Pastorul portughez Mario Brito activează de mulţi ani în foruri de conducere bisericească, dar rămâne un om prietenos și modest. De curând, fiica sa Estela s-a îmbolnăvit de o boală misterioasă și a fost la un pas de moarte. Titlul anticipează felul în care s-a încheiat această criză. Iată povestea pe larg.

Ne cunoaştem de ani buni, am ajuns să fim prieteni, dar cred că nu ştim foarte multe lucruri unul despre altul. Aţi copilărit, probabil, într-o perioadă destul de dificilă, în ultimii ani ai dictaturii din Portugalia.

Așa este, dar m-am născut în arhipelagul Capului Verde.

Cei din familia dumneavoastră erau originari de acolo?

Părinţii mei s-au născut în arhipelagul Capului Verde, care era o colonie portugheză, iar soţia mea s-a născut în Angola, o altă colonie portugheză. Bunicul meu, tatăl mamei mele, s-a născut în Goa, India.

Şi el avea naţionalitate portugheză?

Da. El servea în armată şi călătoriile în colonii erau legate de sarcinile pe care le primea, aşa că membrii familiei mele s-au născut în diverse locuri. Am o mătuşă care s-a născut în Macao și o altă mătuşă s-a născut în Mozambic.

Acele locuri nu mai sunt colonii şi familia mea s-a mutat la Lisabona în 1974, înainte de proclamarea independenţei lor.

În colonii nu aţi simţit prea mult braţul lung al dictaturii.

Ba da. În ultimii ani ai dictaturii, poliţia politică a ajuns și în insule, dar cred că situaţia cea mai dificilă era în zona europeană a Portugaliei. Multe persoane ce trăiau în arhipelagul Capului Verde fuseseră deportate din motive politice. Chiar unii dintre profesorii mei nu aprobau regimul politic şi fuseseră exilaţi acolo.

Să vorbim despre situaţia religioasă din familia dumneavoastră.

M-am născut într-o familie în care mama era catolică. Tata credea în Dumnezeu, dar nu mergea la nicio biserică. Îmi amintesc că, de când eram copil, mama îmi vorbea despre credinţă. La cinci sau şase ani, credeam deja în Dumnezeu, iar mama îmi spusese să mă rog Domnului şi că avem câte un înger păzitor care ne ocroteşte.

Apoi am început să-mi pun multe întrebări. Era perioada de liceu, iar mulţi dintre profesorii mei nu credeau în Dumnezeu. Am început să am anumite îndoieli. Am avut un curs de etică şi religie, aşa că am pus nişte întrebări, pentru că voiam să mă clarific. Am văzut că întrebările mele îl deranjau foarte tare pe profesor, iar în final mi-a zis: „Nu mai ai voie să pui nicio întrebare.”

Această metodă nu v-a ajutat deloc. 

Reacţia profesorului a însemnat foarte mult, fiindcă mi-am spus: „Dacă ar avea răspunsurile, mi le-ar spune. Deci nu ştie.” Atunci am decis să nu mai merg la nicio biserică. M-am gândit: „La ce îmi foloseşte să merg la biserică? Pot avea o relaţie personală cu Dumnezeu. Nici nu sunt sigur că explicaţiile primite de la cei din biserică sunt corecte.”

Aşadar nu aţi încetat să credeţi în Dumnezeu.

Așa este, dar încercam să găsesc răspunsuri la întrebări precum: Există adevărul? Când am mai crescut, am urmat cursuri de filosofie, a trebuit să studiez despre mai mulţi filosofi şi am văzut că mulţi dintre ei formulaseră teorii foarte interesante, dar niciunul nu ştiuse care e adevărul, niciun sistem de gândire nu e perfect. Am fost şocat, deoarece nu am reuşit să găsesc niciun sistem de gândire perfect care să explice apariţia vieţii şi toate celelalte chestiuni.

Când aveam poate 16 sau 17 ani, îmi plăceau foarte mult motocicletele. Un prieten de-al meu, cu care obişnuiam să particip la întreceri, a murit într-un accident de motocicletă. În timp ce priveam cum sicriul lui e coborât în groapă, mă întrebam: „Oare totul se termină odată cu moartea?”

Aveam o mulţime de întrebări, dar niciun răspuns. Aveam mulţi prieteni şi încercam să mă bucur de viaţă alături de ei, mergeam la petreceri, dar nu găseam bucuria sau sensul acestor lucruri. În perioada când îmi puneam atâtea întrebări, Domnul mi S-a descoperit.

În ce mod şi unde s-a întâmplat asta?

Eram încă în Capul Verde. Mama a început să studieze Biblia cu cineva care venea la noi acasă. Ea nu voia să facă vreo schimbare, ci doar să studieze Biblia. Eu i-am zis mamei: „Ai grijă să nu te înşele cineva!” M-am uitat la studiile biblice, nu am văzut nimic în neregulă legat de ele. Am devenit curios, așa că veneam spre sfârșit și puneam întrebările care îl deranjaseră înainte pe profesorul meu. Am fost tratat cu respect și răspunsurile veneau din Biblie. Am cerut o Biblie și, în timp ce citeam, am ajuns la capitolul 2 din Daniel şi la profeţiile din această carte. Profesorul meu de istorie, care se număra printre persoanele deportate, nu credea în Dumnezeu, dar tot ce ne predase el la cursul de istorie era în concordanţă cu ce îmi spunea acel om credincios. El şi profesorul de istorie spuneau aceleaşi lucruri despre Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, dar aplicaţiile spirituale, care nu erau predate la şcoală, erau convingătoare. Cu cât studiam mai mult, cu atât eram mai sigur că Biblia e adevărată.

Ce a urmat?

Pe măsură ce convingerea mea creştea, în mintea mea a apărut ideea că, dacă într-o zi aveam să fiu în situaţia să aleg o confesiune, aș fi putut s-o aleg pe aceea. Am fost și la biserică. Dar am realizat că stilul meu de viaţă era foarte diferit de cel al unui creştin autentic şi m-am gândit: „Mă hotărăsc mai târziu dacă mă alătur sau nu unei biserici.”

Mai târziu, familia mea s-a mutat la Lisabona, ca eu să pot merge la universitate. Şi, într-o noapte, am avut un vis, ceea ce mi se întâmplă foarte rar. În visul meu mergeam să-mi vizitez verişorii. Am mulţi verişori în Noua Anglie, Statele Unite – acest lucru e real, iar uneori ei veneau să ne viziteze şi ne invitaseră să ne ducem la ei. În vis, mergeam să-i vizitez. Eram deja în avion, gata de plecare, dar ni s-a spus: „Avionul are întârziere.” Şi am decis să cobor din avion, să mă duc la barul aeroportului şi să-mi iau ceva de băut. Când mă întorceam la avion, am văzut că avionul decola. Am pierdut avionul. Am fost foarte supărat, apoi m-am trezit şi am realizat că totul fusese un vis.

Aţi pierdut avionul pentru o băutură…

Mi-a fost destul de greu să adorm din nou. A doua zi dimineaţa m-am trezit, mi-am amintit visul avut şi de faptul că fusesem așa tulburat. Apoi m-am întrebat: „De ce mă tulbură aşa mult visul acesta?” Asta e ce mi-a venit în minte, foarte clar: „Tu crezi că ai timp să te pregătești, dar Iisus ar putea reveni curând, iar tu vei fi pierdut.” Când am înţeles acest lucru, m-am hotărât să caut o biserică. Noi suntem patru copii și sora mea care este cu doi ani mai mare decât mine este, de asemenea, foarte religioasă și discutaserăm mereu despre religie. Am mers împreună și, după câtva timp, ne-am alăturat acelei biserici prin botez.

Au fost dificultăţi?

Da, cu familia mea, căci cei din familia mamei erau catolici devotaţi și erau supăraţi că fusesem convins să aleg o altă biserică, ca și cum mi-ar fi fost spălat creierul.

Îmi imaginez, v-au socotit un apostat.

Mama era genul care punea în practică tot ce citea în Biblie și, dacă a ajuns la concluzia că o anumită zi e Sabatul, ea păzea acea zi, iar stilul de viaţă nu era o problemă. Mama punea în practică ceea ce citea în Biblie, dar era convinsă că, fiind născută catolică, trebuia să rămână catolică tot restul vieţii.

Nici tata nu era fericit. Dar cea mai mare problemă a apărut când am decis să devin pastor și să studiez teologia. A fost greu pentru el, dar și pentru mine, fiindcă până atunci avuseserăm o relaţie foarte bună cu familia mea.

Din câte știu, aţi studiat la Sagunto, în Spania, și apoi la Collonges, în Franţa. Aţi fost pastor în Portugalia, președintele Bisericii Adventiste din Portugalia, iar acum președinte pentru o mare regiune din Europa, care cuprinde și România. Cred că rădăcinile culturale diverse ale familiei și faptul că aţi locuit și aţi studiat în mai multe ţări s-au dovedit o bună pregătire pentru această misiune. Nu știu însă dacă a fost ceva care să vă pregătească pentru o mare criză, cu puţin ani în urmă. Aţi dori să vorbiţi despre acest subiect?

Da, vă pot împărtăși câte ceva despre asta. Când am plecat în Elveţia, fiica mea era pe cale să termine liceul în Portugalia. De când era mică, voia să devină medic pentru a merge ca misionar în Africa. Am ajuns la concluzia că locul cel mai bun pentru ea era Valencia. A făcut cursurile de limbă la colegiul adventist de la Sagunto, în apropiere, unde studiaserăm atât eu, cât și soţia mea. De fapt acolo ne-am și cunoscut. Apoi fiica noastră a început cursurile de medicină, dar în al treilea an de studiu a început să aibă niște probleme legate de sistemul digestiv. S-a dus la mai mulţi medici, dar aceștia nu au descoperit ce era în neregulă. Am mers împreună la mai mulţi medici din Spania și Portugalia, apoi am adus-o pe fata noastră în Elveţia, fiindcă acolo are toată familia noastră asigurare medicală, și am mers la mai mulţi doctori, care nu au putut să-și dea seama în ce consta problema.

Fiica noastră ajunsese la 34 de kilograme, era foarte slăbită, obosită și a trebuit să-și întrerupă studiile, iar când am mers la spital am văzut că și medicii erau încurcaţi, pentru că îi făcuseră toate investigaţiile necesare, dar nu puteau descoperi problema și ne-au zi că poate este o anorexie, așa că au internat-o într-o secţie specializată și au încercat s-o hrănească printr-un tub. În ciuda cantităţii de hrană primite, ea nu se simţea mai bine. Îi era foarte rău, iar uneori ne gândeam că avea să moară.

V-aţi confruntat cu adevărat cu posibilitatea ca ea să moară?

Da. Ea însăși era convinsă că avea să moară.

Care era starea ei de spirit? Dar starea credinţei ei?

Ne-a zis: „Nu vreau să mor…”

E un subiect care vă face să retrăiţi acele emoţii…

Da. Ea ne-a zis: „Nu vreau să mor. Dar, dacă trebuie să mor, accept.” Mi-a atins sufletul faptul că, în mijlocul suferinţei, a fost mereu veselă.

Starea ei se înrăutăţise, iar doctorii nu găseau nicio soluţie. Am vorbit despre posibilitatea morţii ei și am acceptat-o. Am știut că fata noastră Îl cunoscuse pe Domnul și era pregătită să moară în pace, acceptând voia Sa, iar acest lucru ne-a dăruit multă alinare.

Într-o zi ea a găsit un text în Vechiul Testament care spune: „Nu voi muri, ci voi trăi și voi povesti lucrările Domnului” (Psalmii 118:17). Fata noastră a crezut acest lucru și mi-a zis: „Tată, știu că nu voi muri.”

Ea a dobândit această convingere.

Medicii încă nu știau ce să facă și o trimiteau pe Estela la doctori de diferite specializări, inclusiv psihologi și psihiatri. Unul dintre ei i-a spus: „În spitalul nostru, Insel, din Berna, avem o echipă de cercetători, poţi cere ca și ei să te consulte.”

Estela a acceptat. Prima dată când a vorbit cu șeful acelei echipe, i-a spus ce simptome avea, iar el i-a zis: „Știu ce boală ai.” Endoscopia a arătat că stomacul ei avea o mare inflamaţie. I-au făcut un bypass gastric, un tub care mergea direct la intestine și, din acea zi, ea început să recupereze din greutate, chiar câte două kilograme pe săptămână, iar medicii erau uimiţi.

Ce uimire trebuie să fi fost pentru ea și familie!

E adevărat că a durat mult timp până ce a revenit la greutatea iniţială, așa cum îi spuseseră și medicii. Unul dintre cei mai importanţi membri ai acelei echipe de cercetători era un doctor din România, foarte priceput și mereu foarte amabil.

Ne puteţi spune numele lui?

Da, este dr. Radu Ţuţuian, un om foarte modest și competent. El i-a spus fiicei noastre: „Ești tânără, credem că acesta este tratamentul necesar și te vei vindeca.” Și s-a întâmplat așa cum a spus acest medic: fata noastră și-a recuperat treptat puterea și și-a reluat viaţa normală.

Și acum ea se poate hrăni normal?

Da, chiar dacă nu exact ca înainte. Este atentă cu privire la dietă, dar duce o viaţă normală.

Cauza îmbolnăvirii fiicei dumneavoastră a rămas necunoscută.

Medicii spun ar putea fi vorba de un virus sau de o substanţă chimică. Ea făcea deja practică de spital și avea contact atât cu cadavre, cât și cu bolnavi și credem că a luat o infecţie de acolo, fiindcă primul simptom a fost o gastroenterită. Ajunsese atât de slăbită, încât uneori avea impresia că inima i se va opri.

Fiica dumneavoastră e încă studentă sau a absolvit?

Și-a reluat studiile anul trecut, fiindcă, la început, deși își recuperase greutatea, nu se putea concentra mai mult de 10-15 minute. Acum, prin harul lui Dumnezeu, se simte bine și își poate continua studiile.

Credinţa în Dumnezeu, a dumneavoastră și a fiicei dumneavoastră, a fost întărită ca urmare a acelei crize. Aveţi o lecţie spirituală preţioasă pe care aţi dori să le-o împărtășiţi celor care ne urmăresc, la încheierea acestei conversaţii?

Da, aș vrea să le spun că există un Dumnezeu în ceruri, care e Tatăl nostru și e real. Îmi amintesc că, atunci când am început să am experienţe cu Dumnezeu, mă rugam: „Doamne, vreau să știu dacă exiști.” Eu Îi vorbeam și nu știam dacă El mă ascultă sau nu, dar știu că Dumnezeu ne ascultă rugăciunile, știe care sunt dorinţele profunde ale inimii noastre și, dacă venim la El având credinţă, ne va ajuta. Cel mai bun lucru e că Îl putem cunoaște pe Tatăl nostru.

Dumnezeu e real, căutaţi să aveţi experienţe cu El și veţi vedea că viaţa dumneavoastră se va schimba, veţi avea mai multă pace și veţi vedea cum Dumnezeu vă va călăuzi familia și vă va ocroti în momentele dificile. Viaţa nu e ușoară pentru nimeni. Aveţi parte de multe dificultăţi, dar veniţi la Dumnezeu, căci nu veţi fi dezamăgiţi. Din contră, imaginea dumneavoastră despre El se va îmbunătăţi, deoarece, cu cât Îl cunoști mai bine pe Dumnezeu, cu atât ajungi să-L iubești mai mult și cu atât mai mult El te va transforma.

Din proprie experienţă pot spune că profunda pace lăuntrică pe care o veţi simţi e nepreţuită, banii nu o pot cumpăra. A avea certitudinea că Stăpânul și Creatorul universului e Tatăl dumneavoastră e ceva minunat!