Sistemul economic global stă să cadă, avertizează papa Francisc. „Excludem o întreagă generaţie pentru a susţine un sistem care nu mai este bun și care nu mai poate continua așa“, a declarat pontiful, într-un interviu în care a vorbit despre rata mare a șomajului printre tineri și efectele unei economii clădite pe idolatrizarea banilor.

Papa Francisc nu s-a sfiit să comenteze problemele economice încă de la începutul pontificatului său, afirmând în mai multe rânduri că inechitatea este „rădăcina răului social“. Discuţia despre inechitatea socială s-a reaprins. Multe comentarii, opinii și editoriale au apărut în publicaţiile internaţionale denunţând sistemul oligarhic care ar conduce economia la nivel global și lansând avertismente despre o posibilă cădere a sistemului capitalist și, împreună cu el, a democraţiei.

Dacă ar fi vorba doar despre părerea unui papă îngrijorat de soarta celor săraci (lucru ce face parte din „fișa postului“), atunci discuţia s-ar putea termina înainte să înceapă cu adevărat. Însă subiectul intră în centrul atenţiei publicului din Statele Unite, dar și a oficialilor Fondului Monetar Internaţional, două arene din care a lipsit până acum interesul pentru această problemă.

Inegalitatea socială, sărăcia și migraţia sunt preocupări comune pentru papa Francisc și președintele Obama, despre care cei doi au discutat și cu ocazia vizitei președintelui american la Vatican. Iar în ceea ce privește FMI-ul, directoarea Christine Lagarde afirma despre capitalism, la o întâlnire cu prinţul Charles și cu mai mulţi investitori internaţionali, că „a purtat seminţele propriei distrugeri“, cu un citat din Karl Marx.

A fost o ocazie care i-a făcut pe mulţi să se întrebe cât de rea e situaţia dacă până și capitaliștii încep să-l citeze pe Marx. Legăturile dintre inechitate, criza economică, tendinţa către naţionalism și extremism politic și social au început să umple mass-media, prevestind un viitor ce mai degrabă ne aduce aminte de ororile trecutului.

Un moment „prielnic“…

La nivel mondial, diferenţa dintre săraci și bogaţi s-a mai atenuat, pe măsură ce situaţia ţărilor din lumea a treia s-a îmbunătăţit, și în Occident dezvoltarea a stagnat. Însă inechitatea este din ce în ce mai prezentă pe plan naţional, din SUA și până în India. Expresia „cei 1%“, cei mai bogaţi oameni dintr-o societate, pare să fie leitmotivul problemei inechităţii sociale, la nivel global.

Deși această problemă nu este nouă, a durat ceva timp până să capete momentum politic. Astăzi vorbim despre inechitate din două motive. Unul este că SUA suferă, iar SUA este expertă în a-și exporta anxietăţile. Astăzi, nivelul inechităţii în ce privește veniturile s-a întors la pragul extrem de dinaintea Marii Depresii. În 2012, 1% dintre cetăţenii americani deţineau 19% din averea întregii ţări (un nivel nemaiîntâlnit din 1928), iar partea deţinută de 0,1% (cei mai bogaţi 1% din primii 1%) a crescut la 9% din averea întregii ţări, un nivel egal cu cel din 1916.

Al doilea motiv este că, pe măsură ce recesiunea s-a instalat la nivel global, cu toţii am început să ne trezim din amorţeala în care trăiam înainte de criză și să simţim, destul de brusc și dureros, adevărata dimensiune a inechităţii. Înainte de criză, inechitatea era mascată de creditele foarte ieftine care ne făceau viaţa mai ușoară. Cei din domeniul financiar s-au îmbogăţit foarte mult la începutul anilor 2000, dar și ceilalţi au putut să împrumute sume mari pentru a-și satisface nevoile.

După ce bula imobiliară a explodat, totul s-a schimbat. A ieșit la iveală un sistem bolnav, dar bancherii cu influenţă au scăpat de pedepse, în timp ce oamenii de rând și-au pierdut casele și locurile de muncă. În aceste condiţii, pătura de mijloc a sărăcit simţitor, iar recesiunea întreţine această situaţie pe termen lung, erodând speranţa că vom reveni vreodată la traiul mai bun din timpul marii bule imobiliare.

…pentru o discuţie mai amplă

Odată începută analiza inechităţii sociale, discuţia s-a lărgit simţitor, de la felul în care aceasta ne afectează pe fiecare în parte până la felul în care afectează societatea modernă și globalizată în care trăim azi.

Pentru economiști, relaţia dintre inechitate și prosperitate este încă ambiguă. Inechitatea poate stimula creșterea economică, dacă oamenii sunt stimulaţi să muncească mai eficient pentru a-și păstra locul de muncă, iar cei bogaţi fac mai multe investiţii. Dar, totodată, cei talentaţi, dar săraci nu mai au acces la locurile de muncă unde ar putea contribui la dezvoltarea societăţii, iar resentimentele populaţiei sărăcite ajung să dea naștere unor politici populiste, care distrug creșterea economică pe termen lung.

Studiile realizate pentru a găsi legăturile cauzale între inechitate, creștere economică sustenabilă și risc de criză au ajuns la diferite concluzii. Economistul Raghuram Rajan, guvernator al Băncii de Rezervă a Indiei, arată că inechitatea duce la instabilitate și volatilitate și că aceasta este, de fapt, vinovatul principal pentru criza financiară globală din 2008, prin intermediul creditelor fără acoperire.[1] Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, indică spre rolul factorilor politico-economici (în special influenţa celor bogaţi), care au permis excesul financiar ce a dus la explodarea bulei imobiliare[2], în timp ce Jonathan Ostry (director-adjunct al Departamentului de Cercetare din cadrul FMI) și Andrew Berg (șeful Diviziei pentru Dezvoltarea Macroeconomiei din cadrul Departamentului de Cercetare al FMI) aduc dovezi istorice din mai multe ţări, care arată cum o egalitate mai pronunţată susţine creșterea economică.

Toate aceste lucrări vin pe fondul unui consens în literatura de specialitate, conform căruia inechitatea subminează progresul în educaţie și sănătate, cauzează instabilitate politică și economică și subminează consensul social necesar pentru înfruntarea unei crize majore, afectând astfel pacea și durabilitatea progresului social.

De la inechitate la instabilitate

În prezent, trăim teoria cu pricina pe propria piele. Fie că este sau nu o consecinţă directă a inechităţii sociale, a recesiunii globale, a măsurilor de austeritate, climatul de instabilitate politică și socială s-a format deja și se traduce prin prezenţa extremismului, a rasismului și a naţionalismului politic.

Uniunea Europeană a fost creată din dorinţa de a fi bastionul unui sistem care pune cetăţeanul pe primul loc, însă din 2008 a ajuns să fie reprezentantul unui sistem care presupune austeritate pentru oamenii de rând și protecţie socială pentru bănci.

Pe acest fond, partidele populiste au început să capteze atenţia și simpatia electoratului până acolo încât au reușit o performanţă istorică la alegerile europarlamentare din luna mai. Extrema dreaptă franceză (Partidul Frontul Naţional) și extrema dreaptă engleză (Partidul pentru Independenţa Marii Britanii) au luat cele mai multe voturi din cele două ţări și au intrat în Parlamentul European împreună cu numere record din partea extremei drepte daneze (Partidul Popular) și a stângii radicale grecești (Partidul Syriza). Împreună, aceste partide ocupă un sfert din scaunele celui mai antieuropean Parlament European din istorie.

Rezultatul de la europarlamentare este cu atât mai important acum, când s-a luat decizia ca, pentru prima dată în istoria UE, parlamentul „să aleagă“ președintele Comisiei Europene, instituţia care conduce de fapt continentul. Prin urmare, rezultatele electorale vor avea un cuvânt greu de spus în privinţa candidatului care va prelua cârma Uniunii Europene.

Memorie scurtă, moarte lungă

Pe terenul actual, înclinat spre naţionalism, ideea că democraţia este antidotul pentru toate relele și soluţia pentru toate conflictele începe să intre la apă. În prezent, năzuinţa democratică târâie după sine o ghiulea grea, pe numele ei „primăvara arabă“, ce s-a transformat într-o lungă iarnă pentru Orientul Mijlociu.

Modelul democratic este în prezent din ce în ce mai greu de promovat și exportat, iar „mântuirea prin capitalism“ în egală măsură, având în vedere că atât economiile avansate din UE sau SUA, cât și pieţele emergente controlate de oligarhi par să funcţioneze doar în favoarea celor puţini, iar inechitatea socială pare să fie un efect colateral inevitabil al capitalismului, conform tezei celui mai în vogă economist al momentului, Thomas Piketty[3].

Unde ne conduc aceste observaţii? Din ce în ce mai mulţi analiști atrag atenţia că am pornit pe un drum către o destinaţie pe care am mai bifat-o – acolo unde democraţiile și-au pierdut legitimitatea în faţa oamenilor. Fascismul european s-a născut într-un climat de „rată de șomaj mare și ortodoxie economică… Când stagnarea economică din 1920 a devenit Marea Depresie, oamenii au renunţat la democraţie“, scrie Robert Kuttner, cofondator al revistei de analiză politică American Prospect. Astăzi, Banca Centrală Europeană și liderii europeni pun nevoile băncilor pe primul loc și nevoile oamenilor pe ultimul loc. Prin urmare, precondiţiile fascismului au fost create deja, scrie Kuttner.

Economistul Nouriel Roubini, cel care a prevăzut criza imobiliară, avertizează și el că terenul este ideal pentru ca naţionalismul politic și economic să prindă rădăcini și să înflorească, iar acest lucru ar trebui analizat în contextul „a ceea ce știm, din experienţă, că ar putea să urmeze“. După el, singura soluţie ar fi ca economia să își revină, prin crearea locurilor de muncă și creșterea veniturilor.

Din păcate, economia nu își va reveni prea curând. Banca Mondială (BM) tocmai a revizuit în scădere previziunea pentru creșterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare, de la 5,3% la 4,8%, pentru anul acesta. Andrew Burns, economist la BM și unul dintre autorii raportului, subliniază faptul că o perioadă de trei ani consecutivi în care performanţa economică a fost dezamăgitoare ar putea indica o perioadă lungă de subdezvoltare pentru aceste ţări.

Dezbaterea momentului are un nume: Piketty

Preocuparea pentru rezolvarea inechităţii și-a găsit fundamentul într-un bestseller internaţional de 700 de pagini, Capital in the Twenty-First Century, al economistului francez Thomas Piketty. Concluziile sale se bazează pe cercetările pe care le-a efectuat în ultimii zece ani privind modul în care au evoluat în ultimele secole veniturile și bogăţia (capitalul), oferind o imagine de ansamblu asupra inegalităţii de la Revoluţia Industrială până astăzi.

Piketty a devenit un fenomen social, intelectual și mediatic, intrând în istorie lângă Francis Fukuyama. Teza principală a cărţii sale este că inechitatea economică este un efect colateral inevitabil al capitalismului. Acest efect crește atunci când „r > g“, unde „r“ este rata rentabilităţii profitului și „g“ este rata creșterii economice. Pe scurt, dacă averea celor bogaţi crește mai rapid decât economia unei ţări, bogaţii vor deveni și mai bogaţi, iar inegalitatea se va amplifica.

La răscruce de vânturi

La nivel internaţional nu există încă un consens privind soluţiile ce ar trebui adoptate pentru a rezolva problema inechităţii sociale și pentru a salva democraţia și sistemul capitalist. Președintele Obama, directoarea FMI și președintele Franţei vorbesc despre o taxare progresivă a veniturilor (care în Franţa ar putea să ajungă până la 75% pentru cetăţenii cu cele mai mari venituri).

Piketty, în schimb, visează la un impozit global pe venit, dar este conștient că acest lucru este o utopie, pentru că nu s-ar putea ajunge niciodată la un consens, oricât de binevoitori ar fi rușii, arabii sau chinezii. Prin urmare, rămâne și el la soluţia „mai omenească“ a unui sistem progresiv de taxare a capitalului și veniturilor, pentru ca prăpastia inegalităţii să nu se lărgească până în punctul în care nemulţumirile sociale s-ar putea transforma în mișcări politice radicale.

Există însă voci care avertizează că taxarea progresivă nu ar fi cea mai bună soluţie, asemenea sisteme dovedind, în istorie, că sunt ineficiente, nesustenabile, și chiar mai rele decât problema în sine. Robert Lucas, laureat al Premiului Nobel, spunea că „dintre toate tendinţele care ar putea dăuna economiei, cea mai seducătoare și otrăvitoare este dezbaterea privind distribuţia veniturilor“. Calea „cea dreaptă“ ar fi creșterea economică susţinută, „care înalţă toate bărcile“, nu doar pe unele.

Însă, dacă economia nu își va reveni, Piketty prevede că măsurile propuse de el vor deveni realitate mai devreme sau mai târziu, fie pentru că vom fi forţaţi să le adoptăm după următoarea criză de mari proporţii, fie pentru a evita ca aceasta să aibă loc.

„A evita“ este cuvântul-cheie în această situaţie în care am putea spune, fără să ne hazardăm prea mult, că lumea stă pe muchie de cuţit. Însă acest lucru nu atrage după sine o predicţie necesară. De multe ori (probabil de mai multe ori decât ne închipuim) lumea a scăpat nevătămată. Dar nu mereu, ceea ce ne obligă să nu ignorăm ce se întâmplă, ascunzându-ne de realitate în spatele unei mentalităţi de tipul carpe diem.

Optimistul incurabil va alege să își imagineze un scenariu în care tot ce e mai bun se leagă într-un lanţ al cauzelor și al consecinţelor benefice. Un pesimist înnăscut va vedea însă cum se conectează cele mai nefaste tendinţe în societate și totul o ia haotic la vale. Însă ambii greșesc. Nu este nevoie de predicţii, fie ele optimiste sau pesimiste, ci ne aflăm, poate, într-un moment mai dificil decât atât, în care trebuie să observăm, să evaluăm și să decidem ce ţine de noi pentru a evita scenariile care ar putea repeta ororile istoriei.

Footnotes
[1]Raghuram Rajan, Fault Lines: How Hidden Fractures Still Threaten the World Economy, Princeton University Press, 2010.
[2]Joseph Stiglitz, The Price of Inequality, W. W. Norton & Company, 2013.
[3]„Vezi caseta „Dezbaterea momentului are un nume: Piketty“”.

Note

Rajan, Raghuram, Fault Lines: How Hidden Fractures Still Threaten the World Economy, Princeton University Press, 2010.
Stiglitz, Joseph, The Price of Inequality, W. W. Norton & Company, 2013.
„Vezi caseta „Dezbaterea momentului are un nume: Piketty“”.
SURSĂ:Semnele timpului, iulie 2014, ediție tipărită
DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.