Este liniște în Ucraina. De ceva timp nu se mai aud trupele lui Putin tropăind zgomotos în regiunile deţinute de rebeli, la fel cum nu se mai aud nici vocile celor care strigau după europeni pentru eliberarea ţării. De ceva timp, soarta Ucrainei pare suspendată undeva, la înălţime, unde doar cele sfinte o mai pot atinge.

În această liniște asurzitoare, președintele Petro Poroşenko, susţinut de parlament, decide într-un moment, aparent ca oricare altul, să mai arunce o dată undiţa. Iar din adâncurile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe, patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu I, decide, într-un moment, aparent ca oricare altul, să se agaţe în ea. Evenimentul, aparent neimportant pentru un ochi neavizat, are potenţialul de a aduce mai multe schimbări pentru Ucraina și pentru toată regiunea decât a făcut-o chiar anexarea Crimeei.

Omul cu planul

Președintele Poroșenko, vorbind la televizor, a prezentat posibilitatea unirii bisericilor ortodoxe din Ucraina sub o singură mare biserică, urmând ca aceasta să obţină autocefalia (independenţa faţă de alte biserici ortodoxe) drept „un eveniment istoric”, nu doar religios, nu doar politic. Ucraina are trei biserici ortodoxe nediferenţiate din punct de vedere doctrinar și liturgic, singura diferenţă fiind statutul în lumea ortodoxă globală. În ortodoxie nu există o structură piramidală, care să aibă un singur lider suprem, cum este în catolicism. Bisericile ortodoxe autocefale sunt independente unele faţă de altele, dar în același timp sunt legate într-o relaţie strânsă și specială – în euharistie. Aceasta are implicaţii directe pentru credincioși. Practic, înseamnă că un credincios aparţinând unei biserici ortodoxe autocefale din Rusia poate participa la euharistie în cadrul unei biserici ortodoxe autocefale din Bulgaria sau din oricare alt loc. În Ucraina, dintre cele trei biserici ortodoxe, singura recunoscută oficial de celelalte biserici ortodoxe din lume este Biserica Ortodoxă Ucraineană, care ţine de Patriarhia Moscovei (BOUPM). Ceea ce înseamnă că aceasta este singura care se află în comuniune sfântă cu restul bisericilor ortodoxe și înseamnă că ortodocșii care frecventează lăcașe de cult ale celorlalte două biserici – Biserica Ortodoxă Ucraineană, care ţine de Patriarhia Kievului (BOUPK), și Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (BOAU) – nu se pot împărtăși în nicio altă biserică ortodoxă.

Președintele ucrainean, prin intermediul parlamentului, i-a înaintat o solicitare oficială patriarhului Constantinopolului, Bartolomeu I, primul între egali (un fel de papă neoficial al Bisericii Ortodoxe), să acorde autocefalia necesară formării unei singure biserici naţionale, așa cum este norma în restul lumii ortodoxe. Cererea are un scop precis, după cum afirmă însuși președintele: pune capăt „iluziilor imperiale și fanteziilor șoviniste ale Moscovei. Este vorba despre independenţa noastră, securitatea naţională, este o problemă ce ţine de geopolitică.” Iniţiativa președintelui a fost îmbrăţișată imediat de BOUPK și BOAU, dar respinsă vehement de Biserica Ortodoxă Ucraineană, care ţine de Patriarhia Moscovei și care îl acuză pe președinte de manevre politice. Cu siguranţă, președintele Poroșenko are o miză directă pentru care a pornit această campanie tocmai acum – alegerile prezidenţiale din 2019. Dar există și alte motive care au adus Ucraina în această situaţie, apreciază experţii.

Președintele Petro Poroșenko comemorează victimele Euromaidanului. Kiev, Ucraina, 20 februarie 2017.

Discursul religios a jucat un rol important în timpul Euromaidanului, care l-a dat jos pe fostul preşedinte ucrainean prorus, Viktor Ianukovici, refugiat ulterior în Rusia. Acesta era un mare susţinător al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care ţine de Patriarhia Moscovei (BOUPM), singura biserică care a închis ochii la situaţia ce a degenerat cu anexarea Crimeei și agresiunile militare în estul Ucrainei. Celelalte două biserici ortodoxe ale Ucrainei s-au poziţionat însă la pol opus. Încă ne putem aduce aminte cu ușurinţă de imaginile cu preoţi ieșiţi iarna pe străzi să binecuvânteze și să se roage cu protestatarii și să ţină cuvântări. „Maidanul a fost un fenomen politic, o manifestare a oamenilor care voiau schimbare politică. Dar, în același timp, felul în care oamenii și-au exprimat doleanţele a căpătat de multe ori valenţe religioase. Oamenii au articulat concepte sociale și politice prin simboluri religioase și participând la rugăciunile zilnice de pe Maidan”, aduce aminte arhimandritul Cyril Hovorun, director al Institutului Ecumenic Huffington și fost director al Departamentului de Relaţii Externe al BOUPM. În acest timp, preoţi ai BOUPM refuzau să îi îngroape pe soldaţii ucraineni sau să se ridice în parlament în onoarea lor. Consecinţa directă este că Rusia nu mai este văzută ca o naţiune-soră, ci ca un agresor, iar această percepţie s-a extins și asupra BOUPM, care se bucură de ani de zile de o relaţie apropiată cu Kremlinul, ale cărui politici le susţine – apreciază experţii. „Astăzi poţi să spui cu adevărat că nu doar un politician sau un grup religios cere autocefalia, ci Ucraina ca întreg”, apreciază Andrei Kurayev, un recunoscut teolog și protodiacon al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Imixtiunile ulterioare ale Rusiei în Balcani nu au făcut decât să clarifice în mintea ucrainenilor drumul pe care îl au de urmat, crede Hovorun. El menţionează aici implicarea Rusiei într-o tentativă eșuată de puci pentru deturnarea Muntenegrului de la aderarea la NATO și expulzarea unor diplomaţi greci din Rusia, în încercarea de a împiedica apropierea Greciei de Macedonia și ajungerea la o înţelegere asupra noului nume al Macedoniei, care deschide totodată drumul ţării spre UE și NATO. „Grecia și «reprezentantul» ei, patriarhul Constantinopolului, s-au săturat de interferenţele Rusiei și văd ca urgentă emergenţa unei biserici autocefale în Ucraina ca o metodă de a reduce influenţa Rusiei”, explică Hovorun.

Guvernele din Vest văd și ele o oportunitate geopolitică în această criză ecleziastică din Ucraina, și anume subminarea puterii soft[1] a Rusiei prin slăbirea influenţei pe care Biserica Ortodoxă Rusă o are în afara graniţelor, unde promovează „foarte diplomatic” politicile Kremlinului. Îndepărtarea Ucrainei de Rusia este vitală pentru securitatea europeană. Think tankul Consiliul European pentru Relaţii Externe notează că autocefalia Bisericii Ortodoxe în Ucraina adaugă o dimensiune religioasă la criteriile care deosebesc Ucraina de Rusia, administrând o lovitură conceptului lui Vladimir Putin despre o „lume rusă” care se extinde peste graniţe în Europa de Est. Politicieni americani s-au exprimat și ei pe subiect. Luna trecută, fostul vicepreședinte american Joe Biden s-a întâlnit cu patriarhul Filaret Denisenko al Kievului pentru a-și exprima susţinerea pentru demers. Iar ambasadorul SUA pentru libertate religioasă în lume, Sam Brownback, a făcut același lucru într-o întâlnire cu președintele Poroșenko. Aceste luări de poziţie sunt interpretate de Rusia ca o încercare de a distruge cultura rusă și chiar ţara cu totul. „Adevăratul scop al autocefaliei este un puci de facto: un puci politic a avut deja loc în 2014, otrăvind relaţiile dintre vestul Ucrainei și Moscova, un puci similar religios încearcă să submineze relaţiile canonice dintre BOUPM și Moscova”, apreciază Valeria Nollan, profesor emerit de studii ruse la Colegiul Rhodes, din SUA.

Este important de notat însă că nu doar politicienii ucraineni își doresc autocefalia, ci aceasta este și dorinţa majorităţii ortodocșilor din Ucraina. Conform unui studiu realizat anul acesta de think tankul ucrainean Centrul Razumkov, din cei 67,3% ucraineni care se declară ortodocși, majoritatea sprijină o unitate în jurul Patriarhiei Kievului sau formarea unei biserici noi. Poate că pentru politicieni autocefalia ar fi o unealtă politică numai bună pentru încurajarea patriotismului, după cum îi place președintelui să repete: „Armata ne protejează pământurile, limba ne protejează inimile, iar credinţa ne protejează sufletul ucrainean.” Dar pentru oamenii simpli este mai mult decât atât. Conform unui studiu recent realizat de Centrul de Cercetare Pew asupra stării religioase a ţărilor din Centrul și Estul Europei, „în aceste ţări, identitatea naţională și religioasă au devenit una”, iar biserica a devenit „un element al culturii naţionale”. Respondenţii au spus, de exemplu, că trebuie să fii catolic ca să te poţi numi cu adevărat polonez sau că trebuie să fii ortodox ca să te poţi numi cu adevărat rus. În Ucraina, 51% dintre respondenţi au spus că a fi ortodox „este foarte important sau întrucâtva important” pentru a te putea numi cu adevărat ucrainean. Pare deci că, oricum am lua-o, problema autocefaliei este pentru ucraineni testul final prin care vor stabili „cine suntem noi”, comparativ cu „cine sunt ei” (rușii).

Omul cu revanșa

În această luptă pentru putere între bisericile ortodoxe din Ucraina, un rol major îl joacă de fapt lupta pentru putere dintre Moscova și Constantinopol. După un sinod de trei zile prezidat de patriarhul Batolomeu I la Istanbul, unde se află scaunul liderului onorific a peste 300 de milioane de creștini ortodocși, decizia a fost de a grăbi procesul de acordare a autocefaliei, în ciuda opoziţiei Moscovei. Sinodul a mai luat și alte decizii care să ajute Ucraina să urmeze acest drum, printre care reabilitarea patriarhului Filaret al Kievului, excomunicat de Biserica Ortodoxă Rusă în anii 1990 pe baze neclare. Totodată, Bartolomeu I a retras decizia dată în 1686 care îi acorda Moscovei anumite puteri administrative asupra Bisericii Ortodoxe din Ucraina, dând semne foarte clare că Patriarhia Constantinopolului nu mai consideră Ucraina parte din teritoriul canonic al Moscovei. Pentru a înţelege mai bine această dinamică, este nevoie de o incursiune scurtă în istorie.

Patriarhul ecumenic ocupă un loc privilegiat în creștinismul ortodox. Cu sediul în Constantinopol, Istanbulul de azi, patriarhul ecumenic a avut perioada de glorie în timpul Imperiului Bizantin, care s-a stins odată cu distrugerea Constantinopolului, în 1453, și cu emergenţa Imperiului Otoman, care a diminuat și influenţa celorlalte patriarhii antice importante: Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Cu toate acestea, ierarhia bisericii s-a păstrat cumva – Bartolomeu I este primul între egali, capul neoficial al celor 14 biserici autocefale[2], iar Biserica Ortodoxă Rusă este a cincea în această ierarhie, după Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Alexandria, deși aproape jumătate dintre ortodocși se află pe teritorii aflate sub influenţa directă a Rusiei. Râvna Bisericii Rusiei de a lua locul Constantinopolului în ierarhia bisericii este bine cunoscută și făţișă.

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I. 8 noiembrie 2012.

Marcel Van Herpen, autorul volumului Putin’s Propaganda Machine: Soft Power and Russian Foreign Policy (Mașina de propagandă a lui Putin: puterea soft și politica de externe a Rusiei), descrie Patriarhia Moscovei drept „arma secretă” a lui Putin, prin care acesta folosește diplomaţia ecleziastică pentru a promova influenţa culturală a Rusiei în lume. Una dintre tacticile folosite, în cuvintele specialistului în creștinism estic Lucian Leuștean, este investiţia în dezvoltarea bisericilor peste graniţe. În 2010, de exemplu, Rusia a oferit 100 de milioane de dolari pentru achiziţionarea unui teren în apropiere de Turnul Eiffel, supralicitând faţă de alte state, printre care Canada și Arabia Saudită. Șase ani mai tâziu, Rusia inaugura „cel mai mare centru spriritual și cultural” din Paris, o construcţie de 50.000 de metri pătraţi. Dar Constantinopolul, Primul Scaun al ortodoxiei, și în special persoana patriarhului Bartolomeu I este ţinta principală a rușilor.

Moscova nu ratează ocaziile de a-l face pe Bartolomeu să sufere, cum s-a întâmplat și în cazul boicotării Sfântului Consiliu Panortodox din 2016. Biserica Rusă și alte biserici de sub influenţa sa au hotărât să nu participe, reducând semnificativ impactul acestui ansamblu pe care Bartolomeu îl pregătea de mult timp și care i-ar fi servit îmbunătăţirii capitalului de imagine. Jurnaliști din regiune au sesizat că în ultimii ani patriarhul ecumenic a fost de mai multe ori ţinta informaţiilor eronate aruncate în presă pentru șifonarea imaginii acestuia. În una dintre cele mai grave încercări de compromitere a imaginii sale, mai multe articole mincinoase, apărute în urma puciului eșuat din Turcia, încercau să îl lege pe patriarh de Fethullah Gulen, persona non grata în Turcia. Articolul iniţial fusese semnat fraudulos de fostul ambasador american Arthur Hughes și a circulat intens în media, în special pe site-uri religioase susţinute de Rusia. Deși Hughes a denunţat articolul într-o declaraţie oficială, rareori se întâmplă ca retractările să compenseze daunele. Această strategie se încadrează într-o strategie mai largă aplicată de Kremlin, și anume „diseminarea informaţiilor pe site-uri abia credibile sau prin persoane discreditate”, subliniază într-un raport din 2016 Centrul pentru Analiza Politicilor Europene (CEPA). Articolul fals semnat de Hughes a apărut, de exemplu, „într-un jurnal online cu bază la Moscova”. Dintr-un anumit punct de vedere nici nu contează dacă acuzaţiile sunt demonstrate ca fiind false. Conform CEPA, scopul dezinformării este acela „de a distruge încrederea, de a degrada spaţiul informatic, de a eroda discursul public și de a submina valorile morale”.

Prin acordarea unilaterală a autocefaliei, patriarhul Bartolomeu I are ocazia nu doar să își ia revanșa și să submineze semnificativ autoritatea și influenţa Patriarhiei de la Moscova, dar și să îndrepte o situaţie cu multe sensibilităţi istorice.

O dorinţă istorică

Aceasta nu este nici pe departe prima încercare a Ucrainei de a-și obţine independenţa ecleziastică. Lupta pentru supremaţia bisericii care ca obârșie un eveniment care a avut loc acum mai bine de 1.000 de ani. În anul 988 d.Hr., Vladimir cel Mare, prinţul Rusiei Kievene, primul stat al slavilor răsăriteni cu capitala la Kiev, s-a convertit la creștinism. Rusia pretinde că în acest punct al istoriei și în acest loc s-a născut ea ca naţiune. Însă și Ucraina pretinde același lucru, mai ales că cetatea Kievului a rămas pe teritoriul său până în ziua de azi.

Imediat după convertirea prinţului, în Capitală s-a ridicat Biserica Ortodoxă a Kievului, ca parte a Patriarhiei de la Constantinopol. Dar după invazia mongolă din secolul al XIII-lea, care a devastat centrul Rusiei Kievene și a împărţit-o între Moscova și Lituania-Polonia, Biserica Kievului s-a scindat. O parte a devenit Biserica Moscovei (Biserica Ortodoxă Rusă de astăzi), care în 1448 și-a proclamat unilateral autocefalia, rămânând în ilegalitate pentru următorii 150 de ani. Cealaltă parte a rămas loială Patriarhiei Constantinopolului până la sfârșitul secolului al XVII-lea, după care a fost trecută sub administraţia Patriarhiei Moscovei, care între timp primise recunoașterea celorlalte biserici, graţie diplomaţiei ţarilor ruși. Cu toate acestea, chiar și sub administraţia Rusiei, biserica din Ucraina a rămas sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului.

La sfârșitul secolului al XX-lea a urmat colapsul Uniunii Sovietice. Ţări ortodoxe și-au afirmat identitatea naţională, continuând trendul antiimperialist început cu secole în urmă în Balcani; și-au proclamat independenţa politică și apoi autocefalia nou-formatelor biserici ortodoxe naţionale. State precum Polonia au trecut cu succes prin acest proces, în timp ce alte state au eșuat. Ucraina este unul dintre ele. Încercările de a obţine autocefalia în Ucraina au eșuat repetat în primul rând din cauza faptului că, pentru mult timp, încercările de a obţine independenţa politică a ţării au eșuat. După 1991, anul în care și-a obţinut și Ucraina mult dorita independenţă politică, luptele interne pentru putere au dus la scindarea mai departe a bisericii ucrainene între Patriarhia Kievului, condusă astăzi de controversatul patriarh Filaret, și Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană, ambele rămânând nerecunoscute de celelalte biserici ortodoxe autocefale. Până acum.

Biserica Ortodoxă Rusă susţine că, din poziţia de „biserică-mamă” a Ucrainei, doar ea are dreptul să îi decidă autocefalia. Această pretenţie nu respectă istoria bisericii. În cele mai multe cazuri, autocefalia a fost declarată unilateral de bisericile din ţările emergente ca mișcare naturală când acestea și-au obţinut independenţa politică. Biserica Ortodoxă Rusă a fost chiar prima printre bisericile ortodoxe care a făcut acest lucru, eliberându-se de sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului în 1448. În istoria recentă, avem exemplele fostelor state sovietice, dar și al Albaniei, Greciei și României. Ba, mai mult, recent, Moscova a acţionat unilateral când a acordat autocefalie Bisericii Ortodoxe din SUA (OCA), una dintre bisericile ortodoxe din ţară. Autocefalia nu este încă recunoscută de Patriarhia Constantinopolului.

Putin a câștigat Crimeea, dar a pierdut Ucraina

Liderii de la Kremlin, deopotrivă politici și religioși, sunt alarmaţi de „bomba” lansată de la Constantinopol. Președintele Putin a reunit imediat consiliul de securitate pentru a discuta problema. A doua zi, Biserica Ortodoxă Rusă a anunţat că va rupe legăturile cu Patriarhatul de la Constantinopol și le-a recomandat celorlalte 14 biserici autocefale să îl preseze pe Bartolomeu să se răzgândească. Pentru moment, Biserica Ortodoxă Rusă nu va mai participa la niciun fel de întâlniri la care este prezent patriarhul ecumenic și nici nu îl va mai pomeni în slujbele religioase. De asemenea, Biserica și-a anunţat enoriașii că nu mai au voie să se roage în bisericile loiale Constantinopolului, inclusiv la muntele Athos (care era un nou loc popular de pelerinaj pentru elita rusă), sub ameninţarea cu pedeapsa.

Este de așteptat ca Rusia să lupte împotriva autocefaliei cu toate armele, deopotrivă religioase și politice. În primul rând, după cum am menţionat deja, în ultimii ani puterea soft a Rusiei în Ucraina s-a redus semnificativ. Până la 71% dintre tinerii ucraineni se opun modelului de dezvoltare al Rusiei, procentaj care include 56% vorbitori de limbă rusă. Opoziţia aceasta este direct asociată cu faptul că 66% dintre ei asociază Rusia cu „agresiunea”, 57% cu „cruzimea” și 57% cu „dictatura”. Fără aproape nicio instituţie rusă pe sol ucrainean în afară de biserică, aceasta era ultima sursă de putere soft a Rusiei. Obţinerea autocefaliei ar marca deci o ieșire inevitabilă a Ucrainei de pe orbita Rusiei.

Președintele Vladimir Putin și Patriarhul Kiril. Moscova. 4 noiembrie 2016

În al doilea rând, o treime dintre bisericile Rusiei se găsesc în Ucraina. Pierderea lor ar fi o lovitură fără precedent dată Rusiei. Agenţiile de securitate ale Ucrainei și experţi din toate domeniile se tem că autocefalia va degenera într-o luptă feroce pe proprietăţile bisericilor. Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană a revendicat deja două mănăstiri faimoase care se află sub controlul Patriarhiei Moscovei. Se vorbește deja despre o ruptură la fel de serioasă ca schisma din 1054 sau ca ruptura Angliei de Scaunul Papal, care a dus la fondarea Bisericii Anglicane. „De-a lungul secolelor au fost mai multe rupturi care s-au dovedit a fi lupte pentru putere între diverși indivizi”, spune Robert Brinkley, expert în Uniunea Sovietică în cadrul think tankului Chatham House, din Londra.

Teologul Cyril Hovorun se plânge și el că singurul interes al politicienilor este „să obţină acea hârtie, dar nu s-au gândit la ce vor face după, cum vor crea o nouă biserică”. Președintele Poroșenko își închipuie că această nouă biserică va acţiona ca o forţă unificatoare pentru credincioși ucraineni, dar pentru ca aceasta să se întâmple toate trei bisericile, cu toţi enoriașii lor, trebuie să decidă să se unească. Or, biserica cu cel mai mare număr de enoriași, Biserica Ortodoxă Ucraineană, care ţine de Patriarhia Moscovei, a refuzat deja să facă parte din noua biserică. Există și varianta în care se contopesc doar celelalte două biserici, dar aceasta înseamnă că „cine refuză să se unească cu noi va trebui să își schimbe numele în Biserica Rusă din Ucraina”, a declarat sigur pe sine patriarhul Filaret. Este dificil de prezis ce se va decide în final.

Va fi o provocare enormă pentru statul ucrainean să le asigure libertatea religioasă tuturor celor implicaţi”, notează Regina Elsner, expert în Biserica Ortodoxă în cadrul Centrului pentru Studii Internaţionale asupra Europei Centrale și de Est, din Berlin. Convingerea ei este că Biserica Ortodoxă din Rusia este pusă la colţ și ar putea forţa cu adevărat ruperea de Constantinopol, după ameninţările că nu îl va mai recunoaște pe patriarhul ecumenic drept primul între egali. În orice caz, vorbim despre o schimbare monumentală atât pentru lumea creștină, cât și pentru politica internaţională. Recunoașterea ecleziastică din partea ortodoxiei globale va elibera Ucraina de retorica și activităţile imperialiste ale Rusiei. Pe de altă parte, Ucraina este locul unde s-a născut ortodoxia rusă acum mai bine de o mie de ani. Este greu de estimat ce ar însemna o asemenea pierdere pentru Rusia la nivel simbolic și emoţional. Și de ce ar fi capabilă pentru a o păstra.

Footnotes
[1]„Puterea soft a fost definită de Joseph Nye prin opoziţie cu puterea hard, care se bazează pe coerciţie, și se referă la capacitatea unui actor internaţional de a-l face pe altul să acţioneze pentru a servi interesele primului. Pe de altă parte, puterea soft se referă la situaţia în care primul actor, graţie unor calităţi societale intrinseci, devine un model pentru cel de-al doilea, pe care acesta îl adoptă natural. Vezi https://www.revista22.ro/despre-puterea-soft-a-uniunii-europene-58210.html ”.
[2]„Cele 14 biserici ortodoxe autocefale sunt: Patriarhia Constantinopolului, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei și a toată Rusia, Patriarhia Sârbă, Patriarhia Română, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica Poloniei, Biserica Albaniei, Biserica Cehiei și Slovaciei.”

„Puterea soft a fost definită de Joseph Nye prin opoziţie cu puterea hard, care se bazează pe coerciţie, și se referă la capacitatea unui actor internaţional de a-l face pe altul să acţioneze pentru a servi interesele primului. Pe de altă parte, puterea soft se referă la situaţia în care primul actor, graţie unor calităţi societale intrinseci, devine un model pentru cel de-al doilea, pe care acesta îl adoptă natural. Vezi https://www.revista22.ro/despre-puterea-soft-a-uniunii-europene-58210.html ”.
„Cele 14 biserici ortodoxe autocefale sunt: Patriarhia Constantinopolului, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei și a toată Rusia, Patriarhia Sârbă, Patriarhia Română, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica Poloniei, Biserica Albaniei, Biserica Cehiei și Slovaciei.”