia. Sunt, desigur, și relatări ale foștilor prizonieri ce dezvăluie o relaţie ireconciliantă cu afganii, care i-au înfometat sau i-au folosit ca sclavi în gospodăriile lor. Khakimov fie omite detalii ale experienţei sale afgane, fie a avut parte de generozitatea și bonomia unor localnici, pe care le-a extrapolat la întregul popor.

Și-a uitat până și limba maternă, pe care o vorbește foarte stricat. Nu și-a uitat rudele însă și este emoţionat până la lacrimi când ascultă declaraţiile pe care fratele său le face presei. Numai că legătura de sânge nu-i poate slăbi hotărârea de a nu părăsi, nici măcar pentru un scurt timp, ţara de adopţie. Are o datorie faţă de ea: să își răscumpere prejudiciile și atrocităţile comise în trecut, despre care nu oferă detalii, dar care, probabil, l-au bântuit, așa cum s-a întâmplat cu alţi foști combatanţi. Nici instabilitatea politică a Afganistanului nu îl mână spre Rusia, care nu e nimic mai mult pentru el decât o ţară străină.

Când patria e locul unde este nevoie de tine

Alexei Nikolaiev, un fotograf din Moscova specializat în reportaje despre Rusia și fostele republici sovietice, a plecat în 2013 în Afganistan pe urmele a șase foști soldaţi sovietici, pentru a urmări modul în care s-au integrat în ţara unde au fost prizonieri ai mujahedinilor.

Eliberaţi și ulterior convertiţi la islam, aceștia nu au mai considerat o prioritate reîntoarcerea în ţară, fie pentru că deja își construiseră o nouă viaţă, fie pentru că ţara de origine nu avea prea multe de oferit unor eroi deveniţi indezirabili. De altfel, pentru fiecare dintre ei, Afganistanul devine tot mai puţin locul în care s-a consumat drama unui război nedeclarat, și tot mai mult ţara în care au reușit să își croiască o viaţă nouă. Unul dintre cei bine integraţi este Serghei Kransnoperov, cu două locuri de muncă, între care cea de tehnician electromecanic la centrala hidroelectrică din Chaghcharan, care le asigură un trai mai mult decât decent celor 6 copii ai săi.

Ghennadi Tsevma, al cărui nume local este Nekmuhammad, face parte din categoria celor care trăiesc la limită. Invalid de război, nu primește pensie și nu are acces la o îngrijire corespunzătoare, așa că posibilităţile sale de a câștiga bani sunt foarte reduse.

Dar nici ţara-mamă nu-i așteaptă cu braţele deschise. Unii dintre cei plecaţi în Rusia după ’90 au fost nevoiţi să se întoarcă în Afganistan. „Afganistanul a devenit casa lor, deoarece Rusia nu le-a putut da nimic”, conchide Nicolaiev.

E ceea ce simte și Ahmad, cel care a fost, cu treizeci de ani în urmă, soldatul sovietic Alexander Levenets: „Cine are nevoie de mine acasă?”

De fapt, la această întrebare retorică URSS-ul răspunsese cu mult timp în urmă, atunci când pregătea invazia Afganistanului. Iar faptul că Alexei Nicolaiev a trebuit să ajungă în Afganistan pentru a avea acces la informaţii despre viaţa foștilor prizonieri (sau dezertori), informaţii pe care repatriaţii n-au dorit să le ofere, arată că despre acest război s-a tăcut cel puţin atât cât s-a vorbit. Mai ales că, pentru ani de zile, numai propaganda a avut microfonul deschis.

Un război care n-a existat, deși a avut peste un milion de morţi

Până în 1979, Afganistanul era o ţară căzută în uitare, având prea puţin de-a face cu lumea modernă, însă invazia sovietică avea să o așeze în lumina reflectorului, plasând-o în atenţia opiniei internaţionale, notează autorii Enciclopediei Statelor Lumii.

Invazia a avut loc în contextul Războiului Rece, catalizatorul ei constituindu-l disensiunile din interiorul Partidul Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, care au culminat cu asasinarea președintelui Nur Muhammad Tarak de către Hafizollah Amin. Orientarea noii conduceri era favorabilă apropierii de Statele Unite și de China, mai degrabă decât de URSS – ameninţare pe care Moscova nu o putea tolera. În cele din urmă, situaţia a degenerat într-un lung și sinuos război civil.

Având susţinerea mai multor ţări – între care SUA, Arabia Saudită, Pakistan, Egipt –, rebelii islamiști mujahedini luptau atât împotriva regimului ateu de la Kabul, cât și împotriva aliatului acestuia, forţa invadatoare sovietică. Războiul, prelungit dincolo de previziunile strategilor sovietici, a constituit, după unele opinii, un factor al destrămării URSS-ului, prin efortul financiar implicat, pe fondul crizei economice cu care se confrunta deja URSS-ul.

Imixtiunea militară a URSS-ului într-o problemă internă a Afganistanului a fost drapată în perdelele de fum ale propagandei. În ședinţa Biroului Politic din 27 decembrie 1979 a fost aprobat documentul privitor la direcţiile de propagandă a chestiunii afgane. Astfel, Uniunea Sovietică afirma că aprobă ajutorul militar la cererea insistentă a Partidului Popular Democrat, dar ar fi fost vorba doar de un contingent limitat (în fapt, prin Afganistan au trecut peste un milion de soldaţi sovietici, scria ziarul Полит.ру în noiembrie 2003), care să sprijine armata afgană în eventualitatea unei agresiuni externe. URSS-ul se delimita ferm de orice implicare în schimbarea conducerii (președintele Amin a fost asasinat, împreună cu întreaga familie, în timpul invaziei) și limita durata de staţionare a contingentului sovietic în Afganistan la perioada în care acesta era ameninţat de agresiunea externă.

În cunoscuta tradiţie a propagandei sovietice, singurii protagoniști ai conflictelor armate din Afganistan pomeniţi în mass-media rusă erau militarii afgani și forţele contrarevoluţionare, soldaţilor sovietici revenindu-le sarcina ajutorului internaţional – o sintagmă ambiguuă, care sugera totuși rolul mesianic al acestora. Presa nu pomenea nimic despre soldaţii sovietici aduși acasă în sicriele de zinc, nici despre miile de invalizi, însă abunda în referiri la modul în care, în pofida asalturilor mercenarilor imperialiști, Afganistanul pornise pe drumul înfloritor al revoluţiei. Desigur, soldaţii sovietici le ofereau tot concursul, construind școli, fântâni și drumuri, când nu puneau mâna pe plug de-a dreptul, pentru a da o mână de ajutor ţăranilor afgani.

De altfel, caracterul cameleonic al propagandei era ilustrat de disponibilitatea ei de a livra fiecărei categorii-ţintă motivaţia adecvată – ea făcea apel la patriotism, pentru a coagula energia tinerilor recruţi, activa conștiinţa comunistă prin discursuri despre imperialismul american ce urmărea suprimarea revoluţiei afgane, argumenta intervenţia sovietică prin ameninţarea la care erau expuse graniţele sudice ale URSS-ului.

Totuși, acest periplu al soldaţilor într-o ţară necunoscută – și atât de diferită social, cultural, economic – a fost descris în cu totul alte tonuri de către cei care au revenit acasă. Iar când s-a recunoscut oficial că războiul nu reprezenta decât o pierdere constantă de bani și de vieţi omenești, președintele Gorbaciov a început retragerea trupelor, în încercarea de a închide „rana sângerândă” care devenise Afganistanul.

Dacă ni s-ar fi deschis ochii mai devreme…!”

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici culege în curajoasa ei carte Soldaţii de zinc mărturiile șocante ale soldaţilor care au supravieţuit acestui război, precum și pe cele ale familiilor îndoliate, care s-au pomenit, în locul celui drag, cu un sicriu sigilat de zinc. Și câteva ruble.

În spatele discursurilor oficiale și al reportajelor eroice, dincolo de concepte sacrosancte, ca datoria internaţionalistă, Svetlana Aleksievici caută istoriile mici, ajustând – după propria-i mărturisire – istoria până la nivelul individului, ceea ce o face insuportabil de privit.

Părinţii celor care nu s-au mai întors și-au organizat viaţa în jurul absenţei lor. Mame care aleargă la cimitir „ca la un rendez-vous”, părinţi care au vândut lucruri din casă pentru o înmormântare demnă. O soţie care își caută soţul din comisariat în comisariat, achitând cu bani împrumutaţi drumurile făcute, pentru că sicriul celui drag a ajuns, din greșeală, la altă destinaţie. Un tată care își amână sinuciderea doar până ce reușește să mai pună la banii strânși pentru nunta unui fiu pe care nu-l va mai vedea niciodată la casa lui, suma care lipsește ca să îi asigure o piatră funerară de marmură.

Cei care s-au întors acasă dintr-un război în care au învăţat că frontierele moralităţii sunt foarte flexibile și depind de ordinul superiorilor constată că au devenit, adesea, inapţi pentru ambele lumi – și cea de pe front, și cea de acasă. Deși, uneori, acasă le e mai străin decât teatrul de război, așa că unii protagoniști au cerut, odată ajunși în ţară, să fie trimiși în alte zone de conflict. Pentru unii, adaptarea la o viaţă în care situaţiile conflictuale nu s-au mai putut rezolva cu un glonţ a fost insuportabilă. Pentru alţii, convulsiile unei conștiinţe trezite au însemnat mai mult decât puteau suporta: „Dacă ni s-ar fi deschis ochii mai devreme!” se lamentează un maior. Și nu lipsesc din tablou nici aceia a căror conștiinţă a fost anesteziată pe termen nelimitat, atunci când interesele personale au redesenat harta propriilor valori morale, permiţându-le, de pildă, să atace caravanele cu mărfuri și să își însușească bunurile negustorilor uciși.

Un consilier militar, pentru care amintirile războiului se încheagă în ceea ce el numește o spovedanie, povestește despre efortul de a uita totul – mai ales faptul că a ucis, el, care nu e în stare să facă rău unei muște. Și despre tot blamul care e aruncat asupra lor, a celor care au executat ordinele doar, și pe care opinia publică îi învinuiește că au mâinile murdare. Furia lui e comună multor supravieţuitori – ei, care și-au riscat viaţa și au îngropat anii cei mai frumoși prin nisipul fierbinte al Afganistanului, sunt cei care decontează nota de plată a unui război pe care statul l-a clamat, preţ de un deceniu, drept eroic.

Mulţi dintre cei reîntorși acasă i-ar fi putut spune lui Bakhretdin Khakimov, camaradul lor devenit un veritabil afgan, că el – și nu ei – a făcut alegerea corectă. Pentru că ţara i-a minţit de mai multe ori decât simt că ar putea ierta. Pe unii, chiar la înrolare, când nu au știut pentru ce erau instruiţi și uneori nici că sunt destinaţi Afganistanului până ce nu au fost îmbarcaţi în avion. Soldaţi și civili au fost minţiţi apoi cu privire la situaţia reală din zona de conflict: „Război, și nu chiar, și, chiar dacă era, un război ciudat, fără morţi și prizonieri. Încă nu văzuse nimeni sicrie de zinc. Abia pe urmă am aflat că erau aduse în oraș, dar erau îngropate în secret, noaptea…”.

Iar la întoarcerea acasă, ei înșiși sunt forţaţi să prezinte celor apropiaţi o versiune fantasmagorică a experienţei trăite: „Să nu pomenim despre cei căzuţi în luptă. (…) N-am tras, n-am bombardat, n-am otrăvit, n-am dat foc. Suntem o armată mare, puternică și cea mai bună din lume.” (Basarabenii intervievaţi de Ion Xenofontov, în extrem de documentatul său volum Războiul din Afganistan [1979-1978], erau obligaţi să scrie familiilor respectând instrucţiunile de redactare și mistificând realitatea până acolo încât pretindeau că se află în misiuni în Mongolia sau în alte părţi ale lumii.)

În reportajele din Pravda nu s-a scris niciodată despre promisiunile neonorate ale statului, care ar fi trebuit să le aloce soldaţilor repatriaţi câte un apartament. Sau despre protezele rudimentare și pensiile de mizerie acordate invalizilor. Cum nu s-a scris niciun rând despre trauma femeilor sovietice plecate voluntare în Afganistanul creionat de propagandă, pentru a se întâlni cu moartea, cu lipsurile și cu presiunile ofiţerilor, care le mituiau sau le ameninţau cu trimiterea în epicentrul conflictelor, pentru a le convinge să devină „soţiile din război” ale acestora. Uneori însăși trimiterea în Afganistan putea fi efectul unei inflexibilităţi morale deloc agreate de superiori, după cum povestește într-un documentar al TVR Olga Căpăţână, jurnalistă de peste Prut, fost soldat în Afganistan.

De fapt, conchide un fost artilerist, războiul nu a fost pierdut, în cele din urmă, în Afganistan, ci în propria ţară. Când n-au primit drepturile promise, când medaliile câștigate au devenit simboluri ale rușinii. Sau când foștii soldaţi, denumiţi „afgani”, și-au dat seama că acasă e un teritoriu pierdut pentru totdeauna și că nu mai există o limbă comună decât între ei și vechii camarazi. Că societatea care a aprobat tacit trimiterea lor în Afganistan le este acum ostilă, considerându-i o categorie compromisă.

Și mi-am dat seama că acasă nimeni nu are nevoie de noi, de ceea ce am trăit noi acolo. E ceva în plus, nepotrivit. Și noi suntem în plus și nepotriviţi.”

Ecouri ale unui război stins de două decenii

Despre război se vorbește, mai ales în spaţiul ex-sovietic (dar nu numai), pe un ton triumfalist. Istoria mică, împreună cu toate dramele ei, este înghiţită de istoria mare și de meandrele gândirii militarizate. De altfel, personajele dintr-o altă carte celebră a scriitoarei premiate cu Nobel vorbesc despre apetenţa omului sovietic pentru un eroism („război și închisoare sunt principalele două cuvinte rusești”) ce i-a fost inoculat prin toate mijloacele propagandistice posibile.

Mărturiile celor care au experienţa frontului descriu însă o experienţă coșmărescă, dublată de frământarea că ea poate fi expusă opiniei publice doar într-o glazură eroică. Aleksievici povestește într-un interviu acordat ziarului The Guardian că protagonistele cărţii Războiul nu are parfum de femeie s-au decis cu multă dificultate să vorbească despre experienţa lor de femei-soldat în ceea ce rușii au numit Marele Război pentru Apărarea Patriei. „Bine, vă vom povesti, dar trebuie să scrieţi totul diferit, mai eroic”, a fost reacţia comună a femeilor intervievate.

Tocmai acest eroism le-a fost refuzat soldaţilor întorși din Afganistan, ceea ce l-a făcut pe sovietologul Nicolas Werth să afirme că ei reprezintă o categorie de nemulţumiţi și de marginalizaţi. Și, când aura eroică a misiunii lor s-a volatilizat, nu au mai rămas decât amintirile corozive („Mai întâi tragi și pe urmă te lămurești ce era – femeie sau copil?”) și o conștiinţă răvășită.

Numai că, dacă apetenţa pentru adevăr ar fi egalat-o pe cea pentru eroism, lucrurile ar fi putut promite măcar să intre pe un făgaș vindecător. Dar chiar înainte ca democraţia să-și exerseze primii pași în fostul spaţiu sovietic, vechile deprinderi de a pune căluș victimelor au reînviat.

Iar metoda infailibilă de a îngropa adevărul este aceea de a convinge chiar victimele că au jucat un rol mai nobil decât le-au spus-o experienţa și propria lor conștiinţă, sub reflectorul incriminator al dezvăluirilor post-sovietice. Spectacolul Soldaţii de zinc, pus în scenă 1992 la Teatrul Belarus „Ianka Kupala”, a fost retras din repertoriu ca urmare a plângerii depuse de un grup de mame ale soldaţilor internaţionaliști. Foști „afgani” care apar în filele cărţii Svetlanei Aleksievici au târât-o pe aceasta în procese, renegându-și mărturiile sau acuzând distorsionarea lor de către autoare. Membri ai Uniunii Scriitorilor din Rusia, scriitori belaruși care au luptat în al Doilea Război Mondial, foști disidenţi au incriminat în scrisorile lor năravurile vechi ale unui sistem politic cu pretenţii de reformare. Numai că nu doar sistemul, ci și oamenii au fost contaminaţi de această coabitare îndelungată a adevărului cu minciuna.

Patriotismul a fost pretextul luptei împotriva adevărului, iar miza acestei lupte este, de fapt, vulnerabilitatea în faţa cântecului de sirenă al ideologiei. Marile drame ale trecutului nu se vindecă prin audodafe-uri ale mărturiilor, nici prin legislaţie represivă. Procesele intentate scriitoarei nu pot șterge suferinţa ce transpare din colajul de voci umane al Soldaţilor de zinc, așa cum interzicerea în Belarus a cărţii ei despre efectele Cernobîlului nu va anula efectele accidentului nuclear. Și, de ce nu, așa cum legea care incriminează orice critică la adresa armatei sovietice, făcându-l pasibil de închisoare pe istoricul Antonhy Beevor, nu va putea șterge amintirea violurilor în masă comise de Armata Roșie în Germania, subiect tratat în bestsellerul său Căderea Berlinului.

Adevărul trebuie cunoscut, fie că este vorba de războiul ruso-afgan, de anexarea Crimeei sau de războiul din Vietnam sau cel din Irak. Întotdeauna există tentaţia de a voala realităţile care dăunează propriei cauze, însă, oricare ar fi bunele intenţii din spatele lipsei de transparenţă, aceste deformări ale adevărului își produc – mai devreme sau mai târziu – consecinţele.

Un război încheiat acum trei decenii ne poate învăţa că eufemismele propagandistice nu pot reda nici viaţa unui singur soldat îndrăgostit de logodnică sau de Dostoievski și nici viaţa unui singur băieţel afgan colindând kișlakul în pantalonii întotdeauna prea largi. Ne poate avertiza că declaraţiile belicoase ale liderilor ar putea fi deseori temperate de adevărul că o singură viaţă reprezintă tot universul pentru cei care i-au dat naștere.

Sau ne poate aminti că o graniţă mobilă dintre eroi, victime și criminali, fie ea și legitimată sau legiferată, ne poate arunca într-o lume haotică, în care valori incompatibile se întrepătrund, precum culorile din ţesăturile prea ieftine.

DISTRIBUIE: