Era vineri și se apropia de ora 6 seara. Cerul era liber, dar bătea vântul. Ricosetta Mafella aștepta nerăbdător după copilotul său, care se oprise să facă niște fotografii cu plaja din Palu. Avea un presentiment rău și se grăbea să plece.

„Batik 6231, pista 33 este gata pentru decolare”, a sunat în cască vocea calmă și tânără a controlorului de trafic. Nu avea decât 21 de ani. Mafella a reușit să decoleze cu câteva minute mai devreme decât era programată cursa. Când s-a așternut liniștea în cască și-a închipuit că tânărul controlor luase o pauză pentru rugăciunile de seară. Trecând însă pe deasupra oceanului, a observat că se formează cercuri în apă. Și-a dat seama că el, împreună cu echipajul și cu cei 145 de pasageri de la bordul avionului tocmai trișaseră moartea. „Dacă mai stăteam 30 de secunde, era cu totul altă poveste. Cutremurul ar fi aruncat avionul de pe pistă”, a povestit Mafella pentru Washington Post. Controlorul de trafic fusese „îngerul lui păzitor”, a mai adăugat. Presa a relatat mai târziu că tânărul fusese ultimul care a părăsit turnul de control tocmai fiindcă Batik abia decolase. Acoperișul clădirii a căzut și tânărul a sărit pe geam, dar nu a supravieţuit.

El este doar unul dintre cei mai bine de 1.300 de oameni care au murit în urma cutremurului de 7,5 grade pe scara Richter, urmat de tsunamiul care a lovit coasta Palu, Indonezia. Alte mii de persoane sunt date dispărute, având în vedere că 1.700 de gospodării au fost înghiţite cu totul doar în localitatea Balaora și alte câteva sute în Petobo, unde cartiere întregi sunt acoperite de nămol. Cutremurul a cauzat un fenomen de lichefiere a solului. Aceasta înseamnă că solul saturat, mai ales cu sedimente recente, nisip, pietriș și umpluturi din construcţii, sau solul vulnerabil de pe coastă sau de pe lângă râuri și depozite de apă poate să-și piardă duritatea dacă o placă tectonică alunecă sub o alta adiacentă. Acest fenomen amplifică severitatea unui cutremur fiindcă duce la deplasarea sau scufundarea propriu-zisă a structurilor realizate de om.

„Sunt sute de victime îngropate sub noroi”, a declarat purtătorul de cuvânt al unei agenţii umanitare. Oamenii, speriaţi, flămânzi și înfriguraţi după ce au dormit ultimele nopţi sub cerul liber, ajută cum pot la acţiunile de salvare a supravieţuitorilor și la recuperarea decedaţilor. În zonele calamitate este aproape imposibil de ajuns. Palu, un oraș cu 380.000 de locuitori, este în ruine. Oamenii au văzut cum casele se afundă cu ei cu tot. „Am luat un copil de doi ani pe umeri, pe altul de trei ani în spate și pe încă unul de cinci ani de mână, încercând să ies din noroi și să ajung pe asfalt”, povestește un tânăr de 32 de ani. Soţia sa și fiica de un an au scăpat, dar despre alte rude și prieteni nu știe. A încercat să ajungă la casa părinţilor, care nu se afla decât la 300 de metri distanţă, dar i-a fost imposibil. A aflat însă că oamenii din sat i-au salvat mama. Până sâmbătă salvaseră 11 adulţi, inclusiv o femeie gravidă și trei copii. Și apoi, îngropaţi pe jumătate în moloz, au dat peste două cadavre care le-au frânt inima. „Erau tata și sora mea, îmbrăţișaţi. Am izbucnit în plâns. Reușisem să salvez alte persoane, dar pe ei nu i-am putut salva”, spune cu amărăciune tânărul.

Din nefericire, aceasta este o poveste care se tot repetă în istorisirile de la faţa locului. În Sigi Biromaru, o localitate de lângă Palu, au fost descoperite corpurile neînsufleţite a 34 de studenţi care se aflau într-o tabără biblică. Restul de 52 de studenţi încă nu au fost găsiţi. Iar din cauza faptului că spitalele sunt și ele avariate și există un risc mare de epidemii, cadavrele sunt îngropate în grabă, în gropi comune care numără și până la 300 de victime. Mirosul de moarte apasă greu, în special în zonele unde oamenii au rămas blocaţi sub dărâmături.

Ce înseamnă să supravieţuiești unui cutremur

Crucea Roșie estimează că mai bine de 1,6 milioane de oameni au fost afectaţi de această calamitate, dintre care 200.000 au nevoie urgentă de ajutor, conform ONU. Tsunamiul a pus la pământ aproape toată infrastructura din Palu și din orașele de lângă, ceea ce înseamnă că oamenii au rămas fără electricitate, apă potabilă și mâncare. Igiena a început să devină o problemă, iar rutele de transport sunt sever afectate. Podul Jemalan, care conecta cei 350.000 de locuitori din partea de vest a orașului cu cei din est, a fost distrus. Armata operează pe aeroport pentru a-i transporta pe cei grav răniţi, iar pe alţii îi tratează într-o tabără medicală improvizată în aer liber. Alte mii de persoane așteaptă să prindă un zbor comercial și să plece din Palu.

Oamenii încep să devină disperaţi, iar poliţia a renunţat să mai păzească magazinele după ce ofiţerii au fost atacaţi cu pietre. Cei 1.200 de deţinuţi care au evadat din trei închisori în timpul seismului nu reprezintă o prioritate pentru forţele de ordine, concentrate pe operaţiuni de salvare și menţinere a ordinii publice. Oamenii dorm pe străzi sau în adăposturi improvizate din resturi, fără acces la servicii medicale sau sprijin psihologic. Salvaţi Copiii spune că mulţi dintre copiii din Palu vor crește ca o generaţie traumatizată de a fi pierdut totul într-o secundă, părinţi, casă, tot ce au cunoscut. Ţări precum Statele Unite, Australia și China au promis deja ajutor, însă infrastructura distrusă înseamnă că accesul în zonă este extrem de restricţionat.

Pagube mai mari în sărăcie

Cercetătorii nu își pot explica încă cauzele calamităţii. Un cutremur de doar 10 km adâncime care a provocat mai mult mișcări laterale decât verticale nu ar fi trebuit să provoace un tsunami care să aibă vârfuri și de 6 metri înălţime. „Ne-am gândit că ar putea provoca un tsunami, dar nu unul atât de mare”, spune Jason Patton, geofizician și profesor la Universitatea Humboldt, din California, SUA. „Când se întâmplă astfel de evenimente, de obicei descoperim lucruri pe care nu le-am observat înainte”, mai adaugă el.

Pe de altă parte, este sigur că multe vieţi ar fi fost salvate dacă autorităţile s-ar fi ocupat de sistemele de detectare și de alertă în caz de tsunami. Statele Unite, de exemplu, au un sistem sofisticat de 39 de senzori pe fundul oceanului care detectează schimbări de presiune ce ar putea indica formarea unui tsunami. Datele sunt apoi analizate și prin imagini din satelit și, în funcţie de caz, se dă o alertă sau nu. Indonezia are un sistem similar, cu 22 de senzori, dar care nu mai funcţionează, fiindcă nu a fost întreţinut, ba chiar a fost și vandalizat. „Ţi se rupe inima când te gândești că tehnologia există. Indonezia este în Cercul de Foc, vor mai fi tsunamiuri”, spune și Louise Comfort, profesoară la Universitatea din Pittsburgh.

Cercul de Foc al Pacificului este cea mai întinsă și activă zonă vulcanică de pe Terra, concentrând 62% din vulcanii activi existenţi în prezent. Indonezia, un arhipelag de mai bine de 17.000 de insule, care sunt casă pentru aproximativ 260 de milioane de oameni, este frecvent lovită de cutremure și tsunamiuri. În decembrie 2004, un cutremur de 9,1 grade pe scara Richter a cauzat un tsunami care a omorât 230.000 de oameni. Și chiar luna trecută un alt cutremur în apropierea insulei Lombok a omorât alţi 505. În doar zece zile, insula a suferit trei șocuri seismice, iar recent autorităţile au declarat stare de urgenţă din cauza unei epidemii de malarie. Multe familii încă refuză să doarmă în case de frică, ceea ce înseamă că sunt expuse la ţânţarii purtători de boală. O asemenea soartă îi așteaptă și pe supravieţuitorii din Palu.

Deși, după Japonia, Indonezia este ţara cu cel mai mare risc de tsunami, spre deosebire de Japonia, sărăcia din ţară atrage un număr de decese mult mai mare. Infrastructura este proastă în cea mai mare parte a ţării, ceea ce înseamnă că, și în condiţii ideale, accesul poate fi dificil. Iar Sulawesi, provincia care a primit lovitura acum, este una dintre cele mai sărace din ţară. Spre deosebire de alte regiuni, aici numărul de săraci nu a scăzut în ultimii ani, salariul mediu este mai mic decât media naţională, iar infrastructura este mai proastă, notează The Economist. Guvernul are în plan ca de anul viitor să introducă un instrument financiar prin care să facă faţă acestor dezastre, însă, având în vedere că în ultimii șapte ani ţara nu a reușit să strângă decât 1,5 miliarde de dolari pe care să îi folosească în caz de calamităţi naturale, întrebarea este până la urmă ce poate să facă o ţară săracă și subdezvoltată în faţa unui asemenea destin.