Când descinde din paginile manualelor de istorie pentru a se instala în lumea reală, războiul are o sonoritate tăioasă, constituindu-se într-o seismogramă a celor mai rele coșmaruri ale umanităţii. Iar recurenţa feţelor lui hidoase demonstrează că, indiferent de nivelul atins de civilizaţia umană, răul moral nu dispare, ci doar se transmite, eventual criogenat, de la generaţie la generaţie, așteptând cu răbdare momentul prielnic învierii.

Fără a avea o rezonanţă foarte puternică, tema războiului plutește periodic în spaţiul public, uneori doar cât să ne imunizeze faţă de ideea că ar putea, într-adevăr, izbucni foarte aproape de noi sau de cei dragi nouă, alteori cât să ne amintească de faptul că lumea s-a schimbat și, odată cu ea, și vechile strategii ale conflictelor. Că războiul hibrid și asimetric e noul trend, deși între cancelarii mai circulă voalate sau directe ameninţări nucleare, în timp ce diplomaţia rămâne pentru mulţi garanţia că, dincolo de declaraţii, parade și exerciţii militare, liderii lumii nu-și doresc să tulbure o pace care a durat trei sferturi de secol.

Doar că istoria recentă, la fel ca și cea așezată în rama secolelor, arată că nu ne-am schimbat foarte mult. Suntem capabili de aceleași orori ca acelea pomenite în poroasele discursuri comemorative în care se declamă chiar necesitatea prevenirii lor, sub formula deja clișeică, „pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple”. Liderii lumii, interesele politice și tehnica militară se pot schimba, dar ceea ce rămâne e caracteristica oricărui război de a expulza viaţa din matca ei firească într-un univers al coșmarurilor.

Dacă tragediile celui de-al Doilea Război Mondial au fost suficient de mari încât să impresioneze chiar și generaţiile care nu i-au fost martore, nu este mai puţin adevărat că, în ciuda lecţiilor care ar fi trebuit învăţate după încheierea lui, o a treia conflagraţie mondială a avut suficiente ocazii să ne ameninţe.

Developând viitorul de pe filmul trecutului

Războiul Rece, întroienit la bifurcaţia poziţiei Statelor Unite cu cea a URSS-ului, le-a oferit contemporanilor suficiente motive să se teamă că acest conflict se va sfârși într-o înfruntare nucleară. Criza Rachetelor din 1962 a constituit, probabil, unul dintre momentele cele mai critice de după 1945 – concentrându-se în 38 de zile de vertij global.

Tensiunea din cadrul relaţiilor sovieto-americane a atins un punct critic atunci când un avion american de spionaj a descoperit în Cuba baze sovietice de lansare a rachetelor cu rază medie de tip SS-4, capabile să lovească ţinte din tot sud-estul SUA. Moartea pilotului american Rudolf Anderson, al cărui avion a fost doborât în timp ce survola Cuba, părea să fie ultima picătură a unui pahar plin ochi. Jo Fidgen, jurnalist BBC, relatează într-un articol că atât oamenii de rând, cât și cei de stat se temeau că un război nuclear e la ore sau zile distanţă. Un sondaj Gallup arăta că un american din cinci credea că un război mondial e iminent. Dino Brugioni, oficialul CIA care trebuia să îl însoţească pe președintele Kennedy în buncăr, convins că evenimentele converg spre acest final, chiar i-a scris soţiei o scrisoare de adio. Iar secretarul american al apărării, Robert McNamara, a plecat acasă la finalul „sâmbetei negre” nesigur că va mai avea ocazia de a fi martor al încă unui răsărit.

Criza Rachetelor n-a fost însă un moment izolat de disonanţă în simfonia păcii globale, ea fiind precedată și urmată de alte ocazii-cheie de declanșare a unui război de anvergură.

Analizând scena politică mondială, jurnalistul englez Roger Cohen scrie pentru The Atlantic un articol intitulat sugestiv „Da, se poate întâmpla din nou”, în care nominalizează războiul din Ucraina, pe cel din Siria și conflictul din Marea Chinei de Est ca potenţiale surse ale unui conflict la scară globală. Cohen își avertizează cititorii că, deși există numeroase raţiuni ale conservării păcii, inimaginabilul poate să intervină totuși. Dacă nu cumva este prezent deja, având în vedere episodul Crimeea, în care o mare putere redesenează cu forţa graniţe imuabile din 1945 încoace.

De altfel, înainte ca intenţiile expansioniste și beligerante ale lui Hitler să capete consistenţă în ochii spectatorilor planetari, ideile sale au părut pur și simplu excentrice, rupte de realitatea în care era ancorată Europa. Oamenii politici nu puteau lua în serios ideea unui imperiu germanic clădit pe cărămizi rasiale și, în plus, se miza mult pe prudenţa armatei și a clasei politice germane – notează în cartea sa[1] Colin S. Gray, profesor de relaţii internaţionale și studii strategice la Universitatea din Reading.

Harry Leslie Smith, scriitor britanic și comentator politic, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, își așterne într-un articol din The Guardian impresiile despre firul roșu care leagă războiul în care a luptat de un altul, ale cărui zvonuri ne dau târcoale. Inventariind câteva dintre simptomele care trădează vulnerabilitatea lumii noastre, Smith conchide că e nevoie de un singur nebun pentru a apăsa pe butonul războiului, condiţie deja bifată, pentru că avem doi – cu referire explicită la incandescenţa conflictului dintre SUA și Coreea de Nord. Privind în urmă, de la cei 94 de ani, Harry Smith rememorează ultima vară de pace de dinainte de dezastru, cea a anului 1939, și hazul pe care i-l stârneau lui și colegilor săi știrile despre Hitler și despre planurile lui atât de iraţionale în lumea așezată în care trăiau. Deși nu a auzit tunetul care prevestea potopul celui de-Al Doilea Război Mondial, comentatorul politic crede că îl percepe limpede acum. Și mărturisește că este înspăimântat pentru generaţia următoare, tocmai pentru că a văzut, de la foarte mică distanţă, hăurile în care poate să arunce războiul un om, o ţară, un continent, o planetă.

Nu e ușor de prevăzut și mai ales de preîntâmpinat tornada pe care o întruchipează un conflict militar. Chiar pentru analiștii experimentaţi, tabla de șah a realităţii ascunde multe mutări surpriză, aruncând în derizoriu atât proiecţiile noastre, cât și vechile tipare de gândire. Punctul de fierbere al relaţiilor dintre ţări rămâne mereu o necunoscută, evenimente grave stingându-și ecourile în acalmie, pentru ca altele aparent insignifiante să arunce în aer statu-quoul.

Și, în timp ce nu putem decât să sperăm că orice potenţial conflict va fi dezamorsat pe cale diplomatică, merită să medităm la lecţiile pe care ni le-a predat un război ale cărui ecouri s-au stins de mai puţin de un secol.

Războiul, între acoladele unei matematici tăioase

Al Doilea Război Mondial a deţinut recordul în ce privește numărul de victime, înghiţind mai multe vieţi decât oricare alt conflict militar precedent și de aproape patru ori mai mult decât Primul Război Mondial. Însăși generozitatea marjei de eroare (se vorbește de 50, 60 sau chiar de 80 de milioane de victime) arată amploarea și ferocitatea unei conflagraţii care a însumat 6 ani, a antrenat peste 100 de milioane de soldaţi din 61 de ţări, desfășurându-se pe teritoriul a 40 de state. Dacă Germania a plătit un preţ de 2,8 milioane de civili morţi și 5,5 milioane de militari, în URSS pierderile au fost de 6,3 milioane de militari și 17 milioane de civili.[2]

Și financiar părţile beligerante au plătit un cost uriaș: 326 de miliarde de lire sterline, la preţurile din 1946. O Germanie ajunsă în ruine a limitat la supravieţuire așteptările majorităţii populaţiei. Distrugerea centrelor industriale germane în timpul războiului, lipsa locuinţelor cu acoperiș și ruinarea reţelei de transporturi au pus presiune pe aliaţi, nevoiţi să improvizeze tabere pentru refugiaţi și să raţionalizeze strict alimentele. Deși salutare, aceste măsuri nu au putut eradica foametea și nici stăvili izbucnirea epidemiilor cauzate de condiţiile precare de viaţă. După convulsiile războiului, economiile Europei au fost grav afectate, având nevoie de mai bine de un deceniu pentru a-și reveni, în condiţiile în care, prin planul Marshall, SUA a investit 13 miliarde de dolari în reconstruirea unui continent prăbușit.[3]

Plumb, zinc și flori, sau eboșa unui dezastru

Proverbul care spune că o imagine poate valora cât o mie de cuvinte (și, de ce nu, cât o mie de cifre) și-a găsit aplicaţia și în expoziţia Pentru Louis-Ferdinand Céline, aparţinând lui Anselm Kiefer, unul dintre cei mai de succes artiști plastici contemporani. Găzduită de Galeria de artă contemporană Copenhagen Contemporary, expoziţia lui Kiefer e un memorial al tragediei întruchipate de al Doilea Război Mondial, dar și de alte războaie care i-au succedat. Cele patru avioane de război sculptate din plumb și zinc și expuse în Copenhaga recreează la o scară mică temele predilecte ale lui Kiefer, marile catastrofe ale istoriei. Războiul ucide toate frânturile de viaţă și de frumuseţe ale lumii – un mesaj grav, transmis prin imagini greu de șters din mintea privitorului. Avionul peste care stau prăbușite legături de maci uscaţi, odinioară plini de culoare și de prospeţime, e un discurs acuzator adresat trecutului. Sau poate viitorului, pe care îl avertizează laconic: războiul ucide totul, de la oameni la ierburi.

Războiul nu ucide doar macii

Așa cum o dovedesc fără echivoc cifrele, al Doilea Război Mondial a înscris populaţia civilă în categoria marilor perdanţi ai războiului. Angajarea totală a resurselor umane și materiale, precum și numărul mare de civili uciși, în comparaţie cu militarii (cele mai multe estimări sugerează 20 de milioane de victime în rândul militarilor și 40 de milioane de pierderi în rândul populaţiei civile), au ilustrat convingător caracterul de război total, în care practic nu există zone de indeterminare, nu există necombatanţi, populaţia fiind considerată ţintă legitimă, la fel ca efectivele militare.

La moartea civililor au contribuit, în proporţii diferite și uneori greu de delimitat, foamea, bolile, bombardamentele în masă, masacrele (de exemplu, masacrul din Nanking, unde forţele japoneze au ucis sute de mii de civili și au violat zeci de mii de femei în primele șase săptămâni ce au urmat cuceririi fostei capitale chineze, sau atacurile cu bombă atomică de la Hiroshima și Nagasaki, în care au pierit cel puţin 129.000 de oameni) și genocidul.

Deși pot părea secundare pe o scară a privaţiunilor și a suferinţelor îndurate de populaţie în timpul războiului, lipsurile economice au hărţuit oamenii tot mai agresiv pe măsură ce războiul se prelungea. Ţările au fost nevoite să recurgă la raţionalizări mai mult sau mai puţin stricte, iar în Olanda inundarea terenurilor joase de către germani a dus la o criză de alimente care a făcut practic imposibilă supravieţuirea fără proviziile de alimente lansate pe calea aerului de către aliaţi.[4]

Mobilizarea fără precedent a tinerilor, mai ales în Germania, a ţinut și ea de același derapaj al războiului total. Recrutaţi din organizaţia paramilitară Tineretul Hitlerist, membrii diviziei Hitler erau prea tineri pentru a primi raţia standard de ţigări alocată soldaţilor, așa că li se livrau în schimb dulciuri.[5] Și, în același timp, erau consideraţi suficient de maturi pentru atrocităţile frontului.

Principiul demoralizării populaţiei civile ca mijloc de a scurta un război care se anunţa, cu fiecare victorie germană, de o durată mai lungă decât estimările iniţiale, a dus la bombardamente intense ale aliaţilor asupra centrelor industriale și orașelor germane. Bombardarea Dresdei a constituit momentul de apogeu – între 13 și 15 februarie 1945, forţele aeriene americane și britanice au aruncat 3.900 de bombe asupra orașului, distrugând 6,5 kilometri pătraţi din centrul orașului și făcând aproximativ 25.000 de morţi.

Istoricul britanic Frederick Taylor – care ezita să clasifice atacul drept crimă de război, atât din pricina motivelor raţionale care au stat la baza lui, cât și din cauza ambiguităţii regulilor de război, care se circumscriu de multe ori zonelor gri – numea bombardarea Dresdei o tragedie „exemplară pentru ororile războiului din secolul al XX-lea și un simbol al distrugerii.

Orașele aliate au devenit și ele ţinta bombardamentelor germane, numai Londra fiind ţinta a 1.358 de rachete V-2, silenţioase până în momentul impactului, făcând victime și producând valuri de panică în rândul populaţiei.

Nu mai puţin teribile au fost represaliile germane faţă de sabotajele și asasinatele comise de Rezistenţa franceză, care erau sancţionate cu uciderea a 10 civili pentru fiecare soldat german răpus.[6]

Epidemia de violuri reprezintă o altă pagină neagră a istoriei războiului. Istoricul britanic Anthony Beevor a surprins în bestsellerul său, Căderea Berlinului. 1945, toată panoplia de orori ale războiului, insistând asupra violurilor în masă comise asupra femeilor din Germania, indiferent de vârstă, de către soldaţii Armatei Roșii. Cifra în sine, 2 milioane de femei germane violate (dintre care 10.000 s-au sinucis numai în Berlin), este stupefiantă, însă demersul lui Beevor este acela de a aduce tragedia aproape de retina cititorului, depășind rigiditatea statistică prin crochiuri ale unor istorii monstruoase.

Când nu a mușamalizat aceste informaţii, propaganda rusă a încercat să culpabilizeze victimele, pretinzând că erau instrumente ale spionajului german, care urmăreau infectarea cu boli venerice a ofiţerilor Armatei Roșii. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de-a lungul istoriei – în prezent, Anthony Beevor este pasibil de pedeapsa cu închisoarea în Rusia, vizat fiind de o lege care incriminează critica la adresa armatei sovietice. Acuzată că a atentat la sacralitatea efortului de eliberare depus de Armata Roșie, cartea sa a fost etichetată de Moscova drept o colecţie de „minciuni, calomnie și blasfemie la adresa Armatei Roșii.

Stafiile războiului, altoite pe trunchi de copil

O istorie care s-a scris cu sânge, într-un război care a împrumutat aripi pentru a semăna distrugerea la o scară necunoscută până atunci, e incompletă atunci când trece sub tăcere cea mai afectată categorie de civili – copiii. Războiul a pulverizat ordinea unei lumi fascinante, irepetabile, care abia începea să descifreze șaradele vieţii: copilăria.

Scriitoarea Svetlana Aleksievici adună în cartea Ultimii martori[7] peste o sută de mărturii ale adulţilor care au privit războiul prin ochi de copil, într-o Rusie măcinată de război, fără să poată înţelege, uneori și din postura de adulţi, ceea ce au trăit. Fiecare poveste e atașată unui nume și unei vârste – ceea ce ne induce sentimentul că povestitorii nu sunt oamenii maturi, ci copiii de altădată, marcaţi ireversibil de întâlnirea cu o bestie de a cărei existenţă unii nici nu auziseră.

Pentru început, izbucnirea războiului e un prilej de nesfârșite uimiri și întrebări, ale căror răspunsuri nu pot decât ucide inocenţa – de ce se întoarce tatăl de atâtea ori ca să-i îmbrăţișeze la despărţire, de ce șușotesc înlăcrimate vecinele, de ce chipurile părinţilor arată subit atât de straniu („mama nu mai avea faţă, numai ochi”), de ce soldatul german care a ucis cu brutalitate copiii vecinilor mângâie tandru o pisică. Sunt uimiri care își găsesc răspunsul foarte repede: Katia (12 ani), contrariată de interdicţia de a privi pe fereastră, de unde bunica îi alungă sistematic, se dumirește că, dincolo de geam, infernul a invadat toate etajele realităţii. Bătrânul Todor, vecinul lor, e obligat să sape groapa fiilor lui uciși, doar pentru ca, la final, să fie împins peste ei, în genunchi, într-o îngropăciune care amesteca viii și morţii.

Noţiune abstractă până atunci sau de-a dreptul criptică pentru un copil, războiul le obligă pe cele mai fragile victime ale lui să-i descopere definiţia: „Și așa mi s-a întipărit în minte, că război e atunci când nu e tata” (Jenia, 6 ani).

Teama de moarte, tulburătoare la orice vârstă, capătă accente covârșitoare atunci când este exprimată de un glas de copil. „Vreau să trăiesc!” e ţipătul cu care Vasea (4 ani) întâmpină fiecare episod al bombardamentelor, agăţat de fratele lui mai mare. „Mi-era frică să mor, deși ce puteam să știu eu despre moarte?[8]

Războiul nu ocolește nimic, nici măcar pe cei care i-au achitat morţii nota de plată, iar copiilor care le era străină imaginea unui om mort li se oferă o panoramă de care nici măcar cei mai în vârstă nu avuseseră parte. Bombardarea cimitirului aduce morţii la suprafaţă, „de parcă mai fuseseră omorâţi o dată[9].

Treptat, copiii decriptează ascunzișurile unei realităţi care se scindează acum pe două axe temporale, fiecare cu valorile și conduitele ei acceptabile – pacea și războiul. Tasia Nasvetnikova știe, de pildă, la numai 7 ani, că jocul e oarecum ilicit în vremurile impregnate de moarte pe care le trăiește („Cum poţi să faci un om de zăpadă și să te bucuri, dacă e război?”), după cum știe că un deces survenit din cauza bolii, după ce ai reușit să supravieţuiești gloanţelor, frizează absurdul: „Cum poţi să mori după război, când toţi sunt fericiţi?[10]

Timpul se dilată în acest univers absurd, în care o pâine poate să valoreze mai mult decât o viaţă, fie ea și de copil. Galina povestește lucruri de neimaginat, petrecute în timpul blocadei Stalingradului, repetând obsesiv: „Tare ne mai doream să trăim!”. Fusese martoră la una dintre scenele grotești ale celor 900 de zile de asediu, în care o fetiţă care furase din târg o franzelă e lovită cu sălbăticie de oameni, în timp ce ea, căzută la pământ, se grăbește să înghită ultimele resturi. Unele suferinţe se tămăduiesc numai prin moarte; iar ea nu voia să moară așa cum trăise, flămândă.

Dispariţia jucăriilor e una dintre pierderile ce glisează pe un plan secundar, deși atitudinea de după război demonstrează cât le-a lipsit acest ingredient savuros al copilăriei. Valia are obiceiul de a dărui păpuși nu doar copiilor, ci și adulţilor, în timp ce, pentru ea, pentru tot restul vieţii, o păpușă a rămas cel mai frumos cadou pe care l-ar fi putut primi.

Viaţa devine atât de neliniștitoare, încât numai prezenţa părinţilor, ca un tampon între copii și realitate, îi mai poate estompa contururile sumbre. Dispariţia lor însă permite terorii să se instaleze nestingherită în toate cotloanele copilăriei, zămislind amintiri greu de purtat și (sau mai ales) la vârsta adultă. „Mică, am supravieţuit… Dar mare, cum o să trăiesc?”, se întreabă retoric Faina, martoră la execuţia mamei, care a salvat-o de aceeași soartă negând isteric că ar fi copilul ei. La 51 de ani, cu propriii copii, Zina încă își așteaptă mama, dispărută într-un bombardament la gară, unde plecase să își caute fiica, surprinsă de război într-o tabără de vară.

Vreau să uit tot” e laitmotivul povestirilor Liubei, martoră la împușcarea din trei în trei oameni a șirului de săteni care refuzaseră să dezvăluie ascunzătoarea partizanilor.

Uneori însă, uitarea nu e posibilă, mai ales când războiul și-a impregnat mirosul în cele mai delicate simboluri ale primăverii: mălinul și liliacul înfloriseră târziu în 1941, iar, pentru Katia, florile lor delicate poartă parfumul războiului chiar și după decenii întregi de pace.

Până la urmă însă, suferinţa are același gust demolator, indiferent de tabăra în care se găsește. Istoria lui Lothar Metzger, unul dintre supravieţuitorii bombardamentului asupra Dresdei, e doar unul dintre nenumăratele argumente despre versatilitatea conceptului de dușman. Conștient că nu va putea găsi cuvintele potrivite să surprindă impactul acelui iad de foc asupra minţii sale de copil, Metzger menţionează detalii care i s-au gravat în memorie pentru tot restul vieţii: coșul cu gemenii de câteva luni, smuls din mâinile mamei de mulţimea îngrozită care părăsea adăpostul subteran, străzile care ardeau, oamenii uciși care se micșorau sub potopul de flăcări până la dimensiunile unui copil.

La o distanţă de 7 decenii de acest război, copiii din Siria trăiesc o experienţă similară, probând faptul că umanitatea nu învaţă din greșelile ei. Martorii inocenţi ai acestui conflict seamănă izbitor cu eroii Svetlanei Aleksievici. Un băiat care inventariază pierderile suferite: 5 verișori, mama, fratele, surorile și unchiul. Un altul, care mărturisește că e îngrozit de zgomotul bombelor. O fetiţă, pentru care jucăriile au devenit o amintire tot mai ștearsă, și o alta, care concentrează în câteva cuvinte dorinţa unui copil strivit de povara războiului: Aș vrea să fie totul ca înainte.

Doar că, oricât s-ar reinventa, războiul rămâne purtătorul aceluiași blestem – de a distruge o lume care devine imposibil de reconstruit în toate detaliile ei familiare.

Blândeţea unei dimineţi de pace

Andrei Makine, un scriitor rus contemporan, zugrăvește în Testamentul francez (roman distins, între alte premii, cu Prix Goncourt) dimineaţa primei zile de război, coborâte fără preaviz peste tăcerea înzăpezită a unui oraș rus, în care se stinseseră nu demult ultimele ecouri ale colindelor. Case schilodite, străzi pavate cu mii de cioburi de sticlă, rămășiţe de crengi și copaci frânţi de suflul exploziilor. Vagoane de tren distruse și un număr frapant de păpuși aruncate nepăsător între șine… Și-n tot acest peisaj dezolant, o perdea unduindu-se în bătaia vântului ascunde în ea toată „blândeţea dimineţilor de pace”[11].

Războiul rămâne o plagă ce supurează pe corpul umanităţii, mult după ce se usucă cerneala pe filele tratatelor de pace. Povestirile martorilor fiecărui conflict au tocmai acest rol, de a trata uitarea în care înveșmântăm catastrofe ale istoriei ce ar fi putut fi evitate. „Cine își mai amintește astăzi de lichidarea armenilor? întreba Hitler, mizând pe aceeași amnezie și în privinţa soluţiilor pe care le pregătea „problemei evreiești”.

Răspunsul ar trebui să fie pe cât de simplu, pe atât de personal. Eu am datoria să îmi amintesc, să cercetez, să condamn. Și, dacă e posibil, să previn. Pentru că, oricât ne-am simţi de nesemnificativi, prevenirea unui război e și o responsabilitate cetăţenească. Ea începe cu informarea onestă asupra identităţii culturale, etnice sau religioase a „dușmanului”, precum și cu înţelegerea constelaţiei de factori ce stau la baza atitudinii lui ostile. Și poate continua cu militarea pentru acorduri globale care să minimizeze sărăcia și exploatarea în loc să le amplifice sau cu presiunea exercitată asupra guvernului propriu ca, „atunci când acţionează în numele nostru, să-i trateze pe alţii așa cum am vrea să fim trataţi.

Într-o lume care a trăit mai multe dimineţi de război decât de liniște, pacea poate ajunge să joace un rol de cenușăreasă. Dar, câtă vreme decidem să nu ne cantonăm în pasivitatea spectatorului, există întotdeauna speranţa altor dimineţi de pace.

Footnotes
[1]„Colin S. Gray, Războiul, pacea și relaţiile internaţionale, Polirom, 2010.”
[2]„Russel Hart, Stephen Hart, Al Doilea Război Mondial. Frontul de Vest 1944-1945, Corint, 2015.”
[3]„Ibidem.”
[4]„Russel Hart, Stephen Hart, op.cit.”
[5], „Ibidem.”
[6], „Russel Hart, Stephen Hart, op.cit.”
[7]„Svetlana Aleksievici, Ultimii martori, Editura Litera, 2016.”
[8]„Svetlana Aleksievici, op.cit.”
[9]„Ibidem. ”.
[10], „Ibidem.”
[11]„Andrei Makine, Testamentul francez, Polirom, 2013”.

„Colin S. Gray, Războiul, pacea și relaţiile internaţionale, Polirom, 2010.”
„Russel Hart, Stephen Hart, Al Doilea Război Mondial. Frontul de Vest 1944-1945, Corint, 2015.”
„Ibidem.”
„Russel Hart, Stephen Hart, op.cit.”
„Svetlana Aleksievici, Ultimii martori, Editura Litera, 2016.”
„Svetlana Aleksievici, op.cit.”
„Ibidem. ”.
„Andrei Makine, Testamentul francez, Polirom, 2013”.