Nu o cunoașteţi. Nu o vedeţi. Nu îi veţi ști decât pseudonimul, Alzina, care în limba arabă înseamnă „femeie”. La acest nivel generic va trebui să vă atașaţi de această persoană, dacă vreţi să o ajutaţi. E greu, dar nu e imposibil.

Am stat și m-am gândit cum să procedez. Cum să aduc împreună o fată care are nevoie de ajutor cu un public care este capabil să o ajute, prin cuvinte simple înșiruite într-un articol pe care doar cei mai puţini îl vor parcurge până la final? M-am gândit măcar să îi fac o fotografie de la spate, în timp ce își ţine fiul de mână, după care să sparg fotografia într-un fel de colaj de fotografii mici, suprapuse pentru un efect de blur, dar mi-am dat seama că tot poate fi ușor recunoscută după cămașa de noapte și haina pe care o purta pe deasupra, încheiată doar până la burtă. Orice femeie gravidă știe că cel mai prost anotimp în care să ajungi în lunile mari ale sarcinii e iarna, când trebuie să îţi cumperi inclusiv alte geci și pufoaice pentru că cele vechi nu te mai încap. Astfel, nu am putut să îi fac nicio poză care să exprime suferinţa ei mai mult decât pot eu să o fac în cuvinte de care să vă atașaţi. Pentru că un singur lucru a trebuit să îi promit, și anume că îi protejez identitatea. Nu de alta, dar a mai încercat cineva să o ajute, pe o cale mai directă și mai oficială, iar rezultatul a fost că era să rămână în stradă. La urma urmei, cu toţii avem experienţele noastre și știm cu câtă răutate și răzbunare pot acţiona organele statului român, atunci când sunt trase la răspundere de cetăţeni.

Râde când o întreb dacă are în fiecare zi mâncare pentru fiul ei, care în aprilie va împlini doi ani. Ce să facă, să plângă? Mănâncă ce au și cât li se dă, îmi spune.

Vă pot spune însă că Alzina are 21 de ani, dar arată de cel puţin 31, și gândește la fel. Este matură, este încercată, este complet deziluzionată. Râde când o întreb dacă are în fiecare zi mâncare pentru fiul ei, care în aprilie va împlini doi ani. Ce să facă, să plângă? Mănâncă ce au și cât li se dă, îmi spune. Este bine acum că e iarnă și poate pune alimentele pe pervazul de la geam în mica cămăruţă unde stau, și astfel nu mai riscă să dispară din frigiderul din bucătăria comună. Trăiesc de pe o zi pe alta din donaţii, haine și alimente primite de la tot felul de organizaţii și de la turcii, iranienii, irakienii veniţi în România acum zeci de ani și care nu au uitat ce înseamnă viaţa de refugiat. Singura sursă de venit stabilă este alocaţia pe care o primește pentru copil. Viaţa nu i se pare atât de rea când vede câte femei cu copii cerșesc pe străzile orașului, dar nici nu este deloc cum își închipuia că va fi acum aproape șase ani, când a plecat din Somalia. Fiind cea mai mare dintre opt fraţi, părinţii au trimis-o cu ultimii bani spre Europa, să găsească un loc unde apoi să vină și ei, cândva… poate. „În Somalia, te culci azi și mâine nu știi dacă te mai scoli”, îmi explică. Din cauza secetei, foametea s-a instalat acolo de mulţi ani de zile, iar părinţii ei lucrau sporadic, când găseau ceva. Apoi mai sunt și bombele care explodează te miri unde. „Pun bombe în locuri aglomerate, să omoare cât mai mulţi musulmani, fără absolut niciun motiv. Nu înţeleg de ce fac asta”, îmi spune despre teroriști. Trebuia să plece de acolo, chiar dacă avea 15 ani, și spera ca până acum să fie reunită cu familia, însă viaţa ei este complet diferită.

Planul era să ajungă la Viena, împreună cu un grup mai mare de oameni care fugiseră din Somalia. Poliţia română i-a prins înainte să treacă graniţa în Ungaria. Aveau de ales între a-și face hârtiile de refugiat în România și a merge la închisoare până vor fi repatriaţi. Nimeni nu voia să fie repatriat. Astfel, în 2012, Alzina a primit statutul de refugiat în România. Problema este că statul român susţine financiar refugiaţii doar 9 luni după ce își primesc statutul. Alzina vorbește bine engleza, dar fără nicio pregătire nu a reușit să facă nimic aici după cele 9 luni . Așa că a plecat mai departe și a ajuns în Suedia. Acolo a întâlnit un tânăr, refugiat din Somalia care reușise să își obţină statutul de refugiat. S-au căsătorit și Alzina a rămas pentru prima dată gravidă. Doar că suedezii au trimis-o înapoi în România. Conform Regulamentului Dublin, textul fondator al politicii europene în domeniul azilului, analizarea cererii de azil trebuie să fie realizată de prima ţară membră a UE în care intră refugiatul respectiv, după care orice altă ţară UE îl poate repatria în ţara unde a obţinut statut. Cu toate acestea, în urma crizei imigranţilor ,Comisia Europeană a tras concluzia că acest regulament nu este funcţional și trebuie schimbat, însă acest lucru nu s-a întâmplat încă. Prin urmare, Alzina nu poate sta în Suedia decât în calupuri de câte trei luni, între timp trebuind să se întoarcă în ţară. Nici în vis nu și-ar permite așa ceva. Soţul ei ar veni în România, dar unde să stea? Dacă ar veni, ea nu ar putea să locuiască unde este acum. Ar ajunge toţi pe stradă. Și ce să lucreze aici? În Suedia nu umblă câinii cu covrigi în coadă, dar mai găsește de lucru în curăţenie, în restaurante și îi mai poate trimite și ei niște bani când și când.

Cum putem să le pretindem refugiaţilor să fie mulţumiţi dacă le dăm un colţ de pâine? Realitatea urâtă îi izbește pe ei la fel ca pe noi, deși nu vrem să credem asta. Alzina este de cinci ani în România și îmi vorbește despre corupţie.

Viaţa în România nu este frumoasă. Poate nu este cea mai rea, dar nu este nici bună și nu are sens să ne prefacem că nu este așa. Nu este bună pentru pensionarii noștri, pentru copiii noștri, pentru prietenii, fraţii și colegii noștri care preferă o muncă de sclavi în Italia sau prin alte locuri. Cum putem să le pretindem refugiaţilor care ajung aici să se autosugestioneze până se conving singuri că e foarte bine? Cum putem să le pretindem să fie mulţumiţi dacă le dăm un colţ de pâine? Realitatea urâtă îi izbește pe ei la fel ca pe noi, deși nu vrem să credem asta. Alzina este de cinci ani în România și îmi vorbește despre corupţie, îmi vorbește despre zecile de foi pe care diverse fundaţii le aduc refugiaţilor să le semneze pentru a obţine bani europeni care nu mai ajung deloc la refugiaţi, sau ocazional ajung în sume nesemnificative, de câteva sute de lei pe an. Îmi vorbește despre alte nereguli pe care le observă și despre care nu pot să scriu nimic, în primul rând pentru că sunt observaţii personale, nu dovezi, și în al doilea rând pentru că ar putea fi dată afară dintr-un loc unde oricum abia dacă este tolerată fiindcă are copil mic. Dar nimeni care trăiește în România nu are cu adevărat nevoie de astfel de detalii. Oamenii sunt și buni, și răi, ca în orice alt loc. Unii schimbă locul în autobuz când se așază lângă ei, alţii îi iau cu drag copilul în braţe și se joacă cu el. Unii doctori au dat-o afară de cum a intrat pe ușă și a început să vorbească în engleză, cu alţii s-a putut înţelege, astfel încât cel mic are acum medic de familie. Nu își face speranţe să își găsească ceva de muncă, poate în curăţenie, doar cu engleza. „E foarte greu!”

Alzina nu mai are nevoie de promisiuni și povești. Nevoile ei sunt clare, are nevoie de o sursă de venit și are nevoie de o locuinţă.

Deja o organizaţie a promis să îi plătească chiria unei garsoniere timp de șase luni. Problema este că nu s-a găsit o garsonieră pentru care proprietarul să fie de acord să încheie contract, așa cum cere organizaţia pe drept, sau pentru care proprietarul să accepte imigranţi. Deci, banii pe șase luni există, dar din aceste motive Alzina trebuie să stea în continuare în condiţiile actuale, iar soţul ei, în Suedia. Este nevoie de o soluţie urgentă aici! În ce privește banii, Alzina nu poate să lucreze, fiind gravidă în șase luni și având singură grijă de alt copil. Pe termen lung, atât ea, cât și soţul ei, dacă va reuși să vină în România, au nevoie de locuri de muncă. Pe termen scurt, Alzina are nevoie de un fond financiar pentru toate acele nevoi care depășesc donaţiile de alimente și haine pe care le primește, în special pentru pregătirea venirii pe lume a celui de-al doilea copil. În acest scop, donaţiile se pot face în contul organizaţie umanitare ADRA România: RO73 RNCB 0074 0292 1540 0001 – LEI (deschis la BCR, sect. 3, București) sau pe bază de chitanţă fiscală la sediul organizaţiei, neapărat cu menţiunea „Pentru Alzina” (pe site această specificaţie se face în rubrica „Destinaţia – altă destinaţie”). Pe baza acestei menţiuni banii strânși vor ajunge direct la ea.

Alzina nu își face speranţe că poate primi ajutor în România. Este din 2012 aici și este în aceeași situaţie. Trăiește din donaţii, fără niciun fel de venit, abia tolerată, departe de soţ. Cei care au încercat să o ajute au vrut să se lupte cu sistemul, în loc să o ajute direct, și au ajuns să o pună în pericol. „Nu scrie”, îmi spune. „Îţi pierzi vremea. O să vezi că nu o să se întâmple nimic. Sunt convinsă de asta!” Am înţeles că pentru ea este un lux să spere și este o mare risipă de energie psihică și emoţională să fie dezamăgită. Nu este singură. În curând va fi mamă a doi copii. Mamă străină, singură și săracă, într-o ţară aparent cu cea mai mare creștere economică din Europa, dar practic săracă. I-am spus că pe mine nu mă costă nimic să sper pentru ea și încă o critică în plus la adresa mea nu mă deranjează atât de mult încât să nu îi public povestea. Am văzut cât de mulţi cititori au fost impresionaţi de știrile din Somalia, de soarta persoanelor care mor de foame acolo. Am văzut cât de mulţi păreau dornici să ajute. Alţii erau indignaţi de ideea că ar trebui să ne pese de străini, când îi avem pe bătrânii și copiii noștri de ajutat, mai întâi. Părerea mea este că suntem destui ca să îi putem ajuta pe toţi, fiecare acolo unde îi bate inima mai repede. Întrebarea este dacă suntem cu adevărat la fel de buni pe cât ne credem. Când tragem linie, există în dreptul nostru rezultatele de care credem că sunt capabili? Atunci când cineva ne cere un ajutor concret putem, după vorba americanului, „să punem banii acolo unde ne este gura”?

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.