Astăzi au fost publicate primele note la examenul de bacalaureat 2021. Emoţii, lacrimi de fericire sau de tristeţe, iar pe fundal aceleași discuţii familiare despre lacunele sistemului de învăţământ și soluţiile pentru salvarea lui.

Anul trecut, la prima sesiune a primului bacalaureat din pandemie, 232 de elevi obţineau nota 10, acesta fiind cel mai mare număr de candidaţi care au promovat cu notă maximă din ultimii ani. În același timp, rata de promovare (înainte de contestaţii) era de 62,9% (din totalul candidaţilor, și 71,4% din promoţia curentă), cea mai mică din ultimii șase ani. Anul acesta, rata de promovare a fost de 67,8%, în creștere cu aproape 5 procente faţă de sesiunea iunie-iulie a anului trecut, dar mai mică faţă de rata de promovabilitate din ultimii patru ani care au precedat pandemia.

Numărul de candidaţi înscriși anul acesta la bacalaureat a fost cu peste 22.000 de candidaţi mai mic decât cel de anul trecut, conturând astfel o tendinţă îngrijorătoare. Procente considerabile dintre elevii puţini pe care îi avem renunţă să susţină bacalaureatul, avertiza înainte de examen expertul în educaţie Claudia Cochină. În urmă cu câteva săptămâni, ministrul educaţiei afirma că doar 77% din totalul elevilor din ani terminali erau înscriși la bacalaureat, faţă de 83% în 2020. Cauzele acestui eșec de proporţii s-ar regăsi, potrivit ministrului, în hibele vechi ale sistemului educaţional, agravate de pandemie, care a dus la pierderea contactului cu școala.

Bacalaureat 2021: Când pandemia e altoită pe trunchiul sărăciei

Nimeni nu știa în 11 martie 2020 – ziua în care orele de școală din România se mutau în online – cât va dura această situaţie și care vor fi efectele în plan educaţional. Eram la debutul celei mai lungi perioade în care școlile au fost închise, comparativ cu restul ţărilor din Europa (chiar dacă, sporadic, unele s-au deschis pentru puţină vreme) – un an în care „prezenţa fizică la școală a fost aproape inexistentă”, observă Simion Hăncescu, președintele Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ.

Deși s-a clamat ideea că toată lumea a fost nepregătită pentru această situaţie de urgenţă, în realitate au fost societăţi care au răspuns bine restricţiilor impuse de pandemie: cele în care învăţarea permanentă reprezintă o obișnuinţă, motiv pentru care au reușit să se adapteze din mers, explică psihologul Nicoleta Albert. Vorbind despre sănătatea emoţională a elevilor, Albert apreciază că cei din mediul rural au fost mai avantajaţi în timpul stării de urgenţă, datorită libertăţii de mișcare incomparabil mai mari, însă avantajele par să se oprească aici.

Se estimează că 65.000 de copii nu au avut acces la cursuri în timpul pandemiei, nici măcar în varianta online.

La sate trăiește cea mai mare parte a populaţiei defavorizate economic din România, așa că pandemia i-a rupt de școală pe cei din familiile sărace, lipsiţi de mijloacele tehnice pentru școala online. Poate că cele mai multe familii sărace au un telefon, dar a fost imposibil ca doi sau mai mulţi dintre copii să acceseze platformele online împărţindu-l, iar lecţiile online în care copilul este distras de mai mulţi membri ai familiei nevoiţi să împartă un spaţiu foarte mic nu au avut nimic de-a face cu o atmosferă propice învăţării. Lipsa conexiunii la internet în unele zone (presa a scris despre copii nevoiţi să urce în copaci sau pe case pentru a participa la lecţiile online) și lipsa de pregătire a unora dintre profesori pentru a utiliza instrumentele digitale au întregit tabloul eșecului educaţiei online.

Se estimează că 65.000 de copii nu au avut acces la cursuri în timpul pandemiei, nici măcar în varianta online. O cifră uriașă, pe care trebuie s-o privim în contextul mai larg, deloc încurajator, al ratei ridicate de abandon școlar de dinainte de pandemie. Abandonul școlar a crescut la toate nivelurile de învăţământ, potrivit rapoartelor Ministerului Educaţiei, care au arătat că 35.300 de elevi din ciclul primar și cel gimnazial au abandonat școala în anul școlar 2018-2019, după ce 28.000 renunţaseră să mai frecventeze școala în anul școlar precedent. Mediul rural înregistrează pierderi de până la 3 ori mai mari, după cum arată datele oficiale: în anul 2018-2019, 18,9% dintre elevii din mediul urban (dintre cei care intraseră în clasa I în 2011-2012) abandonaseră cursurile, comparativ cu 6% dintre elevii din mediul urban. Cifrele indică o pierdere de aproape un sfert dintr-o cohortă școlară pe parcursul învăţământului primar și gimnazial de la sate (23,1%, faţă de 8,2% în mediul urban). Pierdere care nu este chiar atât de greu de explicat într-o ţară în care peste 150.000 de copii merg la culcare flămânzi, iar privarea materială severă în rândul copiilor de 6 ani (21,5%) depășește de peste 3 ori media din Uniunea Europeană.

Însă explicaţiile pentru rata mare a abandonului școlar (ca și pentru rezultatele slabe la examenele naţionale sau pentru rata ridicată a analfabetismului funcţional) pot fi căutate – dincolo de precaritatea financiară a multor familii și de problemele de infrastructură educaţională – și în întroienirea sistemului de învăţământ într-o mentalitate care nu mai rezonează cu nevoile și tendinţele prezentului, și cu atât mai puţin ale viitorului.

Oglindă, oglinjoară, ce spune bac-ul despre noi?

Discuţiile aprinse despre dificultatea, necesitatea sau chiar utilitatea examenului de bacalaureat nu lipsesc niciodată în preajma și mai ales după susţinerea examenului, când rezultatele obţinute servesc ca muniţie elevilor și părinţilor nemulţumiţi, dar și pedagogilor și actorilor de pe scena politică. Exprimate vocal sau mai în surdină, dubiile legate de valoarea acestui examen ţintesc fie spre ideea inutilităţii examenului în sine, fie spre lipsa lui de relevanţă în contextul în care are loc educaţia școlară în România. Aceste opinii se intersectează contondent cu cele care susţin importanţa acestui „examen al maturităţii” și faptul că e inevitabil ca doar unii să-l promoveze, cei capabili, rata redusă de promovabilitate dând, de fapt, valoare diplomei, într-o ţară în care preferăm hârtiile în dauna competenţei.

Examenul de bacalaureat nu este decât un indiciu al neîncrederii în calitatea sistemului educaţional.

Examenul de bacalaureat nu este decât „un mecanism de protecţie al unui sistem educaţional nesigur de propria sa calitate sau validitate”, susţine sociologul Barbu Mateescu. Mai precis, un indiciu al neîncrederii autorităţilor centrale în cunoștinţele elevilor și în capacitatea (și onestitatea) profesorilor de a-i evalua corect pe parcursul anilor de liceu. Dacă această încredere chiar ar exista, n-ar mai avea rost să verifici ce cunoștinţe de limba română, matematică sau istorie are un elev care a reușit deja să treacă cu brio sau măcar cu note de trecere la aceste discipline. Procentul celor care ratează examenul de bacalaureat ar trăda, în această viziune, fie un nivel prea mare de dificultate al subiectelor, fie, mai aproape de adevăr, eșecul instituţiilor de învăţământ prin care au trecut elevii de a le nota corect cunoștinţele, ceea ce conferă, în final, o anumită utilitate neîncrederii despre care vorbește sociologul.

Nicoleta Roman, cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, se întreabă dacă știm măcar ce așteptăm astăzi de la acest examen. În România, examenul de bacalaureat a fost introdus în anul 1925, cu scopul „de a verifica cunoştinţele dobândite de elevi la materiile de studiu cele mai importante şi de a dovedi influenţa studiilor făcute asupra formării cugetării lor”. Urmărind modul în care a fost tratată problema învăţământului de-a lungul vremii, cercetătoarea observă că educaţia a încetat astăzi să mai fie un proiect de ţară și că experimentele și schimbările din educaţie se succed năucitor, fără o noimă ușor de reperat, în timp ce problema profesorilor slabi (care abia trec examenul de titularizare), demotivaţi financiar, a investiţiilor reduse în educaţie și a dezinteresului pentru școală a devenit cronică, indiferent de schimbările care au loc pe scena politică.

„De ce nu putem avea un bacalaureat precum cel francez?”, se întreabă profesorul Mihai Maci, după ce enunţă subiectele primite de elevii francezi de la filiera generală și tehnologică la prima probă, cea de filosofie. Răspunsurile nu trebuie căutate prea departe; nu putem susţine un bacalaureat precum cel francez pentru că elevii români n-ar ști cum să răspundă unor întrebări precum: „Nerespectarea legilor este întotdeauna injustă?” sau  „Tehnica ne eliberează de natură?”. Și nu e vina lor, susţine profesorul, explicând că nimeni nu le-a încurajat autonomia sau gândirea critică și că, în general, nimeni nu e interesat de ce cred ei, ci de ceea ce sunt capabili să memoreze și să recite dintr-o materie stufoasă. Un asemenea tip de bacalaureat n-ar fi cu putinţă și pentru că n-am avea destui profesori care să poată evalua eventualele răspunsuri, majoritatea fiind captivi ai  „procedurilor”, „baremelor” și  „punctajelor”. Ar fi destul de greu de imaginat celebrele cuvinte adresate lui Stephen Hawking de către matematicianul și fizicianul Roger Penrose („Tinere, toate calculele pe care le-ai făcut sunt greșite, dar ideea e genială.”) în gura unui evaluator de la noi, observă amar profesorul Maci.

Examenul de bacalaureat reprezintă „o declaraţie de intenţii a școlii și societăţii în ansamblul ei”.

Bacalaureatul arată foarte limpede ce se așteaptă de la cei care au absolvit 12 ani de școală, așadar reprezintă „o declaraţie de intenţii a școlii și societăţii în ansamblul ei”. Subiectele probei de filosofie arată că societatea franceză așteaptă de la absolvenţii ei să fie bine ancoraţi în lumea în care trăiesc, să aibă o opinie și curajul de a o exprima, să își dezvolte discernământul și capacitatea de dialog și să facă proba interiorizării valorilor pe baza cărora funcţionează societatea. Până la urmă, diferenţa dintre francezi și noi poate fi redusă la ceea ce așteaptă fiecare societate de la cetăţenii ei – pe noi nu pare să ne deranjeze să avem absolvenţi de liceu care nu știu cu adevărat ce înseamnă exerciţiul cunoașterii, dar sunt experţi în a reproduce mecanic informaţii, sau absolvenţi care, sastisiţi de nedreptăţile și îngustimile sistemului și societăţii, abia așteaptă să-și găsească rostul pe meleaguri străine, conchide Maci.

Îţi va plăcea să citești și:

La sfat cu tânărul care a căzut la BAC

Examenul de bacalaureat ar trebui să nu se concentreze obsesiv asupra a „ce se dă” la fiecare probă, ci să fie mai degrabă despre cei ce participă, notează profesorul Horia Corcheș. Stresul cu care așteaptă elevii acest examen este, până la urmă, un indiciu că școala se concentrează pe conţinuturi formale mai degrabă decât pe formarea competenţelor, modelând nu doar absolvenţi timoraţi de un examen care n-ar trebui să ridice dificultăţi majore, ci și de emiterea opiniilor personale, victime ușoare ale fake news-urilor și manipulărilor de tot soiul.

Sistemul educaţional românesc, unul care se legitimează pe tone de hârtii, pare incapabil de reformă, scrie fostul profesor Ștefan Motologa, observând că adevărata lui calitate e evidenţiată de sistemul de audit la care a fost supus prin testele PISA, unde elevii au obţinut cele mai slabe rezultate din Europa. În școala românească se predau în mare parte aceleași materii ca acum 30 de ani, modalitatea de predare a rămas aproape neschimbată, ţelurile educaţionale, așijderea, așa că sistemul poate fi comparat cu o fabrică în care se produc televizoare alb-negru într-o lume care folosește doar televizoare smart color, conchide autorul.

Despre educaţie, cu speranţă

În afara unor exemple remarcabile, de școli în care actul educaţional își merită numele (și care au reușit să-și atingă obiectivele mai degrabă luptând cu sistemul decât beneficiind de ajutorul lui), școala românească e o ţesătură în care totul pare cârpit, de la o margine la alta, scrie profesorul Liviu Papadima. În primul rând, ne lipsesc profesorii motivaţi, dedicaţi meseriei, competenţi, dar mai ales liberi, într-un sistem care obișnuiește să umilească în mod consecvent cadrul didactic. Realitatea este însă că, dincolo de această „rană supurândă” a școlii românești, acesteia îi lipsesc multe, de la un mediu școlar prietenos, viziune, apetenţă pentru învăţătură, coerenţă și stabilitate la finanţare adecvată, management eficient, resurse didactice, respect și echitate.

Până la urmă, școala românească se zbate în atâtea lipsuri, încât ai putea spune că îi lipsește, „în linii mari, cam totul”.

Primii care trebuie să fie interesaţi de schimbare sunt părinţii, deși legal ei pot face cel mai puţin, însă adevărata problemă este aceea că nici măcar nu se luptă pentru a avea un cuvânt mai greu de spus în privinţa educaţiei copiilor lor, susţine în analiza sa Ștefan Motologa. Deși este sceptic în privinţa reformei autentice a sistemului de învăţământ, autorul crede că aceasta este una dintre variantele pe care le avem pe masă, celelalte două, mai ușor de operat, în opinia sa, fiind reducerea semnificativă a timpului petrecut de elevi în sistemul de educaţie și dezvoltarea unui cadru legal care să încurajeze formarea unităţilor de învăţământ private.

Nu de reforme duce lipsă sistemul nostru de învăţământ, aflat într-o vrie a reformelor de trei decenii încoace, susţine profesorul Papadima, explicând că o reformă autentică a învăţământului reclamă politici educaţionale aplicate consecvent pe durata unui ciclu întreg de școlarizare, adică pe o perioadă de circa 15 ani.

Școala a devenit un instrument sigur de distrus pasiunile și potenţialul copiilor, scrie Oana Moraru, consilier educaţional, fondatoarea şcolii Helikon, într-un articol care aduce în prim-plan o paletă largă de soluţii mai dificil sau mai simplu de implementat. În principiu, trebuie regândite metodicile, conţinuturile, stilul de predare și relaţia profesorilor cu inspectorii școlari, înţelegând că viitorul, cu multiplele sale probleme, cere oameni cu viziune și soluţii, nu funcţionarii perfecţi pe care îi livrează acum sistemul de învăţământ.

Sistemul de învăţământ e ca un ghem atât de încâlcit, încât de oriunde ai trage un fir, tot se va face puţină lumină.

În privinţa programelor școlare, fondatoarea școlii Helikon crede că ar trebui reorganizate, nu aerisite, așa încât conţinutul să fie adecvat vârstei, dar și apetitului cognitiv și emoţional al fiecărei etape de dezvoltare. Este nevoie de schimbarea radicală a modului în care se predă și se asimilează informaţia, așa încât elevul să poată face asocieri între informaţiile primite, să înveţe să se orienteze spre rezolvarea problemelor și să poată avea viziunea întregului.

De fapt, sistemul de învăţământ e ca un ghem atât de încâlcit, încât de oriunde ai trage un fir, tot se va face puţină lumină, crede Oana Moraru, motiv pentru care militează pentru implicarea tuturor actorilor educaţiei, inclusiv pentru acţiunile fragmentare, până la mult așteptata coordonare a tuturor eforturilor.

Îţi va plăcea să citești și:

Vremuri noi și școală veche

În cazul copiilor săraci, pentru care școala oferă doar „servicii de baby-sitting organizat”, o mână de ajutor ar putea veni și din partea agenţilor economici, care nu înţeleg încă prea bine legătura dintre problemele din sistemul de învăţământ și cele care îi vor viza direct, legate de viitoarea forţă de muncă, scrie Mirela Oprea, activist în domeniul drepturilor copilului. Ajutorul poate veni în multe forme, de la suportarea costurilor de școlarizare ale unui copil defavorizat până la „adoptarea” unei școli și punerea de presiune pe autorităţile locale și naţionale.

De fapt, fiecare dintre noi poate sesiza autorităţile în cazul unui abuz sau al unor dificultăţi materiale care pot duce la abandon școlar, fiecare se poate ralia unei organizaţii sau măcar unui mic grup care ajută un caz individual, fiecare poate oferi o mică donaţie sau o felie din timpul său, concluzionează Oprea. „Să îi ajutăm unul câte unul, dacă sistemic nu se poate”, este pledoaria ei, una care se adresează oricui înţelege că traversăm o criză socio-educaţională, nu doar educaţională.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.