Revitalizarea ambiţiilor imperiale ale Rusiei nu poate decât să adâncească ecourile îngrijorării globale, dar mai ales a ţărilor din proximitatea uriașului naufragiat într-un paseism roșu.

„În orice caz, nu trebuie să uităm că pentru victoria răului în lume sunt răspunzători în primul rând nu înfăptuitorii orbi ai acestuia, ci spiritele clarvăzătoare ale slujitorilor binelui.” (Feodor Stepun, Ce-a fost și ce-ar fi putut să fie)

Lumea se schimbă sub ochii noștri, se reinventează, pulverizând uneori certitudinile noastre sau previziunile specialiștilor asupra făgașului pe care ar trebui să curgă istoria. Întrebările zilei de astăzi devin mai stringente decât cele ale zilei de ieri, chiar dacă răspunsurile la ultimele nici n-au apucat să fie articulate.

Într-o apariţie editorială recentă, analistul de politică externă Valentin Naumescu inventariază contururile acestei epoci fluide, aflate încă în așteptarea unui nume.[1] Instabilitatea, incertitudinea, recrudescenţa mișcărilor protestatare, falia creată între sistem și partizanii antisistem, schimbările abrupte ale contextului politic și economic, subţierea hegemoniei Statelor Unite, recrudescenţa naţionalismului, riscul desolidarizării (dacă nu disoluţiei) Uniunii Europene sunt doar câteva dintre trăsăturile unei epoci care deocamdată mai mult se ascunde decât se dezvăluie.

„Lumina vine de la Răsărit”

Reluând vechea sintagmă folosită și de Sadoveanu, putem să ne întrebăm cu ce viteză se propagă lumina Kremlinului și care îi sunt caracteristicile. Mai ales că în lunile de iarnă soarele răsare foarte târziu în Moscova, iar direcţiile de orientare ale politicii interne și externe ruse trădează o iarnă fără termen precis de valabilitate.

În vreme ce în politica externă regimul Putin se impune tot mai agresiv, fie prin acţiuni militare făţișe sau indirecte, fie prin atacuri cibernetice și propagandă, ingredientele politicii interne par a fi corupţia și „democraţia dirijată”, manifestată prin triada instrumentală a anihilării opoziţiei, exaltării naţionalismului și controlului propagandistic.

O analiză în tonuri de rechizitoriu a sistemului politic rusesc, care a adunat recenzii elogioase, se găsește în cartea Putin’s Kleptocracy: Who Owns Russia? (Cleptocraţia lui Putin. Cine deţine Rusia?), semnată de Karen Dawisha, directoare la Havighurst Center for Russian and Post-Soviet Studies din cadrul Universităţii Miami din Ohio. Cartea nu a fost publicată în Marea Britanie deoarece Cambridge University Press s-a temut de unele posibile interpretări legale cu privire la defăimare. Dawisha deconstruiește sistemul rus, stabilind că este vorba de o dictatură politică, sedimentată pe una economică, tradusă în strategii de acaparare a celor mai însemnate resurse ale Rusiei, de la valuta impresionantă a fostului Partid Comunist până la petrol și gaze naturale.[2]

Cele o sută de mitinguri anticorupţie care au avut loc pe 26 martie 2017 în marile orașe rusești au readus în lumina reflectorului problemele de corupţie din eșaloanele superioare ale puterii, dar și modul în care autorităţile gestionează problema opozanţilor. Aleksei Navalnîi, liderul opoziţiei, a fost arestat, împreună cu alte sute de manifestanţi, acţiunile de protest fiind etichetate de Kremlin drept „provocare și minciună”.

Ar putea fi protestele recente din Rusia interpretate în cheia unei posibile reconfigurări democratice, a scoaterii ţării de pe șinele modelului autocratic sub presiunea poporului, care e „singura putere în Rusia”, așa cum afirma optimist Navalnîi? Este Navalnîi exponentul unei generaţii care a hotărât să parieze pe modelul occidental, în tangajul clorotic al Rusiei între Est și Vest?

Rămâne de văzut dacă manifestaţiile reprezintă un veto zgomotos dat corupţiei, după o tăcere de 5 ani, sau dacă această temă s-a demonetizat, după ce unii participanţi la masivul „marș al milioanelor” (6 mai 2012) încă mai sunt închiși, în vreme ce riscul dizidenţei a fost preîntâmpinat prin legi restrictive.

Corupţia ucide, dar depinde pe cine

Catalizatorul nemulţumirilor recente l-a constituit documentarul-investigaţie realizat de Fundaţia pentru Combaterea Corupţiei, întemeiată de Navalnîi, care dezvăluie schema utilizată de premierul Dimitri Medvedev pentru a-și ascunde imperiul imobiliar (cu o valoare de peste un miliard de dolari) în spatele unor fundaţii de caritate și ONG-uri conduse de rude și de persoane de încredere.

Nu este prima investigaţie care scoate la lumină date compromiţătoare despre corupţia din interiorul aparatului de stat din Rusia. În 2015, fundaţia menţionată aducea probe despre proprietăţi exorbitante deţinute în Grecia și în Elveţia de familia procurorului general Artiom Ciaika, dar și despre legătura oficialului respectiv cu gruparea criminală Ţapka, dezlegând astfel misterul invulnerabilităţii bandei, care a reușit să controleze o mare parte din regiunea Krasnodar, din nordul Caucazului, și să își însușească milioane de dolari, înainte ca membrii ei să fie arestaţi în final pentru comiterea unor crime în masă.

Un articol publicat anul trecut în The New Yorker sugera riscurile pe care și le asumă Navalnîi în lupta inegală cu sistemul, creionând povestea tânărului avocat în detaliile sale inedite. Articolul, care rememorează și sfârșitul tragic al altor opozanţi ai regimului, debutează cu afirmaţia concluzivă: „Cel mai straniu lucru în ceea ce-l privește pe Aleksei Navalnîi este că încă se plimbă pe străzile din Moscova.”

Afirmaţia amintește că, în ciuda delimitării Kremlinului de orice legătură cu asasinatele, motivele uciderii criticilor regimului (Boris Nemţov, Sergei Udalţov, Sergei Magnitski, jurnalista Anna Politkovskaia și lista continuă) constituie un soi de secret al lui Polichinelle.

La răscruce de drumuri: spre dictatură sau spre democraţie?

Iar dacă Navalnîi a reușit în ultimii ani, cu nenumărate riscuri, să mobilizeze o parte a clasei mijlocii din Rusia împotriva regimului, instrumentele sale par desuete în faţa celor pe care i le contrapune regimul. Blogurile, investigaţiile despre corupţie, Facebookul, Twitterul, Facebookul rusesc, Vkontakte, seamănă cu niște pietricele aruncate cu praștia înaintea proceselor politice, arestărilor și gloanţelor care îi nimeresc „aleatoriu” pe dizidenţii cei mai vocali.

Glasnost-ul lui Gorbaciov, cartea de sfârșit de partidă pe care președintele o arunca în joc fără să intuiască urmările, a condus la demantelarea URSS-ului. Obligativitatea la transparenţă a condus către o libertate de expresie a cărei concreteţe le părea ireală celor care, cu doar câţiva ani în urmă, fuseseră închiși pentru îndrăzneala de a o revendica.

Două decenii mai târziu, cotitura spre regimul autoritar, represiv și expansionist s-a realizat cu firescul revenirii pe un făgaș familiar. Începutul demersurilor de restaurare a unor elemente ale trecutului sovietic a fost marcat de ascensiunea în funcţia supremă în stat a lui Vladimir Putin, partizan al unei versiuni neostaliniste și neoimperialiste.[3]

Rusia pare a fi un Ianus reînviat și vulnerabil sub povara celor două chipuri pe care le poartă: unul virusat de trecut, celălalt revendicându-și un viitor care să nu fie deja ponosit. Chipul care privește spre trecut ni se prezintă ca anacronic – și în consecinţă friabil – dar el merită analizat mai îndeaproape, atât prin lentila paradigmelor teoretice, cât și nemijlocit, permiţându-i să își susţină pledoaria în propriile cuvinte.

În căutarea dictatorilor pierduţi

Unul dintre nostalgicii comuniști intervievaţi de Svetlana Aleksievici în cartea ei, Vremuri second-hand, dă glas amărăciunii pe care o resimte cel care trăiește destrămarea unui imperiu în care s-a simţit acasă, în orice ungher din uriașul lui perimetru: „Să te ferească Dumnezeu să te naști în URSS și să trăiești în Rusia.”

Renașterea atracţiei faţă de retorici nostalgic-bolșevizante, revenirea în forţă a vechilor simboluri, nostalgia după corifeii totalitarismului sunt tot atâtea motive de neliniște pentru cei care au fost convinși că linia de finish a istoriei este democraţia liberală.

Conform unui sondaj realizat de Centrul Levada, agenţie independentă de sondaje din Rusia, 3% dintre respondenţi aveau în casă obiecte, portrete și statuete cu președintele Putin. Dacă procentul poate fi socotit unul neglijabil, un sondaj recent (ianuarie 2017) relevă faptul că 83% dintre ruși își simpatizează președintele, dovedind că, în ciuda politicii sale, criticate de oponenţi, imaginea acestuia nu e nicidecum una strepezită. Jumătate dintre cei care și-au declarat simpatia pentru Putin susţin și anexarea Crimeei la Federaţia Rusă.

Dar surpriza și mai tristă a sondajelor Levada o constituie atracţia rușilor pentru o figură marcantă a trecutului comunist. Simpatia pentru Stalin a atins un maximum istoric al ultimilor 16 ani, 46% dintre ruși declarându-și atitudinea pozitivă pentru liderul comunist responsabil de uciderea a 20 de milioane de conaţionali. De altfel, această simpatie nu se mulţumește să rămână cantonată în registrul declarativ, ci și-a găsit căi de a se materializa.

Orașele rusești reîncep să se acomodeze cu statuile lui Stalin. Iniţiativa a fost luată de orașul Penza, unde inaugurarea statuii a fost asezonată cu lectura pasajelor din discursurile fostului lider.

Merită menţionat faptul că statuile fostului dictator răsar pe o hartă foarte modestă în monumente care să amintească de victimele comunismului. Dincolo de monumentele private sau semioficiale, nu există un muzeu naţional dedicat represiunii. Scriitoarea Anne Applebaum, câștigătoare a prestigiosului premiul Pulitzer, semnalează stranietatea acestei lipse într-o ţară ce are cultul comemorărilor de război fastuoase și al funeraliilor solemne de stat.[4]

După o promiţătoare, deși fulgurantă, deschidere faţă de istoria reală a trecutului (în anii glasnostului și în perioada lui Elţîn), cu snopul său greu de victime, se pare că în lumina reflectoarelor revin călăii. Nu pentru un rechizitoriu sever, cum ne-am putea aștepta, ci pentru a fi elogiaţi pentru măreţia unui trecut pe care l-au gestionat sângeros. De altfel, comunismul și nazismul nu au fost niciodată tratate egal: repulsia pentru ultimul nu s-a atenuat după mai bine de o jumătate de secol, în timp ce comunismul a fost obiectul unei amnistii ce a întrunit „consimţământul aproape unanim nu doar al partizanilor săi, ci și pe acela al dușmanilor săi celor mai înverșunaţi, ba chiar al victimelor”, după cum observa Alain Besançon, unul dintre cei mai proeminenţi specialiști în istoria rusă și sovietică.[5]

Apetitul nostalgicilor regimului comunist pentru o epocă a terorii, care și-a luat recolta de vieţi omenești (20 de milioane, dublu faţă de numărul soldaţilor sovietici căzuţi în al Doilea Război Mondial), pare să probeze faptul că unele lucruri nu dispar, ci doar se deghizează, pentru a-și continua nestingherite marșul prin istorie.

Seducţia eternă a utopiei

Am sentimentul că utopia nu și-a consumat deplin combustibilul și aici se află naivitatea celor care cred că fenomenul comunist este înmormântat definitiv și că asistăm la disecţia unui cadavru. În opinia mea, este vorba de hibernare, și nu de deces. În postumitatea comunismului se pregătește ceva, un mutant al lui.(Angelo Mitchievici)

Povestea unei relaţii de seducţie încă vii, după cum o confirmă sondajele, începe cu multe decenii în urmă, când ideologia comunistă a promis că va declanșa o a doua Geneză, o naștere a unei societăţi utopice, care să reprezinte nici mai mult, nici mai puţin decât un Paradis construit aici și acum. (Raymond Ruyer avea să definească utopia drept o lume situată în afara coordonatelor geografice și istorice, construită pe principii diferite de cele care operează în lumea reală.)

Pe de o parte, gândirea utopică a reprezentat un motor al istoriei; Cioran, remarcând faptul că fascinaţia imposibilului e imboldul acţiunii umane, fixa un diagnostic sumbru („scleroză și ruină”) în dreptul societăţii incapabile să nască o utopie căreia să i se consacre.[6]

Pe de altă parte, utopia, transpusă în practică, a avut darul de a deveni exact opusul lumii perfecte pe care o promitea. Cu cât Paradisul promis era mai îndepărtat, cu atât mai furibundă se dezlănţuia prigoana lansată împotriva dușmanului care sabotează instaurarea Împărăţiei Binelui. Și cu cât Raiul făgăduit sucomba în mizerie și teroare, cu atât sistemul devenea un virtuoz al cosmetizării realităţii, oferind materie primă tuturor speranţelor și reveriilor, construindu-și (într-o vreme a angoaselor privind declinul civilizaţiei apusene) o imagine mesianică, prin mijloacele unui aparat propagandistic enorm: Agitprop-ul (Departamentul de Agitaţie și Propagandă). Mizeriei și robiei celor care trăiau realmente în acest spaţiu ce fascina – de la o distanţă igienică – imaginaţia unei categorii de intelectuali vestici, sistemul le contrapunea necesitatea sacrificiului prezent în favoarea construirii bunăstării viitoare, precum și informaţii mistificate despre condiţiile de trai inferioare din ţările occidentale.

Dar până ce falimentul ideii avea să fie demascat (și cine știe pentru câtă vreme după dezvrăjire), utopia comunistă a înflăcărat imaginaţia milioanelor de adepţi, simpatizanţi și idealiști locali sau aparţinând unui Occident decadent. Cerneala care a curs în urma incursiunilor intelectualilor în acest paradis sovietic (numite de Vladimir Tismăneanu[7] călătorii statistice sau călătorii-hagialâc) demonstrează cât de veridică a fost pentru o vreme imaginea copleșitoare a ficţiunii devenite realitate, a mitului ajuns palpabil, în virtutea ideii că istoria poate fi gestionată știinţific.

Omul simplu, deopotrivă cu intelectualul au fost prinși în aceeași plasă a seducţiei exercitate de o societate perfectă. Piotr Kropotkin așternea pe pagina albă a unei utopii ce urma să se scrie două decenii mai târziu promisiunile menite să atragă și adeziunea omului simplu, incapabil să deslușească iţele complicate ale ideologiei: „Revoluţia va trebui și le va putea garanta tuturor locuinţa, îmbrăcămintea și pâinea.”[8]

În 1919, un an după ce Lenin anunţase o gestionare raţională a prosperităţii, doi membri ai Comitetului Central vor proclama într-un eseu utopic o societate în care „toate produsele vor fi din abundenţă, toate rănile vor fi demult închise și fiecare își va putea lua, astfel, atât cât îi va trebui”.

Dincolo de ABC-ul asigurării condiţiilor decente (și chiar îmbelșugate de viaţă), de garantarea egalităţii locuitorilor săi, acest Eden terestru își propusese să atingă intangibilul.

De pildă, transformarea fără precedent a naturii, unul dintre exemplele celebre fiind iarovizarea, tehnica transformării grâului de iarnă în grâu de primăvară, obţinându-se astfel două recolte pe an. Soluţia revoluţionară a lui Lâsenko, venită la momentul oportun al confruntării imperiului sovietic cu foametea, ca urmare a iernii dezastruoase din 1927-1928, proba un adevărat miracol, ţinând cont de simplitatea metodei folosite (grâul trebuia umezit și conservat la temperatura de zero grade) și prin rezultatele obţinute: transformarea genetică a grâului! [9]

Pretinsele rezultate dovedeau că utopia se insinuase și în domeniul biologiei, ca pretutindeni în știinţă. Faptul că iarovizarea a calamitat agricultura oriunde a fost aplicată rămâne un amănunt neglijat decenii la rând. La fel și numărul celor care au fost destinaţi lagărelor, fie pentru că au fost reticenţi în aplicarea programului transformist, fie pentru că entuziasmul cu care îl aplicaseră nu fusese dublat de succesul pe care i-l atribuia propaganda.

Comunismul își propunea să revoluţioneze chiar și geografia, realcătuind spaţiul conform necesităţilor ţării. Apele URSS-ului, dispuse majoritar în nordul aproape nepopulat, urmau să fie dirijate către sudul privat de umiditate, provocând dispariţia deșerturilor și a mlaștinilor, deopotrivă. Proiectul a fost ulterior importat și de chinezi, care au început să creeze prin baraje mări interioare în China, sacrificând în acest scop Fluviul Galben, din care au zămislit aceste mări, plătind în vara lui 1998 preţul prin cele mai dezastruoase inundaţii din ultima jumătate de secol.

Nici proiectele de modificare a climei nu au lipsit, în institutele de cercetare analizându-se cu acribie diverse propuneri, una mai năstrușnică decât alta, precum cea de aducere a temperaturii medii de iarnă din Moscova la 8, ba chiar la 12 grade, prin pomparea apei Oceanului Arctic în Pacific.[10]

De altfel, știinţa sovietică ţintea chiar mai departe, către găsirea unui antidot pentru moarte, totul având, evident, și o miză politică. Chiar și numai titlurile revistei franceze În apărarea păcii (devenită apoi Orizonturi), care constituia un canal de propagandă comunistă, pot da seamă despre detenta miraculosului în imaginarul comunist: „Moartea este curabilă?”(articol publicat în ianuarie 1959 în Orizonturi, de către Jacques Derogy); „Știinţa poate sili moartea să dea înapoi” (John D. Bernal, februarie 1952, În apărarea păcii).

Câţi ar fi rezistat acestui cântec de sirenă? Miracolul, visul, inimaginabilul (care au existat, desigur, în orice tip de societate) au devenit dezirabile, corecte ideologic și posibile, ori de câte ori au contribuit la întărirea ideii că cea mai bună lume posibilă era deja în construcţie, sub bagheta providenţială a comunismului.

Omul nou

Lumea veche era așadar condamnată irevocabil la pieire; cea nouă nu putea fi clădită și nici locuită decât de merituosul om nou. Iar acesta nu putea să se nască decât prin reeducarea omului vechi, potenţial vrăjmaș al noii ordini sociale care se instituia.

Două sunt coordonatele esenţiale ale acestui om care urma să fie construit inginerește: fericirea obligatorie, nu neapărat imediată, dar realizabilă într-un viitor luminos și munca în folosul comunităţii, transfigurată de revelaţia stahanovistă.

Omul nou, înzestrat de teoreticienii marxiști cu nepământene calităţi, devine unul dintre obiectivele turistice ale cetăţii roșii, în calitatea lui de om-erou, care nu mai face obiectul excepţionalului, reprezentând norma. El este descris într-un registru hiperbolic de scriitori entuziaști, chiar și în deceniul 6, când cetăţeanul sovietic trebuie să fi fost pe deplin edificat de adevărul lozincii staliniste: „Viaţa a devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă.”

Omul sovietic prezentat de jurnalistul român Scarlat Callimachi se regăsește, cu mici variaţiuni, în multe dintre descrierile pelerinilor în acest spaţiu al utopiei întrupate: „e optimist, sincer, vesel, încrezător în destinul deosebit al patriei sale”, „nu face deosebire de rasă”, fiind, în cele din urmă, „cel mai frumos simbol al lumii cele noi”. [11]

Dincolo de titulatură, omul nou nu se înrudește cu cel despre care vorbea apostolul Pavel („și să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfinţenie pe care le dă adevărul”[12]) nu doar pentru că nu e creștin și nu poartă în sine imaginea Creatorului, ci și pentru că trebuie să fie un semizeu, care are sub control totul, inclusiv incontrolabilul. Lev Troţki preconiza că el „va atinge nivelul unui Aristotel, al unui Goethe, al unui Marx”[13], ba chiar își va controla și procesele mai mult sau mai puţin conștiente ale organismului, de la circulaţia sângelui la respiraţie și de la digestie la reproducere. Troţki nu ezită să numească acest individ, eliberat de rigorile capitalului, ale ţarului și chiar ale lui Dumnezeu, un „tip biologic și social superior, un supraom”.

Lipsește însă addenda acestei descrieri magnifice, pe care Arthur Koestler nu se va sfii să o formuleze, în romanul său antistalinist, sub semnul logicii răsucite a torţionarului fictiv Ivanov: Omul nou nu e decât o fantoșă, iar sacrificarea lui devine legitimă atunci când „cel mai promiţător experiment din istorie” o pretinde; în definitiv, catastrofele naturale și epidemiile ridică anual o recoltă de vieţi care e irosită fără un scop magnific ca acela oferit de ideologie.[14]

Naștere grea, identitatea nou-născutului incertă

Pe cât de firească și de lină părea zămislirea omului nou, pe atât de dificil s-a dovedit procesul în practică. Indiferent la măreţia istoriei care se scria sub pașii lui, individul s-a dovedit adesea refractar la tratamentul dur care i se aplica în creuzetul menit să-i topească vestigiile vechii sale identităţi.

Nu doar că nu manifesta toate acele trăsături clamate de teoreticieni și elogiate de intelectualii comuniști, însă adesea, lipsit de valori umane esenţiale, etichetate acum drept burgheze, semăna mai degrabă cu monstrul creat de dr. Frankeistein. Sau cu mai umanul Pavlik Morozov.[15]

Varlam Șalamov, scriitorul rus care a supravieţuit celor 17 ani de lagăr, avea să noteze, în al său Caiet de însemnări, că fusese martor al bătăliei pierdute pentru reînnoirea omului. O bătălie odiseică, cu episoade memorabile: colectivizarea, deportarea populaţiilor, Gulagul, Marea Teroare. Un veritabil thriller (despre senzaţia de elasticitate când pășim pe cadavre, ca să preluăm titlul unui text dramatic circumscris aceleiași teme, semnat de Matei Vișniec), pe care totuși unii îl mai regretă.

Chiar și inexplicabilul are însă temeiurile lui. Le vom descoperi împreună în a doua parte a acestui material, în care vom lăsa omul nou să ni se dezvăluie singur, prin ceea ce i-a mai rămas din paradisul mundan, fără îngeri, garantat ferm de știinţa înrobită de ideologie.

Citește și:

Blestemul de a te naște în URSS, ca să trăiești în Rusia (II)

Footnotes
[1]Valentin (coordonator) Naumescu, Criza Uniunii Europene și ordinea globală în era Trump, Trei, 2017.
[2]Karen Dawisha, Putin’s cleptocracy. Who owns Russia?, Simon& Shuster, 2014.
[3]Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism,fascism și câteva lecţii ale secolului XX, Humanitas, 2013.
[4]Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Humanitas, 2011.
[5]Alain Besancon, Nenorocirea secolului, Humanitas, 2015.
[6]Emil Cioran, Istorie și utopie, Humanitas, 2012.
[7]„Vladimir Tismăneanu, op. cit.”
[8]„apud Dictionarul comunismului, (coordonator) Stephane Courtois, Ed. Polirom, 2008”.
[9]Lucian Boia, Mitologia știinţifică a comunismului, Humanitas, 2011.
[10]„ibidem.”
[11]Scarlat Callimachi, Un călător prin URSS, Editura de stat pentru literatură și artă, 1960.
[12]„Efeseni 4,24”.
[13]„Lev Troţki, citat în Lucian Boia, Mitologia știinţifică a comunismului”.
[14]Arthur Koestler, Întuneric la amiază, Albatros, 1991.
[15]„În 1932, figura lui Pavlik Morozov, băiatul de 13 ani, devine emblematică pentru organizaţiile de pionieri, după ce acesta își denunţă tatăl poliţiei politice, în timpul colectivizării, dar și vecinii, pentru crima de a fi ascuns produse alimentare de rapacitatea funcţionarilor statului. Denunţul se soldează cu arestarea și executarea vinovaţilor. Pavlik este asasinat la rândul lui de unchii săi, iar regimul stalinist îl învestește post mortem erou naţional. ”.

Note

Applebaum, Anne , Gulagul. O istorie, Humanitas, 2011.
Besancon, Alain , Nenorocirea secolului, Humanitas, 2015.
Boia, Lucian , Mitologia știinţifică a comunismului, Humanitas, 2011.
Callimachi, Scarlat , Un călător prin URSS, Editura de stat pentru literatură și artă, 1960.
Cioran, Emil , Istorie și utopie, Humanitas, 2012.
Dawisha, Karen , Putin’s cleptocracy. Who owns Russia?, Simon& Shuster, 2014.
Koestler, Arthur , Întuneric la amiază, Albatros, 1991.
Naumescu, Valentin (coordonator), Criza Uniunii Europene și ordinea globală în era Trump, Trei, 2017.
Tismăneanu, Vladimir , Diavolul în istorie. Comunism,fascism și câteva lecţii ale secolului XX, Humanitas, 2013.
„Vladimir Tismăneanu, op. cit.”
„apud Dictionarul comunismului, (coordonator) Stephane Courtois, Ed. Polirom, 2008”.
„ibidem.”
„Efeseni 4,24”.
„Lev Troţki, citat în Lucian Boia, Mitologia știinţifică a comunismului”.
„În 1932, figura lui Pavlik Morozov, băiatul de 13 ani, devine emblematică pentru organizaţiile de pionieri, după ce acesta își denunţă tatăl poliţiei politice, în timpul colectivizării, dar și vecinii, pentru crima de a fi ascuns produse alimentare de rapacitatea funcţionarilor statului. Denunţul se soldează cu arestarea și executarea vinovaţilor. Pavlik este asasinat la rândul lui de unchii săi, iar regimul stalinist îl învestește post mortem erou naţional. ”.