Trebuia să înceapă Săptămâna Mare. În provincia Zhejiang, din China, mai mulţi creștini au fost spitalizaţi după ce s-au împotrivit acţiunii guvernamentale de instalare a camerelor de supraveghere în biserici.

Tot mereu astfel de incidente apar în presa internaţională, însă nu fac decât să creioneze o imagine trunchiată despre povestea creștinismului din China, o poveste tot mai surprinzătoare. Contrastant, așa este peisajul religios din China. Pe de o parte auzim despre creștini care nu sunt lăsaţi să sărbătorească Paștele sau Crăciunul, despre călugări tibetani forţaţi să înveţe o variantă reinterpretată a doctrinei budiste, despre un fermier musulman condamnat la 9 ani de închisoare pentru că a fost prins rugându-se pe câmp și alte astfel de cazuri. Pe de altă parte, cei care vizitează China azi sunt uimiţi de numărul mare de temple care sunt reconstruite și ridicate ca ciupercile după ploaie. Periodic au loc represalii asupra activităţii religioase, dar sentimentul general este că religia în China, cu derivate clare din tradiţie plus elemente moderne, a revenit în forţă.

Din cauza faptului că statisticile guvernamentale îi exclud pe credincioșii din bisericile și templele neînregistrate, cât și pe cei care au sub 18 ani și din cauza faptului că mulţi chinezi au un amestec personalizat de practici religioase și tradiţii folclorice, este imposibilă determinarea unui număr precis de credincioși. Cu toate acestea, folosind statistici oficiale, sondaje de opinie publică, studii academice, rapoarte din media și rapoarte ale diverselor grupuri religioase, cel mai recent raport Freedom House aproximează că numărul total de credincioși din China de astăzi de peste 350 de milioane, plus alte sute de milioane care ţin diverse tradiţii din folclor. Un astfel de efort este important pentru a înţelege natura respiritualizării Chinei, a reprimării din partea statului și a rezistenţei credincioșilor, în mod special datorită faptului că încep să se vadă efecte în societate.

În primul rând, deși creștinii chinezi tind să fie apolitici, crezul îi ajută să pună valoare pe demnitatea umană și să caute să exercite principiile democraţiei. Numărul de avocaţi creștini care au cazuri legate de drepturi civile și umane împotriva statului crește, în ciuda represaliilor, ceea ce nu e lucru mic în China. În al doilea rând, budismul tibetan devine popular printre chinezi în zone metropolitane, în special printre profesioniști și oameni de afaceri dezamăgiţi de „corupţia și consumerismul” budismului taoist, ceea ce reprezintă altă problemă pentru oficiali, din cauza disputelor pe care China le are cu Tibetul. În al treilea rând, deși Partidul Comunist Chinez a intensificat curăţarea partidului de atașamente și practici religioase, se pare că o majoritate a membrilor de partid au un soi de convingeri în supranatural și se lansează în diverse practici spirituale. Prin urmare, deși în China comunismul a adoptat printre cele mai aprige politici împotriva religiei, iată că aceasta a supravieţuit și astăzi înflorește, ameninţând să schimbe societatea.

Conform unui raport despre religia din China de astăzi, Revoluţia Culturală, care a fost complet antitradiţională, nu a făcut decât să distrugă evidenţele fizice ale religiei, nu și practicile în sine, care au continuat în sânul familiilor. Iar ceea ce se întâmplă acum este mai degrabă o ieșire din ascunzătoare a religiei decât o religie care a dispărut și a reapărut. În retrospectivă, aceasta arată că religia nu poate fi niciodată complet distrusă.

Dragonul îngroapă Crucea

Venirea la putere a conducerii ateiste (Partidul Comunist Chinez, în 1949) a ridicat mari probleme de gestionare a unei societăţi în care religia și spiritualitatea făceau parte din cultura și identitatea poporului de un mileniu. Sub Mao Zedong și în special în timpul Revoluţiei Culturale (1966-1976), PCC a luat măsuri extreme pentru eradicarea tuturor formelor de activităţi religioase. Mii de mănăstiri, biserici, temple și moschei au fost distruse, călugării au fost deposedaţi de haină și funcţie, și un număr neștiut de credincioși și lideri religioși au fost băgaţi în închisori, torturaţi și omorâţi. După moartea lui Zedong, în 1976, și odată cu rapida industrializare, urbanizare și globalizare, PCC a stabilit un nou curs de reforme economice, care a presupus deschiderea spre lumea exterioară. Atât la presiunile externe, cât și pentru a-i convinge pe chinezii de rând să pună umărul la planul de dezvoltare economică, China a trebuit să adopte unele norme ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, printre care libertatea religioasă.

Însă această libertate religioasă nu avea să fie aceeași libertate religioasă din statele democratice, care admite o pluritate de religii, ce funcţionează într-un fel de competiţie de piaţă. PCC avea să adopte o variantă modernă a dinastiilor imperiale Ming (1368-1644) și Qing (1644-1912), când împăratul era „Fiul Cerului”, care își asuma rolurile vestice ale împăraţilor și papilor. De-a lungul acestor dinastii, împăraţii tolerau și chiar încurajau cultele rurale, care erau un fel de îmbinare între tradiţiile taoistă, budistă și confucianistă, dacă acestea serveau solidificării relaţiilor ierarhice în familie, întăririia comunităţilor agricole locale și promovau stabilitate socială sub cârmuirea împăratului. Mănăstirile budiste și taoiste de mari dimensiuni erau controlate prin faptul că se aflau sub patronajul direct al împăratului. În schimb, orice mișcare religioasă care pretindea o sursă divină din afara cosmosului chinez tradiţional ori care avea o structură socială ce pretindea independenţă faţă de stat era declarată eterodoxie și eliminată prin persecuţie și suprimare. Tot ce urmărea statul era stabilitatea politică.

Tot ce urmărește statul chinez astăzi este stabilitatea politică. Astfel, Articolul 36 din Constituţia chineză spune că cetăţenii „se bucură de libertatea crezului religios”, interzice discriminarea religioasă și le interzice organelor de stat, organizaţiilor publice și indivizilor să forţeze cetăţenii chinezi să creadă sau să nu creadă într-o religie anume. În 2005, statul a dat și o lege prin care organizaţiile religioase înregistrate la stat pot deţine proprietăţi, pot publica literatură, pregăti clerici și colecta donaţii. În același timp însă, Constituţia nu protejează dreptul la practică, la asociere sau la închinare și, în plus, statul își rezervă rolul istoric de a stabili ce religie este cea ortodoxă și ce religie este eterodoxă, un cult putând oricând să își piardă statutul legal. Conducătorii chinezi susţin că trebuie să controleze religia pentru a conserva armonia socială și modernizarea economică, care merge mână în mână cu secularizarea, nu cu religia. Acest control presupune ca formaţiunile religioase să se înregistreze în una din cele cinci Asociaţii Patriotice Religioase, care sunt supervizate de Administraţia de Stat pe Probleme Religioase, și mai presupune ca statul să aibă ultimul cuvânt în numirea liderilor bisericilor recunoscute, ceea ce a cauzat mari dificultăţi anumitor religii.

Magazin cu obiecte și cărţi religioase, în China.

Astăzi, singurele religii recunoscute de stat sunt budismul, daoismul, islamul, catolicismul și protestantismul. În mod formal, practicarea oricărei alte religii este strict interzisă, dar în realitate alte religii sunt tolerate, în special în cazul credinţelor tradiţionale chineze. Astfel există comunităţi religioase care funcţionează ilegal, fiind chiar interzise de stat, sau funcţionează într-o zonă în care sunt tolerate fără recunoaștere oficială, nefiind înregistrate la vreuna din asociaţiile patriotice, notează raportul Freedom House. În realitate, s-a adoptat, mai mult sau mai puţin oficial, împărţirea renumitului sociolog sino-american Fenggang Yang, pe categorii de pieţe religioase active: roșie – religii legitime; neagră – religii interzise; gri – religii tolerate, dar nerecunoscute. Misiunea statului este să le categorisească pe cele gri în roșii sau în negre, însă experţii spun că piaţa gri este atât de vastă, încât a ajuns imposibil de sortat, motiv pentru care gradul de tolerare este atât de mare.

Profesorul Robert Weller, de la Universitatea din Boston, denumește strategia statului chinez: „Un ochi deschis și unul închis” sau „Cât timp nu deranjează, nu îi deranjăm”. Profesorul amintește că este o tactică ce a avut succes în regimurile totalitare europene, în care religii nerecunoscute au primit spaţiu să respire și chiar să crească în spaţiul public, statul păstrându-și opţiunea reprimării lor în orice moment cu o scuză legală – aceea de a combate activitatea ilegală. De ce ar acţiona guvernul chinez așa, în loc să le permită și altor religii să obţină statut oficial? Pentru că, rămânând într-o zonă gri, religiile respective trebuie să fie extrem de „cuminţi” în spaţiul public, dacă nu vor să intre pe lista neagră. În multe cazuri, asta se traduce în cenzură autoimpusă. „Iar ocazionalele acte de reprimare devin necesare pentru a le reaminti oamenilor că există o linie peste care nu se trece, deși este invizibilă”, spune Weller. Republica Comunistă Chineză se chinuie să menţină echilibrul între a permite prea multor religii să intre oficial în structura de stat și a reprima prea multe grupări nerecunoscute, când deja este criticată pentru cenzură atât extern, cât și intern (pe internet).

Așa se explică faptul că o nouă tactică de contrabalansare a răspândirii creștinismului a început să fie implementată, și anume sprijinirea practicilor ancestrale chinezești de închinare. Temple sunt reconstruite, sărbători naţionale religioase sunt fixate în calendar, centre budiste se ridică în și în afara ţării. Nevoia „nu vine doar de jos, ci este întâmpinată în mod constructiv de sus”, spune Tom Banchoff, director al Centrului Berkeley pentru Religie, Pace și Afaceri Internaţionale. Organizaţia pe care o conduce ţine întâlniri anuale cu oficiali chinezi pe probleme religioase și confirmă o schimbare de atitudine, evidentă și din faptul că „acum se ridică centre pentru studii religioase în universităţi, cu sprijin public, și există un discurs despre rolul pozitiv pe care religia îl poate juca în societatea chineză”.

În a treia zi a înviat

Pe măsură ce China trece prin această redeșteptare spirituală, guvernul chinez ia măsuri de control care diferă în funcţie de confesiune, localitate și etnicitate – afirmă raportul Freedom House. Astfel se explică de ce în multe părţi ale Chinei, oamenii de rând nu doar că nu se simt constrânși în niciun fel, ci și primesc sprijin de la stat pentru anumite activităţi spirituale. Există însă și cealaltă extremă, așa cum am arătat încă de la începutul articolului, însă formele nonviolente de control sunt prevalente, notează raportul. Totul pornește de la politica de bază faţă de religie, de sorginte imperială și care spune că „statul este stăpânul, iar religia este ucenicul”, explică autorul Richard Madsen, profesor de sociologie la Universitatea din California. Astfel, deși toate religiile pun probleme guvernului, creștinismului este cel mai problematic ,pentru că nu are rădăcină în cultura chineză și nici nu tinde să își asume viziunea chineză asupra religiei.

În mod special catolicismul a avut cele mai mari probleme, din cauza rolului pe care îl joacă papa în teologia catolică. Guvernul chinez poate accepta ca Roma să aibă autoritate spirituală, în schimb îi neagă autoritatea și influenţa administrativă, prin numirea directă a episcopilor care conduc Biserica Catolică chineză oficială. Însă, dacă aceștia nu primesc și acceptul papei, dar sunt puși în exerciţiul funcţiunii, își atrag automat excomunicarea. Ultimul astfel de episod s-a petrecut în 2012 și a provocat mari tensiuni în relaţia diplomatică dintre China și Vatican, în ciuda negocierilor pentru normalizarea relaţiei, care durează de peste două decenii. Însă noua poziţionare a guvernului chinez în problematica religiei e posibil să aducă progrese majore și pe acest plan, întrucât în prezent se discută un nou „contract”, prin care papa va avea ultimul cuvânt în numirea episcopilor, în urma recomandărilor făcute de guvernul chinez. Ar fi cea mai mare victorie a creștinismului din China până la ora actuală, în special a catolicismului, din moment ce încă din anii 1950 acesta a fost principalul motiv al persecutării catolicilor – interdicţia de avea legături în afara ţării, care îi punea pe catolici în poziţia de a renega Vaticanul, explică renumitul sociolog Rodney Stark. Dacă va exista o astfel de înţelegere, Biserica Catolică „gri”, din „subteran”, nu ar mai avea niciun motiv să nu se alinieze cu cea oficială, mai spune Stark. Printr-o asemenea mișcare, China va scăpa de elementul instabil al unei biserici de subteran, câștigând în același timp reputaţie, în timp ce Vaticanul va fi din nou în comuniune cu milioane de catolici chinezi, la care nu avea acces, scrie presa religioasă.

Istoric vorbind, deși protestantismul s-a încadrat mai bine în politicile chineze cu privire la legăturile externe, credincioșii protestanţi au suferit mai multă suspiciune și persecuţie decât catolicii, nu doar pentru că sunt mult mai mulţi, ci mai ales din cauza faptului că unii își asumă mandatul de a schimba radical lumea în care trăiesc, iar alţii – de a grăbi sfârșitul lumii. Guvernul chinez nu apreciază un asemenea discurs escatologic și, totodată, încearcă să îi cearnă pe protestanţii relativ pasivi, care pun mai mult accent pe morală și pe societate, de cei care ar putea căuta confruntări politice, explică Madsen. De pildă, tocmai din cauza faptului că misionarii adventiști ajunși în China își concentrau predicile pe profeţiile biblice despre sfârșitul lumii, avertizând cu privire la a doua venire a lui Iisus și la rolul pe care adventiștii trebuie să îl joace în societate în acest context, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost prima confesiune protestantă care a fost denunţată de stat în 1951. În primii ani de conducere ai PCC nu erau mai mult de 1 milion de protestanţi în China continentală, iar după ani de reprimare Partidul a redactat un document, în 1982, în care numărul de protestanţi era estimat la 3 milioane. De atunci, totalul a variat. În 2010, PCC spunea că sunt 23 de milioane de protestanţi, în timp ce organizaţii misionare din afara ţării vorbeau de 100-130 de milioane, iar tot în 2010 Pew Research ţintea spre 58 de milioane de protestanţi și 9 milioane de catolici. Din propriile estimări, Yang tinde să dea dreptate cifrelor Pew Research.

Credincioși strânși într-o biserică catolică, în China.

Ce stă la baza acestei creșteri? Mulţi academicieni și sociologi vorbesc despre un vacuum spiritual pe care l-a creat colapsul ideologiei comuniste și despre nevoia după un sistem de valori care să contrabalanseze materialismul cras și evoluţiile tehnologice și industriale care definesc dezvoltarea grăbită a Chinei. „Chinezii nu mai știu ce să creadă. Și, de când atmosfera politică s-a relaxat, se întorc spre religie pentru a găsi alinare”, explică Liu Zhongyu, profesor la Universitatea Chinei de Est, din Shanghai. Ian Johnson, jurnalist specializat pe probleme de societate, religie și istorie, laureat cu Premiul Pulitzer pentru activitatea sa de cercetare asupra societăţii chineze, explică cum, după moartea lui Mao, au intervenit atât de multe crize, încât comunismul a fost discreditat, iar Partidul a dat liber populaţiei să se îmbogăţească, atâta timp cât totul ducea spre creștere economică. Însă după mai multe decenii, după ce o bună parte din populaţia Chinei a ieșit din sărăcie, este palpabil un sentiment de insatisfacţie. Oamenii așteaptă ceva mai mult de la societate. „Există o dorinţă după un sens în viaţă și după aranjarea societăţii în jurul unei ordini morale. Aceasta a dus la revigorarea religiei, a religiilor tradiţionale chineze, dar și a creștinimului protestant, care este mai răspândit printre chinezii educaţi, (…) care caută o religie mai modernă, în sensul unei relaţii nemediate cu Dumnezeu, o experienţă religioasă mai activă.” Religiile orientale, precum taoismul, budismul și confucianismul, sunt „antiprogres, susţinând că de la un trecut glorios lumea a luat-o în jos și trebuie mereu să ne uităm în spate, nu în faţă (…) și niciuna dintre ele nu admite că suntem capabili să înţelegem știinţific lucruri despre univers, ci universul este doar ceva asupra căruia trebuie să medităm. Aceasta nu se potrivește cu lumea pe care o experimentează chinezii moderni, care sunt convinși că trebuie să se întoarcă cu faţa spre Occident pentru a înţelege lumea în care trăiesc”, explică și sociologul Rodney Stark.

Acesta ar putea fi și motivul pentru care, din 2014, autorităţile și-au sporit eforturile de combatere a răspândirii creștinismului, guvernul vorbind despre ameninţarea pe care o constituie valorile occidentale. Protestanţii au fost cei mai loviţi, fiind operate arestări în rândul mai multor avocaţi creștini pentru drepturile omului și fiind iniţiată o campanie de îndepărtare a crucilor de pe bisericile creștine, deplânge Freedom House, care scoate în evidenţă această campanie pentru a demonstra înrăutăţirea climatului pentru creștinii chinezi. Ian Johnson contrazice însă această viziune și consideră că acea campanie, desfășurată din 2014 până în 2016 și soldată cu îndepărtarea a mai mult de 1.000 de cruci de pe biserici, este totuși un caz aparte, deși îngrozitor. În primul rând, campania nu a vizat decât o regiune a Chinei, din cele 34, pe care Johnson o cunoaște foarte bine. Este vorba despre regiunea Zhejiang, care se mai numește și „Ierusalimul Orientului”, deoarece concentraţia de creștini este de 10%, dublă faţă de media naţională. Creștinii de acolo au instalat pe acoperișurile bisericilor și clădirilor cruci roșii enorme, care au ajuns să domine peisajul fiecărui oraș din regiune. Acum, unii creștini mai autocritici recunosc că a fost o mișcare de vanitate și nu prea deșteaptă, deși bine intenţionată. Un asemenea semn de sfidare nu avea cum să fie tolerat, dar mai important este că niciuna dintre biserici nu a fost închisă, spune Johnson. În plus, Stark sugerează că ar fi fost vorba și de un guvernator zelos, nemulţumit de politica tolerantă a Partidului în regiune, care permite ca biserici neautorizate, de subteran, să aibă și câte patru etaje și să fie decorate cu cruci. În cartea China’s Urban Christians, Brent Fulton, de la think tankul ChinaSource, scrie că oprimarea politică este o grijă secundară, chiar și pentru protestanţii din subteran. Ceea ce i-ar preocupa mai mult pe pastori sunt problemele materialismului și ispitele unei societăţi seculare, la fel ca în restul lumii.

Crucea calcă dragonul pe coadă

Realitatea este că în prezent PCC nu pare să depună eforturi serioase pentru a stopa răspândirea creștinismului. În sate, mulţi lideri comuniști sunt creștini în mod deschis, cu cruci instalate pe uși și în case. Și, deși în orașe creștinismul este mai discret, Stark scrie că un număr „enorm” de copii ai oficialilor comuniști sunt creștini, iar în campusurile universităţilor de elită se simte o atmosferă creștină pe care nu o simţi nici la colegiile creștine din America. La aceste universităţi studiază viitorii membri de partid, cu profesori care sunt și ei creștini. „Iată ce se întâmplă în spatele scenei… devine tot mai incomod să dai creștinismul la o parte”, spune Stark. În lumina acestei deschideri, Stark presupune o creștere anuală de 7%, ca până acum, ceea ce ar însemna că, până în 2040, ar putea exista 579 de milioane de creștini în China. Sociologul Yang, despre care Pew Research scrie că este unul dintre liderii mondiali pe problema religiei în China, are aceleași estimări – creștere anuală de 7% în perioada 1950-2010, care s-ar putea menţine până în 2050. Aceasta ar însemna ca această ţară, nu demult considerată printre cele mai seculare din lume, să devină ţara cu cei mai mulţi creștini la nivel mondial. Ce va face PCC privind spre un astfel de viitor?

Poziţia oficială a PCC în privinţa religiei are la bază ateismul marxist-leninist-maoist, care spune că religia o să moară singură când condiţiile sociale vor fi suficient de bune, explică Yang. Din anii 1990, Partidul recunoaște că, în această așteptare, religia poate avea funcţiuni sociale pozitive, prin servicii de caritate și prin rolul de sprijin moral pentru oamenii de rând. Cu toate acestea, religia rămâne opiumul maselor, care poate duce la opinii antisociale și poate fi folosit de adversari politici. Pentru păstrarea stabilităţii sociale și politice, membrii de partid trebuie să fie atei, iar oamenii de rând să fie educaţi spre ateism prin școală și media, în timp ce organizaţiile religioase trebuie să fie mereu sub controlul statului. Însă așteptarea ca religia să moară în virtutea progresului știinţific și a modernităţii – așa cum este consemnată oficial în Documentul 19, proclamat de Deng Xiaoping, conducător al PCC între 1978 și 1992 – a fost spulberată, cum s-a întâmplat de altfel și în restul ţărilor dezvoltate. „Documentul 19 este un eșec total, în termenii ţintelor propuse de a restrânge răspândirea creștinismului și a-l menţine în spaţiul privat, în afara politicii și a relaţiilor etnice. Religia se răspândește rapid și a copleșit sistemul de supraveghere și control al Partidului”, explică Madsen. Redeșteptarea feluritelor religii, și în special a creștinismului, arată că schimbarea socială a generat nevoi sociale speciale și a creat spaţiu pentru religie, iar atâta timp cât schimbarea continuă în aceeași direcţie, adică și mai multă urbanizare, globalizare și migrare, religiile vor continua să crească, crede Yang.

Biserica Zhushutang din China.

Dacă guvernul chinez propune ca soluţie persecuţia, istoria a arătat că credincioșii au o doză surprinzătoare de rezistenţă. Chiar acest ciclu de reprimări și rezistenţă ilustrează eșecul politicilor religioase chineze, spune Madsen, nefăcând decât să creeze o enormă piaţă gri, unde credincioșii se răspândesc în continuare. Politica sub Xi Jinping pare a fi una destul de dură, care se opune infiltrărilor străine în sfera religioasă chineză, prin reiterarea unei interdicţii cu privire la stabilirea de legături între grupările religioase și organizaţii din afara ţării. Este, în același timp, o politică de favorizare publică a religiilor asiatice tradiţionale. Pe de altă parte, se întrevede la orizont o înţelegere istorică cu Vaticanul, care ar arăta că liderii PCC ar putea căuta să se delimiteze de eșecurile politicilor anterioare. Mulţi alţi pași ar putea fi făcuţi pentru a genera o simpatie semnificativă printre comunităţile religioase, fără să i se știrbească prea mult statului abilitatea de a-și proteja interesele – sunt de părere cei de la Freedom House. Întrebarea este dacă liderii actuali au voinţa să recunoască faptul că marii conducători ai trecutului au greșit și să slăbească strânsoarea din jurul comunităţilor religioase. Sau au de gând să preseze în continuare cu același ciclu de reprimări și acte de rezistenţă, care, în final, chiar ar putea pune în pericol stabilitatea regimului. „Decizia lor va fi critică în determinarea costului final al bătăliei neîntrerupte pentru spiritul Chinei”, conchide raportul Freedom House.