Mijlocașul danez Christian Eriksen (29 de ani) s-a prăbușit dintr-odată pe terenul de fotbal, la jumătatea meciului Danemarca-Finlanda de la Campionatul European de Fotbal 2020, făcându-i pe unii jucători profesioniști să deplângă supraîncărcarea calendarului de competiţii sportive.

Stadionul Parken din Copenhaga a amuţit la minutul 42 al meciului Danemarca-Finlanda, când internaţionalul danez Christian Eriksen a căzut la pământ în timpul unei pase cu alt jucător. Coechipierii săi au semnalat urgenţa și, în câteva secunde, au făcut un paravan în jurul jucătorului căzut. Echipa de intervenţie de urgenţă a ajuns imediat lângă sportiv și a început procedura de resuscitare și defibrilare. Eriksen a fost luat cu o targă de pe teren, iar meciul a fost suspendat. Partenera de viaţă a lui Eriksen, Sabrina Kvist Jensen, a coborât în teren convinsă că cel alături de care are doi copii a decedat. Jucătorii echipei daneze au asigurat-o însă că Eriksen este în viaţă.

„Starea lui Eriksen e stabilă și continuă să rămână spitalizat pentru investigaţii”, s-a transmis a doua zi într-o declaraţie oficială a echipei daneze. Medicul naţionalei Danemarcei, Martin Boesen, a declarat ulterior: „Nu avem o explicaţie cu privire la cauză. (…) Era dus. I-am făcut manevre de resuscitare şi a fost un stop cardiac. Cât de aproape eram să-l pierdem? Nu ştiu, l-am adus înapoi după o singură descărcare a defibrilatorului, deci a fost destul de rapid. Examinările care i-au fost făcute până acum arată bine.”

Christian Eriksen. Chiar trebuia ca spectacolul să continue?

Transportat la Rigshospitalet, Christian Eriksen a fost stabilizat, iar, la o oră de la incident, Asociaţia Daneză de Fotbal și UEFA au transmis că jucătorul este treaz. Meciul a fost reluat, în aceeași seară, fără Eriksen, și s-a sfârșit cu înfrângerea echipei daneze. Antrenorul echipei perdante, Kasper Hjulmand – care anunţase iniţial că Eriksen „vrea să continuăm, aşa că asta vom face. Vrem să jucăm pentru Christian” – a regretat ulterior decizia de a relua meciul.

Căpitanul Kjaer a fost înlocuit în minutul 63, iar tehnicianul a explicat decizia spunând că „Simon a fost foarte, foarte afectat. El și Christian sunt cei mai buni prieteni. Nu știa dacă mai poate juca, dar a încercat. Nu a reușit. E de înţeles. Nu îmi imaginez cum ar fi să fie nevoie să joc eu. Emoţiile sunt copleșitoare.”

Oficialii UEFA i-au întrebat pe jucători dacă vor ca partida să continue imediat (după ce află că Eriksen este în afara pericolului) sau ziua următoare, la prânz. „Privind în urmă, cred că a fost greşit să li se ceară jucătorilor să aleagă între aceste scenarii. Ei nu ştiau dacă şi-au pierdut sau nu prietenul cel mai bun. Am sentimentul că nu ar fi trebuit să jucăm, ar fi trebuit să mergem la autocar şi să plecăm acasă. A fost o decizie grea. Jucătorii au fost nevoiţi să ia o decizie, ştiu că este dificil, dar am sentimentul că nu a fost bine”, a declarat Hjulmand.

Și antrenorul danez Michael Laudrup, fost jucător de fotbal, e convins că, atunci „când se întâmplă astfel de lucruri, jucătorul se află la nivelul său maxim emoţional și nu are capacitatea și viziunea generală de a lua decizii importante. Trebuie să fie cineva care să spună: «Acum ne oprim aici.» Ei aveau o opţiune care nu era opţiune. Joacă azi sau joacă mâine la 12. Scuzaţi-mă, dar cred că acestea nu sunt variante. Să iei o decizie atât de repede după un asemenea eveniment este ceva greșit.”

UEFA a fost criticată pentru decizia de a relua atât de repede jocul. Fotbalistul Peter Schmeichel, fost portar al Manchester United, i-a acuzat pe oficialii UEFA de lipsă de empatie: „Trebuia să fi încercat să găsească altă soluţie și să arate un strop de compasiune, dar nu au făcut așa ceva.”

Alţi sportivi au văzut în atitudinea UEFA o continuare a unei filosofii toxice, care se face resimţită constant în ultimii ani în arenele sportive. Portarul bosniac Asmir Begovic consideră că de vină pentru accidentul lui Christian Eriksen a fost programul prea încărcat pe care sportivul trebuia să îl respecte și identifică în această tendinţă un semnal de alarmă privitor la alte incidente triste care ar putea apărea.

„Sănătatea jucătorilor este ignorată de mult”, a scris Begovic pe contul său de Twitter. Dacă vor fi programate în continuare din ce în ce mai multe meciuri în perioade atât de scurte de timp, vor apărea probleme și mai mari de sănătate pentru jucători. Să sperăm că cei care au puterea vor lua măsuri la un moment dat.”

Programul încărcat nu înseamnă doar supralicitare fizică, ci pentru numeroși jucători înseamnă și abuz de antiinflamatoare. Un studiu realizat de fostul șef medical al Federaţiei Internaţionale de Fotbal (FIFA), Jiri Dvorak, și publicat în British Journal of Sport Medicine a relevat că nu mai puţin de 60% dintre fotbaliștii care au participat la turneele FIFA între 2002 și 2014 au luat cel puţin un antiinflamator nesteroidian și aproximativ 40% au raportat că au luat un antiinflamator înainte de fiecare joc. Deși din punct de vedere medical acestea nu comportă niciun beneficiu pentru sportivi, din contră, numeroși sportivi au relatat că au fost îndrumaţi de medici să ia antiinflamatoare ca tratament pentru durerile musculare sau pentru prevenirea acestora.

Înăsprirea condiţiilor de activitate a fotbaliștilor profesioniști nu face decât să adauge o nuanţă în plus unui tablou sumbru al mediului sportiv, ale cărui personaje negative par a fi, în mod constant, asociaţiile sportive profesioniste și deciziile lor nefaste, cu consecinţe care străbat anii. Acest tablou rămâne cel mai adesea ascuns de ochii suporterilor. Însă și atunci când detalii ale lui sunt zărite de publicul larg, eforturile de remediere a situaţiei sunt mai degrabă anemice.

Atacul de cord al lui Christian Erikson și Comoţia

În anul 2002, jucătorul de fotbal american Michael Lewis Webster moare în urma unui atac de cord suferit la doar 50 de ani. După decesul său, medicul autopsier Bennet Omalu a examinat mostre de ţesut cerebral provenite de la Mike și de la alţi opt foști jucători în Liga Naţională de Fotbal (NFL), iar rezultatele analizei lui aveau să stârnească un uragan în industria sportivă, chiar dacă nu imediat.

Dr. Omalu observase la toţi cei nouă jucători leziuni cerebrale asemănătoare celor întâlnite în cazul bolnavilor de Alzheimer sau al boxerilor cu „demenţă pugilistică”. Post-mortem, Mike Webster a fost diagnosticat cu encefalopatie traumatică cronică, o boală degenerativă a creierului dobândită în urma loviturilor repetate încasate cu capul de jucătorul de fotbal de-a lungul carierei. NFL a ignorat o vreme aceste rezultate, până în anul 2009, când un alt jucător, de data aceasta mort la 26 de ani, a fost diagnosticat cu aceeași boală ca Mike Webster și colegii săi.

Când descoperirea s-a inflamat într-un scandal naţional, familia lui Webster a dat în judecată Liga. Fostul fotbalist își petrecuse ultimii ani din viaţă amnezic și într-o strare fizică deplorabilă. Locuia într-un camion și era îngrijit de fiul lui, adolescent. La 17 ani de la decesul lui Webster, în 2019 (cel mai recent an despre care am putut găsi date), NFL încă mai contesta în instanţă decizia unui judecător ca familia să fie despăgubită pentru suferinţele îndurate în ultimii ani de viaţă ai sportivului.

Istoria reală a descoperirii doctorului Omalu a fost redată artistic în filmul Concussion (Comoţia), care îl are în rolul principal pe actorul Will Smith.

Boala pe care a descoperit-o și care l-a făcut să primească recunoaștere publică i-a adus dr. Omalu și ameninţări cu moartea. Aflat sub o presiune imensă, Omalu a declarat că ceea ce l-a ajutat să continue demersurile a fost credinţa lui. O credinţă despre care spune că vine la pachet cu dragostea lui pentru știinţă. „Credinţa și știinţa merg împreună”, spunea el într-un interviu pentru Religion News Service. „Ele nu sunt contradictorii. Există o anume umanitate a știinţei. Știinţa caută adevărul. Credinţa caută adevărul. Așa că cele două au un teren comun. Și cred că o comunitate de credinţă poate fi un agent puternic de schimbare, un instrument de informare, educare și iluminare”, a mai spus medicul, înainte să adauge că nu se consideră „împotriva fotbalului”.

Christian Eriksen nu joacă singur. Industriașii

Problema nu pare, desigur, să rezide în sport în sine, ci în industrializarea lui. Lucrul acesta a fost evidenţiat iar și iar de diverse scandaluri centrate pe ligile sportive mari, iar ceea ce îl agravează este că, în numeroase ocazii, oficialii marilor asociaţii au tăcut ani la rând, perpetuând prin complicitatea lor abuzul, care a cunoscut diferite forme. Răsunător a fost cazul lui Larry Nassar, fostul medic al echipei naţionale de gimnastică a SUA, condamnat în 2018 pentru molestarea a cel puţin 250 de fete și tinere, multe dintre ele gimnaste olimpice, în condiţiile în care el însuși și-a recunoscut vina privind zece capete de acuzare. Potrivit cercetărilor, Nassar și-a văzut și el, nestingherit, de treabă din anul 1992 până în anul 2015, atunci când Federaţia Americană de Gimnastică a întrerupt legăturile cu el, „fiind la curent cu îngrijorările formulate de sportive”.

Sportivele au acuzat atunci liderii Federaţiei de Gimnastică de neglijenţă complice, readucând totodată în actualitate acuzaţii mai vechi la adresa antrenorilor româno-maghiari Martha și Bela Karolyi. Gimnaste cu palmares precum Kristie Phillips, Erica Stokes și Dominique Moceanu au vorbit anterior despre climatul dificil fizico-emoţional în care aveau loc antrenamentele (vezi cartea Pretty Girls in Pretty Boxes). Însă acuzaţiile recente vizează și mușamalizarea abuzului comis de medicul Larry Nassar, pe lângă strategiile extrem de controversate de motivare și antrenament pentru performanţă.

Citește și:Christian Eriksen

Și, acum că știm…

„Când se apropie sezonul sportiv, îmbrăţișăm atitudinea de tip «să înceapă jocurile!» și contemplăm noi runde de suferinţe fizice, rupturi de ligamente și meniscuri, fracturi și comoţii – din confortul canapelelor din sufragerie. Probabil că pe noi nu ne vedem ca pe romanii care consumau barbarie în Colosseum. Mulţi nu am analizat niciodată cu adevărat preţul leziunilor sportivilor”, scria în 2014 pastorul american Tim Ponder. Cum a ajuns această descriere să se aplice atât de bine fanilor sporturilor, care, în definitiv, își adulează idolii sportivi și nu le-ar dori niciodată răul?

Punctul în care am ajuns este atât de complex, încât reconstituirea drumului este un demers ca și imposibil. Așa cum scriam în 2018, rămân la convingerea că sportul delectează și inspiră publicul, servindu-i garanţia subînţeleasă că acele culmi pe care le ating sportivii sunt culmile pe care le-am putea atinge și noi, oamenii obișnuiţi, dacă ne-am dedica suficient. În acest sens, sportul există pentru binele societăţii.

Dar binele acesta nu presupune niciodată forţarea sportivilor, reducerea lor la mașinării de mușchi și oase care se mișcă într-un anume fel, prestabilit, spre satisfacerea mecanică a unui juriu. Adevăratul bine al sportului derivă doar din echilibrul asumat pe toate planurile. Dintr-un fairplay a cărui definiţie ar trebui asumată mult mai larg decât în prezent. Din nefericire, atunci când reţele întregi de oameni depind financiar de performanţele sportive ale câtorva și de capacitatea lor de a livra divertisment publicului, acest fairplay atât de necesar e predispus să rămână doar un fairytale.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.