Minciunile care le sunt servite deopotrivă ucrainenilor și rușilor alimentează fiecare tabără cu ură infinită faţă de cealaltă.

În luna martie 2015, când producătorul auto Opel a anunţat că se retrage de pe piaţa din Rusia, presa rusă a salutat plecarea „companiei care a colaborat cu Hitler” drept o bine-venită oportunitate de creștere a vânzărilor autohtonei Lada. La 70 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, singurii care mai aud încă pași de naziști sunt rușii. Ca într-un continuum istoric – în care prezentul este îmbibat cu trecut – naziștii, fasciștii, ultranaţionaliștii au fost înviaţi și îmbrânciţi pe scena mediatică, pentru că liderii de la Kremlin vor ca oamenilor să nu le fie zdruncinată cumva încrederea în mama-Rusie, după decizia majoră a celor de la Opel[1], despre care se știe că nu va fi singulară pe piaţă.

Apelul Rusiei la arsenalul emoţional al celei de-a doua conflagraţii mondiale nu este, nici pe departe, un incident izolat. În contextul inflamării situaţiei din Ucraina, rușii au demonstrat cu vârf și îndesat abilităţi uimitoare de mânuire a celei mai vechi și mai josnice arme de distrugere în masă: propaganda.

Războiul informaţiei

Un copil a fost crucificat de naziști; poliţiști ucraineni din Kiev, îmbrăcaţi în uniforme cu zvastică, cer sângele nou-născuţilor ruși; soldaţii ucraineni primesc pământ și câte doi sclavi ruși ca decoraţie pentru excelenţa în serviciul militar; soldaţii ucraineni prăjesc și consumă carnea prizonierilor ruși; un soldat ucrainean de culoare s-a îmbătat și a început să danseze pe tanc și să ţintească cu arma către oamenii de pe stradă; o unitate a juntei ucrainene a violat în grup o bătrână, după care i-au închis vaginul cu spumă poliuretanică.

Pe lângă faptul că sunt grobiene și halucinante, toate aceste afirmaţii au numeroase alte caracteristici în comun care vorbesc despre existenţa unui veritabil atac mediatic, folosit de Rusia ca o prelungire a braţului său militar. Unele caracteristici comune sunt mai evidente, cum ar fi faptul că, deși niciuna nu este verificabilă, toate aceste așa-zise știri au fost diseminate în presa rusă pe post de informaţii sigure și reale. Alte caracteristici sunt mai puţin bătătoare la ochi, cum ar fi faptul că toate aceste știri inventate au drept ţintă un public necritic, needucat, care crede orbește tot ce se spune la televizor. Însă cel mai puternic și cel mai eficient element comun este faptul că toate îi victimizează la maximum pe etnicii ruși din Ucraina, în timp ce demonizează guvernul și armata ucraineană. Această ultimă caracteristică își dovedește importanţa atunci când este corelată cu alte ipostaze în care Rusia pozează drept martir, atitudine de altfel crucială pentru modul în care Rusia a ales să lupte în Ucraina.

Biata Rusie

Unul dintre cei mai mari specialiști contemporani în istoria Europei de Est, profesorul Timothy Snyder, de la Universitatea Yale, spunea[2] că Rusia a adoptat o strategie inversată a războiului asimetric (reverse asymmetrical warfare, engl.). Această strategie presupune o inovaţie contraintuitivă adusă războiului asimetric. Dacă războiul asimetric legitimează adoptarea unor tactici nelegitime, chiar ilegale de către armata mai slabă, războiul asimetric invers presupune ca armata mai puternică să se dea drept slabă, pentru a putea face apel la tactici de gherilă. Portretizând ucrainenii ca pe o satană și dându-se drept salvatorul dornic de sprijin, Rusia pozează în partea mai slabă a conflictului și își legitimează în ochii populaţiei apelul la tactici îndoielnice.

Concret, spunea profesorul menţionat, acest lucru s-a întâmplat când Rusia a intrat cu tancurile în Crimeea. Atunci liderii de la Kremlin au pretins că nu au niciun fel de responsabilitate pentru eveniment și că acesta ar fi fost orchestrat de rebeli și civili interni, organizaţi singuri cu arme și muniţie. Surprinzător, lumea a trecut rapid cu vederea faptul că presupușii rebeli localnici aveau totuși arme prea avansate pentru a și le procura singuri și este puţin probabil să își fi comandat toţi, simultan, mii de uniforme identice, nemarcate.

Stratagema a servit însă Rusiei, preocupate să sublinieze încă o dată că nu este angajată într-un război imperialist, împotriva Ucrainei, ci, din contră, luptă împotriva „imperialismului american” și împotriva Europei „decadente”. Scopul luptei ar fi restaurarea dreptului etnicilor ruși din Ucraina de a se alipi teritorial de Rusia, ca urmare a apartenenţei lor culturale. În optica rusă, religia etnicilor, limba pe care o vorbesc, istoria pe care o au și voinţa lor, toate legitimează recuperarea teritorială. Așa au legitimat anexarea Crimeei anul trecut.

Incorectitudini politice

Chiar și în prezent, presa naţională rusă vorbește despre războiul din Ucraina în termenii unei „intervenţii”, care a avut drept scop eliberarea etnicilor oprimaţi de guvernul kievean. Dacă vorbeşte despre „război”, mass-media de stat din Rusia foloseşte sintagma „război civil”, pentru a se dezice de orice responsabilitate privind haosul actual din Ucraina. Rușii par să sară peste un aspect semnificativ: graniţele internaţionale nu se stabilesc pe criterii culturale, ci pe criterii politice. Așa funcţionează lumea astăzi. Altfel, dacă ţările s-ar contura pe baza culturii popoarelor, Marea Britanie de exemplu ar putea pretinde teritorii din SUA. Sună ridicol când problema este pusă așa, însă când Rusia are aceeași pretenţie, lucrurile nu se mai văd la fel de clar. Iar asta, graţie propagandei.

Manipulare stratificată

Exemplele de știri delirante, asemenea celor amintite mai sus, reprezintă doar una dintre categoriile propagandistice practicate la ora actuală de presa rusă. Ele s-ar putea încadra la propaganda de școală veche, cea unidirecţională: presa fabrică informaţii, pe care apoi le diseminează. Tipul de propagandă și efectele ei se rafinează însă proporţional cu educaţia publicului căruia îi este adresată. Dacă la oamenii needucaţi prinde minciuna, pentru cei educaţi este nevoie de altceva. Mai precis, de propagandă postmodernă.

Propaganda postmodernă profită din plin de neîncrederea în metanaraţiuni, care îi caracterizează pe intelectualii momentului, și se hrănește din aviditatea lor de perspectivism și de multitudine a opţiunilor. Televiziunea Russia Today este un trend-setter în acest sens. Talk-show-urile sale, cu adresabilitate internaţională, fiind în limba engleză, reunesc deseori în platou o diversitate de experţi, care discută teorii diferite, poate chiar contradictorii, legate de un eveniment. Spre deosebire de televiziunile care practică propaganda unidirecţională, prezentând numai opinia pe care doresc să o inoculeze și argumentele care o susţin, Russia Today strecoară printre invitaţi experţi cu orice fel de opinii, inclusiv experţi care interpretează adecvat actualitatea. Însă, amestecându-i cu experţi care vehiculează informaţii false, le neutralizează complet impactul. Cum? Agasând telespectatorul. Bombardat de multitudinea de opinii, acesta nici nu va ști cu adevărat ce s-a întâmplat și nici nu va mai fi motivat să afle, fiindcă dezgustul faţă de abordarea haotică îl va determina să trivializeze evenimentul – spunea profesorul Snyder.

Propaganda care se adresează celor cu spirit critic nu convinge în mod necesar, însă cu certitudine obosește. De aceea interpretările false sunt eficiente chiar și aici, în cazul intelectualilor, nu pentru că aceștia le-ar crede, ci pentru că, dacă sunt suficient de multe, ele îl îndepărtează de interpretările prioritare.

Inconsecvenţe trădătoare

Pe observatorul care nu obosește îl așteaptă stupoarea constatării că propaganda rusească nu este doar greșită moral, ci și contradictorie din punct de vedere logic. Sursele rusești susţin simultan și A, și nonA în multiple chestiuni politice care privesc, în definitiv, identitatea naţională a Ucrainei.

Astfel este tipic pentru propaganda prorusă să circule mesaje de tipul „nu există stat ucrainean” (argumentat pe baza faptului că independenţa Ucrainei este relativ recentă și obţinută în urma unui proces dificil și catalogat uneori drept confuz) simultan cu mesaje de tipul „statul ucrainean este represiv” (făcând trimitere la diverse acţiuni ale guvernului ucrainean). În timp ce spune că „nu există o naţiune ucraineană, propaganda prorusă îi acuză pe ucraineni că sunt ultranaţionaliști. Apoi, deși neagă că ar exista o limbă ucraineană (pentru că asta ar însemna recunoașterea unei identităţi naţionale ucrainene), prorușii acuză „ucrainizarea” forţată a etnicilor ruși, „obligaţi să vorbească ucraineana”.

Peste toate aceste contradicţii tronează însă suprema inconsecvenţă a luptei împotriva fascismului. Ca parte a operaţiunii de război informaţional psihologic, așa cum îl numea The Guardian, media rusă descrie constant criza din Ucraina ca un rezultat al instigării conduse de guvernul ucrainean, de factură „fascistă”, „neonazistă”, „ultranaţionalistă”. Publicului rusofon îi este amintit în repetate rânduri pericolul inimaginabil al fascismului care pulsează în inima guvernului ucrainean. Această ameninţare trebuie eliminată, spun rușii, pentru ca ei să se poată ocupa de protejarea poporului în faţa „depravării” europene[3].

Însă în timp ce își îndreaptă arătătorul de la o mână spre „fasciștii” ucraineni, rușii le întind mâna, în semn de cordialitate, partidelor europene de dreapta – urmașe ale fasciștilor –, fiindcă rezonează cu discursul antieuropean al acestora. Urechile ruse surzesc însă brusc la elementele ultranaţionaliste, totalitariste și xenofobe vehiculate în cadrul acelorași discursuri.

Oricum, dacă argumentul curent nu convinge, tot mai rămâne faptul că însăși ideologia mult-visatei Uniuni Euroasiatice are la bază nu una, ci două ideologii totalitariste: fascismul și stalinismul. Politologul Alexandr Dughin, artizanul ideologiei euroasiatice, propunea, încă din 2001, realizarea „bolșevismului naţional”. Deloc întâmplător, același Dughin a susţinut deschis, ani de zile, divizarea și colonizarea Ucrainei, propunând eliminarea „idioţilor” din Ucraina și subliniind că „genocidul acestor cretini este necesar și inevitabil.

Ameninţarea ne-realităţii

Ar fi o capcană să își imagineze cineva că, în tot acest timp, presa ucraineană a consemnat onest și imparţial situaţia în care se află ţara. Totuși, deși există informaţii despre materiale jurnalistice fabricate de ucraineni în scop propagandistic, acestea sunt mult mai puţine decât cele diseminate de ruși, iar limbajul lor negativ este și el restrâns, comparativ cu acela al televiziunilor ruse de stat.

Mai mult, dacă propaganda rusă a fost una proactivă, axată pe generarea abundentă de mesaje de influenţă, propaganda ucraineană s-a bazat mai degrabă pe reactivitate, guvernul limitând drastic cantitatea de informaţie ajunsă la public și chiar cenzurând în bloc televiziunile rusești – fapt pentru care a fost admonestat la nivel internaţional. Organizaţia Reporteri fără Frontiere a condamnat crearea Ministerului ucrainean al Informaţiilor, apreciind că „într-o societate democratică, mass-media nu ar trebui reglementată de guvern”.

Lăsând la o parte intenţiile manipulatoare ale ambelor părţi, balanţa nedreptăţii învinuiește Rusia, fiindcă, dacă înlăturăm minciunile, imaginea cu care rămânem este aceea a unui stat autoritar invadând arbitrar o democraţie. Iar aceasta nu este tocmai o veste bună, pentru secolul al XXI-lea.

Footnotes
[1]„În realitate, compania pleacă fiindcă puterea de cumpărare a rușilor s-a prăbușit odată cu rubla, sub presiunea sancţiunilor internaţionale pe care Rusia și le-a atras din pricina acţiunilor sale în Ucraina. Pe acest fond, fără perspective de redresare nici chiar pe termen lung, General Motors (care deţine Opel) a considerat că nu se mai justifică prezenţa locală a unei fabrici afiliate.”
[2]„În cadrul evenimentului Chicago Humanities Festival, din noiembrie 2014 (youtu.be/eKFObB6_naw).”
[3]„Ca o paranteză, Rusia exploatează la maximum xenofobia autohtonă îndreptată împotriva comunităţii LGBT, asociind deseori Europa de Vest cu homosexualitatea.”

Note

„În realitate, compania pleacă fiindcă puterea de cumpărare a rușilor s-a prăbușit odată cu rubla, sub presiunea sancţiunilor internaţionale pe care Rusia și le-a atras din pricina acţiunilor sale în Ucraina. Pe acest fond, fără perspective de redresare nici chiar pe termen lung, General Motors (care deţine Opel) a considerat că nu se mai justifică prezenţa locală a unei fabrici afiliate.”
„În cadrul evenimentului Chicago Humanities Festival, din noiembrie 2014 (youtu.be/eKFObB6_naw).”
„Ca o paranteză, Rusia exploatează la maximum xenofobia autohtonă îndreptată împotriva comunităţii LGBT, asociind deseori Europa de Vest cu homosexualitatea.”
SURSĂ:Semnele timpului, iunie 2015, ediția tipărită
DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.