De ce „Nu urmează un deceniu ușor”

1605

Europenii nu renunţă la visul vechi, de 64 de ani, de a avea o Europă unită, dar nici nu reușesc să şi-l împlinească. Rusia vine să profite de slăbiciunile bătrânului continent, cu riscul de a arunca lumea într-un Război Rece 2.0. Iar la final, să nu uităm cireașa de pe tort: recesiunea. Dar, dacă tot s-a ajuns la concluzia că bine nu prea are cum să fie, cât o să fie de rău?

Cei mai mulţi experţi politici par să fie de acord că degradarea relaţiilor dintre Rusia și Europa sau Rusia şi Statele Unite este semnificativă și poate fi considerată un nou Război Rece. Cei care nu sunt convinși, încă, totuși cred că s-ar putea să ajungem în această fază cât de curând.

În acest context, Europa plutește în derivă. Politicile de austeritate nu mai par să funcţioneze, multe ţări intrând deja în a treia tură de recesiune, însă Germania nu este dispusă să renunţe la aceste politici și să treacă la o politică de stimulare a economiei prin consum. Europa este extrem de sceptică la extindere, prin potenţiala integrare a unor state extrem de problematice la nivel regional, precum Moldova sau Ucraina, ba chiar s-ar putea micșora, prin pierderea Marii Britanii, care contemplează la o ieșire din UE din cauza legilor privind imigraţia.

Ivan Krastev, preşedinte al Centrului de Strategii Liberale, din Sofia, membru al Institutului de Ştiinţe Umaniste, din Viena, și analist politic pentru Foreign Policy și Transit, a participat la conferinţele Colegiului „Noua Europă“, unde a explicat de ce crede că „Nu urmează un deceniu ușor”.

Războaie asimetrice

Ce se întâmplă între Rusia și Ucraina se numește război asimetric, pentru că presupune confruntarea a două forţe inegale, una mare și alta mică. Dacă la începutul anilor 1800 existau multe astfel de conflicte, mai ales la periferiile colonizate, în care armatele slabe pierdeau, acum există puţine astfel de cazuri, în perioada 1950–1988 în 55% din cazuri armatele mai slabe au reuşit să învingă armatele mai puternice – a citat Krastev dintr-un studiu de la Harvard. În continuare, trăim în această epocă „a celor slabi”.

Această schimbare se datorează în principal înfiinţării NATO. Astăzi, un stat mic, precum România, ar putea face faţă unui stat puternic, precum Rusia, deoarece face parte din NATO, iar această organizaţie este totuși superioară Rusiei din punct de vedere militar. NATO este obligată să apere integritatea oricărui stat care a aderat la Alianţă, motiv pentru care și alte state în pericol, precum Moldova și Ucraina, își doresc să fie lăsate să adere. Din acest punct de vedere, crede Krastev, SUA i-a refuzat Ucrainei aderarea, pentru că americanii ar fi fost obligaţi să trimită forţe militare pentru a o apăra, lucru pe care nu sunt dispuşi să îl facă în prezent. În cazul în care cele două ţări rămân descoperite, Rusia va deplasa forţe și va face mutări la graniţa cu ţările baltice, pentru a testa capacitatea de răspuns. Moldova ar putea deveni un caz pe măsura Ucrainei, dacă opinia publică europeană nu va accepta să fie mobilizate forţe militare pentru apărarea unui stat non-UE.

Ce mai vrea Rusia

Problema existenţială a Rusiei nu este problema existenţială a lui Putin. Dacă acesta ar pleca acum de la putere, perspectiva Rusiei asupra Occidentului și asupra Statelor Unite nu s-ar schimba, cum nu s-a schimbat nici pe timpul cât a fost președinte Dmitri Medvedev. Ceea ce s-a schimbat atunci a fost stilul, abordarea; nu felul în care gândește Rusia, ci felul în care acţionează. Dacă atunci relaţiile păreau mai ușoare și mai relaxate, acum sunt pe măsura președintelui provocator, care ţine să își defileze puterea și care pare să ia lucrurile foarte personal.

Deci în Rusia nu este vorba doar de Putin. Dacă Rusia ar fi avut în spate aceeași experienţă cu democraţia pe care au avut-o alte state după ultima conflagraţie mondială, poate Putin ar fi fost și el „de aceeași parte a lacului” cu ţările vestice. În schimb, el nu a putut să accepte niciodată rolul Rusiei în noua comunitate de naţiuni și, chiar și acum, după spusele lui Krastev, 78% dintre ruşi cred că Rusia are inamici externi. Odată aprinsă scânteia imperialistă, și alţi naţionaliști ruși simt că în sfârșit le-a venit rândul. Anexarea Crimeei a fost o victorie strategică din punct de vedere geopolitic, dar și un fapt considerat moral de toţii ruși, care au vrut să demonstreze lumii că, atunci când America spune „Nu”, Rusia face „Da”.

Mesajul final al Rusiei este: „Nu vă atingeţi de politica noastră internă!“ După părerea analistului, aceasta trădează o înţelegere a relaţiilor cu UE prin logica Tratatului de la Viena, din 1815, Putin avertizând în stânga şi în dreapta că niciun guvern nu are de ce să se coalizeze cu poporul său pentru a destabiliza ţara. Putin e convins că protestele de la Moscova şi cele de la Kiev sunt susţinute de Occident și vrea să arate că este capabil de același lucru, destabilizând Ucraina, susţinând financiar partidele de extremă dreaptă, punând presiune pe problemele deja existente sau limitând exportul de gaze către Occident. După părerea lui Krastev, dacă ar avea capacitatea și banii necesari pentru a construi un zid care să separe Rusia de Vest, Putin l-ar construi, dar, cum nu-i are, încearcă să creeze o situaţie în care vesticii o să își dorească să construiască acel zid, iar aceasta va fi cea mai mare provocare în relaţia cu Rusia: „Trebuie oare să cădem de acord că izolaţionismul rusesc e bun?”, citează Dilema Veche.

Salvarea care (nu) vine

Krastev avertizează că, din cauza degradării relaţiilor cu Rusia, nu va fi ușor pentru Uniunea Europeană să își păstreze graniţele neatinse, iar acest fapt privește în mod special România. UE nu mai pare deschisă să primească ţări noi, precum Ucraina și Moldova, care au mari probleme din multe puncte de vedere. Deși aceste ţări caută cu disperare un salvator democratic și deși UE are un imperativ moral să apere ţările care au ales Europa și care susţin universalitatea proiectului european, este destul de probabil că acestea vor rămâne de sacrificiu.

Mai mult, s-ar putea ca, împreună cu ele, și celelalte ţări să fie nevoite să accepte că proiectul unei Europe unite nu se poate realiza. Deja Uniunea Europeană începe să se îndoiască de propria capacitate de a aduce transformarea, şi pe bună dreptate. „Avem un clivaj între forţa de atracţie a Europei, care a rămas în continuare foarte mare, şi capacitatea ei reală de a transforma, care e mult mai mică”, spune analistul, dând ca exemple România, Bulgaria, Croaţia, dar și Grecia sau Italia. Lucrurile merg prost și „o să vedem că am supraestimat capacitatea Uniunii Europene de a transforma ţările membre”.

Ce ar însemna eșecul Europei unite? Nu ar însemna dispariţia Europei sau a statelor membre și nu ar însemna război, care ar fi „sinucidere colectivă”, ci ar însemna autodistrugerea proiectului european. După părerea lui Krastev, singurul lucru care poate menţine Europa împreună, ca centru de putere pe glob, este și mai multă Europă, este și mai multă integrare. Răspunsul integrării este unul pe care îl auzim de câţiva ani de zile chiar la nivelul conducătorilor UE și care pare în continuare la fel de straniu și de neplauzibil.

Criza europeană nu ţine doar de o gimnastică fiscală, ci este o criză a civilizaţiei și culturii europene. Realitatea a dovedit că istoriile și culturile diferite, deși trăiesc laolaltă, au un grad limitat de absorbţie și acceptare unele faţă de altele. Globalizarea trebuia să ne aducă pe toţi laolaltă, în același timp păstrându-ne identitatea etnică, patrimoniul cultural și opţiunile religioase, însă multiculturalismul a eșuat în lupta cu prejudecăţile și stereotipiile umane. Dacă proiectul european chiar va eșua, putem să ne așteptăm la o perioadă dificilă, mai ales pentru ţările europene mai mici. „Suntem mici. Îmbătrânim. Nu suntem competitivi. Vom asista la provincializarea Europei. Sigur, asta se va întâmpla într-un fel la Berlin şi în alt fel la Sofia”, conchide Krastev, într-un interviu pentru Dilema Veche.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.