În seara de Ajun la trecerea dintre milenii, președintele Rusiei, Boris Ielţîn, a apărut în faţa televizoarelor pentru a-și anunţa demisia. „Îmi pare rău că multe dintre visurile noastre nu s-au împlinit”, a spus el.

„Îmi pare rău că nu m-am ridicat la nivelul speranţelor celor care au crezut că am putea, cu un singur efort, cu o singură sforţare, să sărim peste trecutul gri, stagnant, totalitar, într-un viitor luminos, bogat, civilizat. Și eu credeam asta cândva.”[1]

„Sunt pe urmele noastre… Se vor întoarce”, a declarat fostul șef FBI James Comey în faţa Comisiei de Informaţii din Senat, care superviza investigaţia FBI asupra atacului informatic rus din timpul campaniei electorale americane de anul trecut. Președintele Donald Trump l-a demis apoi subit pe Comey. Se pare că Trump și-ar fi dorit ca FBI-ul să îngroape investigaţia și, prin urmare, acum președintele ar putea fi urmărit pentru obstrucţionarea justiţiei, ceea ce ar putea, într-unul dintre scenarii, să ducă la demiterea sa. Atacurile cibernetice ruse au afectat baze de date și sisteme software folosite pentru vot din 39 de state americane, conform unui document ajuns în presă de la Agenţia Naţională de Securitate. Cu toate acestea, se pare că rușii nu au intervenit asupra votului. Asta s-ar putea datora faptului că administraţia Obama aflase cu luni bune înainte de alegeri despre jocurile Rusiei și se pare că Obama l-a avertizat pe Putin să nu forţeze lucrurile pentru că „vor fi consecinţe”. Dar se poate și ca rușii doar să fi încercat apele și să fi obţinut informaţii valoroase în vederea următoarelor alegeri, iar intuiţia lui Comey să fie corectă când spune că rușii se vor întoarce în forţă.

Dar nu este vorba doar despre America. Experimentele rușilor cu atacuri informatice s-au văzut încă de la conflictul din Georgia, continuând în Ucraina, Crimeea și Siria, dar și în Estonia, Finlanda, Suedia și, după alegerile din Statele Unite, au vizat și alegerile prezidenţiale din Franţa. Nu este de mirare că în Germania, următoarea ţară europeană care se pregătește de alegeri, oficialii se pare că pregătesc deja măsuri de contracarare a unui posibil atac informatic. „Cazul Lisa”, de anul trecut, le-a dat germanilor o idee despre lucrurile la care s-ar putea aștepta din partea rușilor. Pe scurt, în toiul crizei imigranţilor, o tânără de 13 ani din Berlin, pe nume Lisa (născută în Rusia), a pretins că a fost răpită și abuzată sexual de trei imigranţi. Presa rusă a preluat subiectul și l-a diseminat puternic pe reţelele de socializare, insistând că fata a fost captivă și folosită ca sclavă sexuală. Înainte ca poliţia să aibă timp să finalizeze investigaţia, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, deja acuza autorităţile germane că vor „să ascundă povestea sub preș”. Doar câteva zile mai târziu, poliţia a conchis că toată povestea era falsă, fata avusese probleme la școală și se ascunsese acasă la o prietenă de teama părinţilor. Cu toate acestea, presa rusă a insistat cu avertizări despre abuzurile sexuale comise de imigranţi, cauzând panică în comunitatea etnică rusă din Germania până acolo încât s-au organizat proteste în ţară, inclusiv o demonstraţie în faţa cancelariei Angelei Merkel, la care au participat 700 de oameni.

Capabilităţile Rusiei în materie de tehnologie a informaţiei sunt foarte avansate, iar Moscova a demonstrat că este dispusă să le folosească în scopuri ofensive chiar în situaţii de pace, pentru a influenţa rezultate politice și economice în alte state și pentru a-și demoraliza adversarii – arată un raport al organizaţiei non-profit de cercetare CNA. Directorul Autorităţii Naţionale de Inteligenţă din SUA, James Clapper, spune că Rusia își asumă un rol categoric în această privinţă, demonstrând dispoziţia de a ataca sisteme de infrastructură de mare importanţă și de a conduce operaţiuni de spionaj chiar și atunci când activitatea e detectată și supusă scrutinului opiniei publice. Ceea ce poate să pară foarte ciudat, chiar de neînţeles pentru cineva care încearcă să analizeze subiectul gândindu-se ce ar face în locul rușilor. Fiind domeniul atât de nou, există un vid de informaţii pe care tindem să îl umplem cu propria imagine, proiectând asupra adversarilor tiparele noastre de gândire, motivaţiile, intenţiile și ajungând astfel la concluzii eronate, atrage atenţia raportul CNA. Pentru a înţelege Rusia însă, trebuie să ne întoarcem în istorie.

Lumea prin ochii lui Putin

„Putin trăiește în altă lume!” ar fi exclamat Angela Merkel într-o convorbire telefonică cu Barack Obama. Der Spiegel scrie că Merkel și-a petrecut mulţi ani încercând să îl înţeleagă pe Putin, dar nici ea nu se aștepta ca Rusia să anexeze Crimeea în 2014. Care este această lume în care trăiește Putin și care este cheia corectă de decriptare pentru occidentali?

Majoritatea analiștilor se întorc în primul rând la istorie pentru a căuta acele elemente care dau sens traseului pe care Putin l-a setat Rusiei. Unii subliniază mai ales circumstanţele vitrege în care s-a născut Republica Rusă și în care s-a trezit Putin, întors acasă după ce fusese staţionat ca ofiţer KGB în Germania. „În Europa Vestică, istoria pozitivă începe odată cu istoria democratică și noi nu defilăm cu perioadele din trecut care includ sclavia, socialismul naţional și coloniile. Dar în Rusia, istoria nu a început în 1991”, explică Alexander Rahr, de la Forumul Germano-Rus. Cu alte cuvinte, scriu autorii Evan Osnos, David Remnick și Joshua Yaffas într-un amplu articol de analiză din The New Yorker[2], Putin s-a întors în Rusia în toiul declinului fostului imperiu, când Vestul nu se mai temea de măreţia puterii sovietice, Europa Centrală și de Est erau deja dincolo de braţul lung al Moscovei și 15 republici ale fostei URSS mergeau de drumurile lor separate. Noua Rusie pierduse un teritoriu mai mare decât India și zeci de milioane de ruși s-au trezit în postura de străini, vecini cu fosta patrie. „Pentru vesticii prinși în triumfalismul post-Război Rece era ușor să observe mai degrabă noile libertăţi decât noile anxietăţi, care erau profunde pentru milioane de ruși… Printre noile libertăţi de expresie, religie, asociere, mișcare, era palpabil un sentiment de dezorientare, umilire și plutire în derivă”[3], susţin autorii. Este poate de înţeles atunci de ce Putin nu vorbește niciodată despre sentimentul libertăţii de după căderea comunismului și că își aduce aminte de anii 1990 ca de o perioadă haotică.

Este poate și de înţeles de ce, ajuns președinte pe nepusă masă (demisia lui Ielţîn a fost o surpriză), s-a întors la un model de succes pe care îl cunoștea: autocraţia. Unii analiști cred însă că mai degrabă personalitatea sa narcisistă, care a dus la crearea unui cult al personalităţii în Rusia, a cântărit greu în direcţia pe care luat-o ţara[4]. Primul lucru pe care Putin l-a făcut ajuns la putere a fost să creeze o structură bine pusă la punct pe verticală, care îl avea în top pe Putin și un grup restrâns de foști colegi din Securitate, structură care controla fiecare aspect important în stat, inclusiv mass-media. La doar cinci luni de la instalarea lui Putin, primul său critic din presă, care obișnuise să îl critice și pe Ielţîn, fugea din ţară. Alţii spun că parcursul fusese într-o oarecare măsură imprimat de politica defectuoasă a lui Boris Ielţîn, ale cărui reforme economice au eșuat, astfel că al doilea mandat l-a câștigat doar prin aducerea oligarhilor în politică, care, în schimb, s-au folosit de trusturile de presă pe care le deţineau să facă campanie pentru el. De atunci, relaţiile normale care ar trebui să se desfășoare între puterile unui stat democratic au fost compromise. Putin „doar” a construit peste.

Teoreticienii ruși nu folosesc termenul de „război cibernetic“ în dreptul atacurilor pe internet, ci, împreună cu orice alte operaţiuni pe bază de electricitate, le pun sub umbrela războiului informatic.

Probabil că adevărul cuprinde câte puţin din toate, iar umilirea Rusiei pe plan geopolitic nu l-a ajutat pe Putin să se apropie de democraţie. Rușii se simţeau într-un impas de moment, dar erau trataţi ca și cum nu ar fi fost și nici nu ar mai putea fi o mare putere. Rearanjarea ordinii politice internaţionale gândite de americani a trebuit să fie înghiţită ca o gălușcă fierbinte de către Rusia, fie că a fost vorba de expansiunea NATO în est sau de implicarea în luptele din fosta Iugoslavie, scrie The New Yorker. Putin iniţial a fost tolerant cu aceste schimbări, ba chiar la un moment dat a ridicat problema aderării la NATO. După care a venit invazia Irakului de către americani, la care Rusia s-a opus. Iar această invazie a venit pe un anumit fond. În timpul Războiului Rece, atât SUA, cât și URSS se foloseau de „măsuri active” pentru a-și combate adversarii. Rușii susţineau partidele de stânga și insurgenţii din alte ţări și răspândeau știri false cum că guvernul american era implicat în asasinarea lui Martin Luther King Jr., iar americanii lucrau de obicei prin CIA să răstoarne guverne din Iran, Cuba, Haiti, Brazilia, Chile și Panama sau să împiedice stânga să câștige în ţări precum Italia, Guatemala, Indonezia, Nicaragua.[5] La sfârșitul Războiului Rece, SUA i-a cerut Rusiei să renunţe la „măsurile active”, dar SUA a continuat să intervină în anumite zone și să susţină revoluţiile împotriva guvernelor opresive. SUA nu părea să renunţe la politica intervenţionismului, privit cu dublă măsură, astfel că relaţiile s-au stricat.

Merkel a observat cum s-a schimbat atitudinea lui Putin de-a lungul anilor. Atunci când a venit prima dată la putere admira Vestul, voia să modernizeze economia Rusiei și să recâștige statutul de superputere. Admiraţia s-a transformat în dispreţ din cauza relativismului nepocăit practicat de Vest, din cauza eșecurilor din Irak și Afganistan și din cauza vulnerabilităţii în faţa crizei financiare. Asaltul asupra regimului Gaddafi, care s-a terminat cu linșarea acestuia de către propriii cetăţeni în octombrie 2011, este un moment despre care analiștii au conchis că a umplut paharul lui Putin, care s-ar fi simţit el însuși ameninţat. „Din perspectiva lui Putin, a fost un studiu de caz pentru cum acţionează Vestul – provoacă proteste, oferă sprijin retoric și spaţiu diplomatic, iar, dacă nu merge, trimit avioane de luptă… Putin a luat moartea lui Gaddafi ca pe o lecţie obiectivă – slăbiciunea și compromisul nu sunt permise”[6]. Și ţine morţiș să demonstreze acest lucru atât în Siria, cât și în Ucraina. Ceea ce trebuie să înţelegem este că, în mintea sa, Putin este angrenat „într-un război existenţial perpetuu, în care forţe externe și interne constituie o provocare la securitatea și rolul de putere mondială al Rusiei”, explică raportul CNA. De aceea acţiunile ofensive ale Rusiei vor părea întotdeauna defazate și inexplicabil de dure pentru ceilalţi jucători geopolitici, care se raportează ca în vremuri de pace, în timp ce Rusia se raportează ca în vremuri de război.

Succesul în ochii lui Putin

Dacă este adevărat că, pentru Putin, războiul nu s-a terminat, faptul că vremurile s-au schimbat și, odată cu ele, și tehnologia ne așază astăzi într-o poziţie cu totul nouă și, evident, nu pe deplin înţeleasă. Războiul „hibrid” este la modă acum, adică o combinaţie între hard power (putere dură), componenta militară, și soft power (putere blândă). Termenul soft power a fost introdus în literatura de specialitate de Joseph S. Nye, profesor la Harvard și, la un moment dat, asistent al ministrului american al apărării. Nye a explicat conceptul ca „abilitatea de a obţine ce vrei prin puterea de atracţie și prin persuasiune, nu prin ameninţări sau șpăgi”. Din acest punct de vedere, soft power nu este ceva bun sau rău în sine, ci depinde de scopul în care este folosit. Un exemplu de soft power eficient, dar negativ, îl constituie atentatele teroriste kamikaze. Este greu de crezut că liderii jihadiști le sucesc mâinile celor care mai târziu își dau viaţa pentru cauză. Ci, mai degrabă, le sucesc minţile. În prezent, faţă de componenta hard, cea soft nu doar că este mult mai prezentă, ci, în cazul Rusiei, este mereu activă. Doar că, în practică, conceptul ajunge să înglobeze ceea ce însemnau „măsuri active” în timpul Războiului Rece. Înainte de realegerea sa în 2012, Vladimir Putin definea greșit soft power ca pe un „complex de instrumente și metode pentru atingerea obiectivelor de politică externă fără utilizarea forţei, cu ajutorul informaţiei și a altor mijloace de influenţă”[7]. Din acest punct de vedere, și „revoluţiile colorate” din ţările vecine, și revoltele Primăverii Arabe sunt exemple privitoare la modul în care Statele Unite folosesc soft power. Totuși, ceea ce Rusia înţelege bine este componenta psihologică a soft power, faptul că lupta pentru atractivitate se dă în mintea și în sufletul fiecărui individ.

Dacă este adevărat că, pentru Putin, războiul nu s-a terminat, faptul că vremurile s-au schimbat și, odată cu ele, și tehnologia ne așază astăzi într-o poziţie cu totul nouă și, evident, nu pe deplin înţeleasă.

Americanilor le place să compartimenteze bine lucrurile și să aibă denumiri specifice și definiţii pentru orice fenomen nou. Rușii, în schimb, operează „holistic”. Teoreticienii ruși nu folosesc termenul de „război cibernetic” în dreptul atacurilor pe internet, ci, împreună cu orice alte operaţiuni pe bază de electricitate, le pun sub umbrela războiului informatic, cu o mare componentă psihologică – atrage atenţia raportul CNA. Iar, cât timp se omoară cu detaliile tehnice despre cum a fost posibil atacul, cine e responsabil și cum să se apere, americanii pierd din vedere scopul real, avantajul psihologic pe care rușii l-au câștigat. Importanţa psihicului colectiv în război nu este nouă, însă, date fiind schimbările dramatice din tehnologie, presă și cultură, populaţia joacă un rol vital în conflictele neconvenţionale ale secolului al XXI-lea. Cu mare ușurinţă, oricine poate urmări activitatea și performanţele guvernului și ale armatei și își formează imediat o părere. Oamenii sunt mai conectaţi la un nivel superficial și în același timp mai deconectaţi la un nivel mai profund. Foarte ușor pot fi înșelaţi cu știri false și experţi „de casă” care își dau cu părerea toată ziua la canalele de știri de dreapta sau de stânga. Și orice subiect de reală importanţă poate fi deturnat cu zeci de fumigene Breaking News, atenţia și răbdarea oamenilor fiind din ce în ce mai scurte. Joseph Nye consideră că Rusia pierde la capitolul soft power pentru că în Europa nu a reușit să genereze atractivitate pentru autocraţie decât în Ungaria, iar în America va fi și mai puţin populară dacă Donald Trump va fi investigat și poate chiar demis din cauza atacului cibernetic din timpul alegerilor electorale. Însă Putin nu joacă acest joc după cum a definit Nye conceptul, ci după propriile definiţii… și câștigă. Putin suscită sprijinul propriei populaţii, și în același timp le neagă abilitatea inamicilor de a face același lucru.

Din multe puncte de vedere, Rusia este o ţară care stă pe buza prăpastiei, iar Putin se apropie de alegeri. Cu un deficit bugetar de 7% din PIB, din cauza sancţiunilor economice impuse și susţinute în continuare de Europa și de SUA și din cauză că Rusia nu produce altceva decât ţiţei, gaze naturale și cărbune, resurse energetice care s-au ieftinit și care își pierde rapid atractivitatea în piaţă în faţa resurselor de energie regenerabilă, ţara se apropie de colaps economic, în lipsa unor reforme serioase. Până și cheltuielile militare au trebuit reduse în 2016, pentru prima oară. Ca model politic, Rusia este un imperiu oligarhic și tiranic expirat, care, chiar și în ciuda unui val populist de anvergură în Europa, nu prinde. Chiar și în Ungaria, ţara europeană unde premierul imită strategiile politice ruse, 71% din populaţie susţine un sistem bazat pe democraţie liberală, conform unei cercetări sociologice realizate de think tank-ul slovac GLOBSEC în rândul ţărilor din estul Europei.[8] Și, deși Putin este încă extrem de popular în Rusia, noua generaţie de tineri care nici nu au împlinit 20 de ani se arată dispusă să îl conteste, după ce doar anul acesta au fost organizate două rânduri de proteste împotriva corupţiei. În termeni neeleganţi, Deutche Welle rezumă: „Rusia lui Putin pare, deci, a-şi juca ultima carte precum un cartofor dostoievskian, drogat, pervers şi agresiv, pentru care nu mai contează decât să i se dea şansa, în esenţă inutilă, de a mai paria odată.”

Cu siguranţă, Putin se bucură să își umilească public adversarii, prin replici de tipul: „Crede cineva cu adevărat că Rusia poate influenţa alegerea poporului american? Ce, este America o republică bananieră? America este o mare putere…” Dar realitatea pentru el este cruntă. Sub conducerea sa de aproape 20 de ani, Putin a refăcut complet statul sovietic, de la reintroducerea imnului de stat sovietic la reformarea substanţială a forţelor de securitate și reînvierea serviciului secret sovietic KGB, prin înfiinţarea unui Minister al Siguranţei Statului, înainte de alegerile din 2018, care să recupereze atribuţiile fostului KGB. Sunt măsuri disperate pentru a avea controlul atunci când situaţia economică va deveni drastică, măsuri precum înfiinţarea unei trupe militare interne, Garda Rusiei, subordonată direct președintelui, și despre care se spune că va fi folosită pentru înăbușirea protestelor civice. Putin trebuie să fie conștient că împinge ţara în izolare, însă se bazează pe faptul că, dacă el nu se mai poate ridica la nivelul competitiv al celorlalţi mari jucători democratici, le poate coborî lor nivelul prin urmărirea a cinci obiective complementare  – subminarea încrederii cetăţenilor în sistemul de guvernare democratic; exacerbarea fisurilor politice existente; erodarea încrederii dintre electorat, aleși și instituţiile pe care le reprezintă; popularizarea agendei ruse în comunităţile etnice ruse din diaspora; crearea unei confuzii generale cu privire la sursele de informare, prin estomparea diferenţelor dintre informaţii corecte și ficţiune. „Prin aceste obiective, Kremlinul poate distruge democraţiile din interior, ucigând doi iepuri dintr-o lovitură – distrugerea proiectului european și dezmembrarea NATO”, a explicat Clint Watts, fost agent FBI, în faţa Comisiei de Informaţii din Senatul american. Rusia tot va avea grave probleme economice, dar atunci toată lumea va avea, iar pentru soluţionarea lor se vor găsi variante în care să iasă cu alură de campion.

Departe de atacurile lui Putin

Pentru a-și atinge cele cinci obiective, Rusia se implică total. Pe lângă portavocile oficiale ale regimului, precum site-urile Russia Today sau Sputnik, care au sucursale în zeci de ţări, Rusia deţine armate întregi de trolli plătiţi și de boţi care generează informaţii false ce pot fi ulterior răspândite și legitimate drept știri adevărate. Cercetători de la Universitatea din California de Sud au estimat că 400.000 de boţi au avut conturi active de Twitter în perioada septembrie-octombrie 2016, producând 20% din conţinutul politic de pe reţeaua de socializare; 75% din aceste conturi erau pro-Trump. După alegerile din SUA, conturile sunt refolosite acum pentru a o ţinti pe Angela Merkel, arată cercetarea. Apoi rușii au mers mai departe și au piratat reţeaua privată a Comitetului Naţional al Partidului Democrat, au furat informaţii și le-au dezvăluit online cu scopul de a discredita candidatura lui Hillary Clinton. Este posibil ca Hillary Clinton să fi pierdut și fără să fi fost atacată de ruși, dar ce este sigur este că electoratul american nu și-a mai putut muta atenţia de la problema e-mailurilor lui Clinton, conform unui studiu realizat de Gallup.[9] Ceea ce înseamnă, după cum bine spune Joseph Nye, că, „în secolul al XIX-lea, rezultatul luptei pentru supremaţie în Europa depindea în principal de armata învingătoare. Astăzi depinde și de naraţiunea învingătoare.”[10]

În contextul în care 10 milioane de oameni din Europa Centrală și de Est, adică aproximativ 10%[11] din populaţie, își pun încrederea în surse de informaţii care promovează știri false, avem o mare vulnerabilitate.

În România, care a înregistrat cel mai mare procent de naivitate (30% dintre români consideră site-urile de propagandă și dezinformare ca fiind surse relevante de informare[12]), problema este și mai gravă, dat fiind și climatul politic și economic care și-a pierdut stabilitatea în urma adoptării mai multor măsuri populiste. Cum se poate lupta împotriva unui fenomen care atacă fibra democraţiei prin cucerirea, pe lângă îmbunătăţirea, protecţiei împotriva atacurilor cibernetice? După cum arată unii analiști, cea mai bună metodă de a contracara un torent de informaţii false nu este demascarea fiecărei minciuni în parte, ci avertizarea și imunizarea împotriva acestui procedeu.[13]

Estonia a fost printre primele ţări care a luat măsuri de contracarare a războiului informatic dus de ruși, după ce, în 2007, doar pentru că autorităţile au mutat dintr-un loc public un monument închinat soldaţilor ruși care au murit în al Doilea Război Mondial, statul baltic a suferit un atac cibernetic sever, care a imobilizat părţi semnificative din structura guvernamentală, a băncilor și a presei. Ca urmare, guvernul estonian a introdus o strategie de apărare naţională pe termen lung care evidenţiază tocmai „apărarea psihologică”, prin „dezvoltarea, prezervarea și protejarea valorilor noastre comune, asociate coeziunii sociale și sentimentului de securitate”. În acest scop, guvernul estonian a lansat și un canal de televiziune în limba rusă, menit să imprime aceleași valori și în comunitatea rusă locală. De asemenea, guvernul și-a antrenat oameni specializaţi pe război informatic, iar acum ţara este considerată expertă în depistarea atacurilor ruse, colaborând mult mai strâns cu NATO decât înainte de atac.

În Finlanda, care are a doua cea mai mare comunitate de ruși, presa rusă a început să vehiculeze, începând cu 2012. zvonuri cum că serviciile sociale finlandeze iau abuziv copiii din familiile de ruși, dar și că în Europa copii de la cupluri de heterosexuali sunt luaţi și plasaţi în cupluri gay. Finlandezii, cu o istorie veche de rezistenţă faţă de Rusia, au reacţionat imediat, iar guvernul l-a angajat pe Jed Willard, director al Centrului pentru Angajament Global FDRoosevelt, un think tank format în 2013 la Harvard, să îi ajute să formuleze o strategie de răspuns. În prezent, Willard lucrează cu guvernul suedez, după ce, în vara anului 2016, când se dezbătea ideea ca Suedia să intre în NATO, reţelele de socializare au fost invadate de zvonuri false despre posibile repercusiuni drastice. „În primul rând, trebuie să ai un mesaj. Trebuie să fie bun și pozitiv. În al doilea rând, trebuie să rămâi la mesaj. Nu repeta minciunile altora”, a spus Willard, care a ajutat guvernele celor două ţări să își distileze valorile naţionale fundamentale în mesaje coerente și pozitive, cu care să contracareze propaganda rusă. „Care este mesajul Suediei? Presa liberă. Care este mesajul Finlandei? Domnia legii. Care este mesajul Americii? Nu știe nimeni”, puncta Willard diferenţa dintre abordarea celor două ţări și ce se întâmplă în SUA. Pe lângă aceasta, ambele guverne au conceput programe de stat care îi învaţă pe toţi bugetarii, de la cei care păzesc vama până la educatori, cum să răspundă mesajelor de propagandă și au format echipe de specialiști care, pe baza expertizei lui Willard, să identifice și să înţeleagă mecanismele dezinformărilor practicate de ruși. Dar mai este un element important de menţionat aici – în martie 2016, biroul de limbă finlandeză al reţelei Sputnik, finanţat de Rusia, a fost închis pentru că nu îl urmărea nimeni. Oficialii finlandezi cred că puternicul sistem de educaţie publică crește rezistenţa populaţiei la dezinformare. Însă, în același timp, este datoria fiecărui cetăţean să se educe în acest sens, după spusele președintelui finlandez.

Activităţile trollilor ruși și campaniile duse de boţi, care accelerează răspândirea propagandei și a știrilor false, violează termenii și condiţiile de utilizare a reţelelor de socializare și ar trebui ca cei care le deţin să își regândească platformele.

Ceea ce înseamnă că, realmente, implicarea statului nu este îndeajuns. La fel ca în cazul oricărui alt război, alte părţi ale societăţii au de jucat propriile roluri. Companiile de IT prea mult timp s-au lăsat folosite și manipulate de grupări extremiste și de guverne autoritare. Activităţile trollilor ruși și campaniile duse de boţi care accelerează răspândirea propagandei și a știrilor false violează termenii și condiţiile de utilizare a reţelelor de socializare și ar trebui ca cei care le deţin să își regândească platformele, având în cap stoparea acestor fenomene. Deja unele lucruri se mișcă. Facebookul lucrează la algoritmi de depistare și de blocare a știrilor false, dar nu a găsit încă o formulă funcţională, iar companii precum Vodafone au anunţat intenţia de a-și retrage reclamele de pe site-uri, publicaţii și canale TV care promovează știri false și discursuri instigatoare la ură. Statul ar trebui să încurajeze sectorul privat să ia astfel de atitudini faţă de ce se întâmplă în spaţiul public, nu să comenteze negativ despre imixtiunea corporaţiilor, care ar reprezenta interese străine și deci periculoase. Anihilarea toxicităţii trebuie să vină din toate părţile, inclusiv din presa tradiţională, care trebuie să se reformeze. Goana după senzaţional, după rating, like-uri și share-uri a împins creatorii de conţinut spre muncă de fantezie și deresponsabilizare. Presa americană i-a oferit lui Donald Trump timp de emisie gratuit și i-a diseminat mesajele, doar pentru că ceea ce spunea era amuzant, ridicol și aducea mai mult rating decât chestiile plictisitoare pe care le aveau de spus ceilalţi candidaţi. Acum vedem cine a râs la urmă! La fel râde de fiecare dată și Putin când presa află de hackerii ruși – „artiști liberi”, după cum îi numește – care au mai îngenuncheat un guvern, un partid politic, au mai spart puţin din piatra de temelie a sistemului democratic: încrederea electorului în cel pe care l-a votat să îi reprezinte interesele. Ca în orice relaţie, odată pierdută, încrederea mai poate fi redobândită doar cu eforturi foarte mari.

 

Footnotes
[1]„Evan Osnos, David Remnick și Joshua Yaffa, «Trump, Putin and the New Cold War», Annals of Diplomacy, 6 mar. 2017, accesat pe newyorker.com”.
[2]„Idem.”
[3]Ibidem.
[4]„White Mcallister, «The Putin phenomenon», în Journal of Communist Studies and Transition Politics, 2008”.
[5], „Idem.”
[6]Ibidem.
[7]„White Mcallister, art. cit.”
[8]„«GLOBSEC Trends. Mixed Messages and Signs of Hope from Central & Eastern Europe», 2017, globsec.org”.
[9]„Lisa Singh, Stuart Soroka, Michael Traugott și Frank Newport, «Tracking the Themes of the 2016 Election», 11 iul. 2016, electiondynamics.org”.
[10], „White Mcallister, art. cit.”
[11]„GLOBSEC Trends. art.cit.”
[12], „Idem.”
[13]Ibidem.

„Evan Osnos, David Remnick și Joshua Yaffa, «Trump, Putin and the New Cold War», Annals of Diplomacy, 6 mar. 2017, accesat pe newyorker.com”.
„Idem.”
„White Mcallister, «The Putin phenomenon», în Journal of Communist Studies and Transition Politics, 2008”.
„White Mcallister, art. cit.”
„«GLOBSEC Trends. Mixed Messages and Signs of Hope from Central & Eastern Europe», 2017, globsec.org”.
„Lisa Singh, Stuart Soroka, Michael Traugott și Frank Newport, «Tracking the Themes of the 2016 Election», 11 iul. 2016, electiondynamics.org”.
„GLOBSEC Trends. art.cit.”