Prima generaţie de români care a văzut comunismul sosind pe șenilele Armatei Roșii nu a avut nevoie de prea mult pentru a-și da seama că viaţa nu mai poate fi reînnodată din punctul în care o întrerupsese al Doilea Război Mondial. Ideologia roșie a adus zvonuri de sfârșit pentru toţi cei care, la final de război, sperau într-un nou început.

Discuţiile despre vremurile comuniste se poartă deseori într-un registru nostalgic, care contrapune siguranţa și predictibilitatea de atunci nesiguranţei și competiţiei de astăzi. Dar deceniile roșii, departe de a fi fost timpuri mesianice, au fost jalonate de lipsuri, de distrugerea reperelor morale, de persecuţie și crime. În decembrie 2017, românii își luau rămas bun de la regele lor, de soarta căruia nu fuseseră foarte preocupaţi, de altfel, timp de 7 decenii. Un rege pe care îl mai pierduseră o dată, la pachet cu ţara, într-un alt decembrie îndoliat, al anului 1947.

Evenimentele se precipitau în interiorul unui deceniu grăbit să spulbere relativa stabilitate a celui anterior, aruncând pe scena politicii românești – între 1937 și 1947 – nu mai puţin de 7 regimuri. Fiecare dintre acestea debutase intempestiv și se încheiase abrupt, reușind să acopere tot spectrul politic, de la democraţie la totalitarism. Anul 1938 debutase cu iniţiativa lui Carol la II-lea de a desfiinţa partidele politice și de a instaura dictatura regală, care avea să se încheie în septembrie 1940. Aveau să urmeze statul legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941), dictatura antonesciană (ianuarie 1941 – august 1944), statul democratic (august 1944 – februarie 1945), guvernarea comunistă a lui Petru Groza (martie 1945 – decembrie 1947) și, începând cu 30 decembrie 1947, instaurarea deplină a regimului comunist.

Ascensiunea comunismului – câteva date cronologice

Bătălia de la Stalingrad a schimbat cursul celui de-al Doilea Război Mondial, limpezind incertitudinile cu privire la câștigătorii acestuia – Al Treilea Reich avea zilele numărate. În cele 199 de zile ale decisivei bătălii, Axa pierduse 850.000 de soldaţi, aproximativ 20% dintre aceștia aparţinând armatei române.

Deteriorarea situaţiei militare a convins partea română să înceapă tatonările în vederea încheierii păcii, negocieri tergiversate de inflexibilitatea Aliaţilor, care impuneau capitularea necondiţionată a României.

Refuzul generalului Antonescu de a încheia un armistiţiu cu rușii (în condiţiile în care ocuparea României de către Armata Roșie era doar o chestiune de zile) a condus la lovitura de stat din 23 august 1944. Arhitecţii ei, regele Mihai și liderii principalelor partide politice, sperau să instaureze pacea și să-i împiedice pe sovietici să pună mâna pe putere.

Lovitura de stat avea să aibă urmări imprevizibile, înlăturând o dictatură doar pentru a facilita instaurarea alteia, care urma să scufunde ţara într-un coșmar roșu lung cât o viaţă de om.

Partidul Comunist, care se bucura de puţină simpatie din partea românilor, se lansa pe avanscena politicii românești, ajungând, într-un interval record, să conducă toate jocurile politice. Ascensiunea sa se înscria, de fapt, în logica firescului, câtă vreme era marioneta noilor noștri aliaţi, care arboraseră, din primele zile pe teritoriu românesc, atitudinea unor ocupanţi.

La 30 august 1944, trupele sovietice „eliberau” Bucureștiul. Sub pretextul stării de război dintre cele două ţări (comisia pentru negocierea armistiţiului era deja la Moscova, de la sfârșitul lunii august), armata sovietică lua prizonieri 150.000 de militari români, jefuind și comiţând violuri și crime pe tot teritoriul României.

După ce se adoptă la Yalta (4 – 11 februarie 1945) Declaraţia asupra Europei Eliberate, care dă mână liberă URSS-ului în Europa de Est, încep presiuni masive pentru instalarea unui guvern prosovietic.

La 27 februarie 1945, regele Mihai este obligat să demită guvernul Rădescu, ultimul guvern democratic al României pentru următoarele câteva decenii.

Odată cu instaurarea guvernului prosovietic al lui Petru Groza se dă startul pentru exterminarea elitei burgheze și a oponenţilor de marcă, înfiinţându-se Tribunalul Poporului, în care dreptul la apărare devenise o simplă formalitate.

Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 sunt fraudate de guvern în favoarea coaliţiei comuniste (în fapt, ele fuseseră câștigate de Partidul Naţional Ţărănesc, cu 70%).

În 1947 se decide scoaterea în afara scenei politice a partidelor istorice printr-un proces intentat conducerii P.N.Ţ., în timp ce presa, aservită noii puteri, instigă populaţia împotriva acuzaţilor.

Comuniștii rezervaseră lovitura de graţie pentru finalul anului: pe 30 decembrie, regele Mihai, privit ca ultima speranţă împotriva instalării definitive a dictaturii comuniste, este somat să abdice, sub ameninţarea cu războiul civil și executarea a 1.000 de studenţi proregaliști, arestaţi în capitală.

Abdicarea va fi comunicată cabinetului de miniștri, într-o ședinţă specială, în aceeași zi, ca un „divorţ și decent, și elegant de monarhie” al poporului și ca un act de cuminţenie al regelui, care ar fi înţeles că „instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru”.

România, abandonată în mâinile vecinului ei răsăritean, devenea materia primă pentru cele mai absurde și mai reprobabile experimente, care aveau să strivească idealurile unei generaţii ce nădăjduia ca viaţa să-și reia cursul din punctul în care fusese întreruptă de război.

Mihail Sebastian avea să consemneze lapidar în Jurnalul său notele dominante ale conduitei „eliberatorilor”: „Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldaţii ruși violează femeile,  (…) opresc mașinile, scot afară șoferul și pasagerii, se urcă la volan și demarează.”

Un sfârșit în acompaniament de seceră și ciocan

Pentru cei care au trăit în anii ’40, evenimentele care se precipitau fără ca opinia publică să aibă răgazul de a le metaboliza i-au aruncat într-un vârtej de confuzie, de teamă și de speranţă. Schimbările purtau un aer kafkian și bunul-simţ sugera un final iminent al acestei comedii negre.

Cartea Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul, surprinde cu acurateţe nu doar evenimentele, ci și starea de spirit a celor care alunecau de la o zi la alta spre dictatură.

Sfârșitul războiului o găsea pe Adriana Georgescu într-o vervă specifică vârstei, scriind cronici de film, pregătindu-se pentru a deveni avocat, lucrând ca infirmieră în spitalele înţesate de răniţii de război.

Retrasă la Câmpulung pentru o vreme, pentru a evita arestarea iminentă (pentru distribuirea de manifeste antifasciste și pentru cronicile defavorabile ale filmelor germane), Adriana ia cunoștinţă cu entuziasm de armistiţiul încheiat la 23 august 1944.

Se va dumiri însă curând că lozinca „rușii sunt aliaţii noștri” are un alt corespondent pe teren. Prima întâlnire cu rușii (care nu are loc, din fericire, faţă în faţă) e guvernată de un cuvânt necunoscut Adrianei, “davai” . Și de un glonţ care seceră câinele gazdei, care era prea zgomotos pentru soldaţii plecaţi într-o dublă misiune: de a jefui și de a viola.

Știrile emise de Radio Moscova descriau o realitate fictivă: Câmpulung ar fi fost eliberat prin lupte eroice de Armata Roșie, primită cu flori de o populaţie în delir. Starea de fapt era nu doar că în oraș nu mai exista picior de neamţ înainte de descinderea sovieticilor, ci și că reacţia entuziastă a populaţiei se limitase la zăvorârea porţilor și la găsirea unor ascunzători sigure.

De altfel, Mihail Sebastian avea să consemneze lapidar în Jurnalul său notele dominante ale conduitei „eliberatorilor”: „Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldaţii ruși violează femeile,  (…) opresc mașinile, scot afară șoferul și pasagerii, se urcă la volan și demarează.”

O armată pe cât de indisciplinată și de rapace, pe atât de greu de întreţinut de o Românie deja măcinată economic de război. Documentele vremii notează că pentru întreţinerea soldaţilor sovietici (600.000 în 1946) cantonaţi pe teritoriul ţării era nevoie trimestrial de 3.000 de tone de carne, 400 de tone de zahăr sau de 180 de tone de tutun, dintr-o listă de livrări de altfel cu mult mai lungă.

Ghid de capturat o ţară

Revenită la București, Adriana Georgescu va fi angajată ca reporter la Ministerul de Interne, pentru ziarul Viitorul, condus de Mihai Fărcășanu, șeful Tineretului Liberal. Remarcată pentru stilul ei de a scrie și de a spune lucrurilor pe nume într-o presă tot mai aservită, Adriana este numită, în cele din urmă, șefă de cabinet a prim-ministrului, generalul Rădescu.

„Ai grijă, vei sfârși foarte rău”, e avertismentul transmis de ministrul Emil Bodnăraș, pe un fundal de haos și de teroare care cuprinde capitala.

Nu sunt obsedată decât de o singură idee: să pot vorbi.

Medicul-șef al spitalului se teme de responsabilul politic al secţiei, al cărui aviz e literă de lege, deși el e de meserie mecanic.

Prim-ministrul Rădescu nu-și poate susţine discursul la cinematograful Aro, pentru că spectatorii filmului care a rulat cu o seară înainte au hotărât „spontan” să nu mai evacueze sala. Avertizată, poliţia le permite agitatorilor să doarmă în sala destinată discursului de a doua zi al șefului guvernului, în timp ce un camion purtând inscripţia Apărarea patriotică le livrează alimente pentru restul nopţii.

Pentru intimidare, sunt atacate mai multe prefecturi din ţară, se trage chiar și asupra Palatului Regal și a Ministerului de Interne, în timp ce ziarele, în plină incotinenţă discursivă, demască „vinovaţii”: elementele fasciste din guvernul Rădescu, pe care Moscova abia așteaptă să-I demită.

Lipsa de simpatie faţă de comuniști și de ruși este încă ușor detectabilă în rândul populaţiei, deși declanșează reacţii vituperante din partea acestora, dar nu va mai dura mult până ce exprimarea ei să fie taxată drept crimă. O bătrânică, uimită de portretul uriaș al lui Stalin din faţa sediului P.C., se oprește ca să întrebe un bărbat ce iese din clădire despre identitatea celui care se lăfăie în afiș. Informată că e vorba despre Stalin, cel care a alungat nemţii din România, bătrâna își exprimă naiv recunoștinţa dublată de o nouă uimire: „Dumnezeu să-l binecuvânteze. Când o să-i izgonească și pe ruși?”

În vortexul unor evenimente halucinante, care își diluează conturul mereu sub avalanșa altora și mai stupefiante, mai rămâne o singură armă – cuvântul, din ce în ce mai primejdios de mânuit de către cei care nu vor să accepte noua realitate. Arestată, în clasicul scenariu comunist (adică luată cu forţa de pe stradă, sub acuzaţia că ar fi hoaţă de biciclete), Adriana va lupta cu această armă, care-i este familiară prin însăși natura profesiei. Simte o nevoie organică de a vorbi, de a povesti, de a se revolta – dar e una aspru taxată.

Nu sunt obsedată decât de o singură idee: să pot vorbi. De nimic altceva nu-mi pasă”, notează Adriana, în închisoarea în care este lovită, torturată, violată de gardieni, ameninţată și unde adesea flămânzește, de teama drogurilor ascunse în mâncare. Acuzată de a fi parte dintr-un grup ce complota uciderea Anei Pauker și a altor lideri comuniști, Adriana conștientizează că procesele sunt o înscenare, că avocaţii lor se supun unui risc major, că președintele tribunalului nu este interesat de mărturiile despre supliciul pe care-l reprezintă ancheta în închisori și că delegaţia noului guvern, proaspăt revenită de la Moscova, are deja în buzunar sentinţele acuzaţilor. „Bunele” tratamente aplicate Adrianei în închisoare se soldează cu pierderea dinţilor (extrași ulterior fără anestezie) și cu un organism adus în pragul septicemei.

Lumea liberă de afară, unde revine printr-o graţiere regală și – după a doua arestare – prin evadarea organizată de un grup de rezistenţă anticomunistă, și-a modificat dramatic reperele. Nevoită să se ascundă în fiecare noapte la altă familie, Adriana înregistrează spaima gazdelor, activată de fiecare bătaie de ușă, confiscările masive de cărţi din bibliotecile prietenilor, percheziţiile nocturne ale poliţiei economice, soldate cu arestări sau înrolarea forţată în brigăzile de muncă „voluntară”, pentru crima de a fi deţinut 2 litri de ulei sau 3 kg de făină peste raţia impusă de cartelă.

Una dintre gazde e nevoită să o ascundă în dulap, pentru a o feri de ochii vigilenţi ai copiilor care se pregătesc să plece la școală. Mama povestește înlăcrimată cum a te ascunde de propriii copii a devenit o strategie de supravieţuire. Nu poate asculta radio BBC sau Vocea Americii, pentru că nu e exclus să fie denunţată de propriile-i odrasle pentru o notă bună, la îndemnul dascălilor. Între ea și propriii copii se ridică un zid tot mai primejdios de străpuns – nu e prudent să mai povestească mezinului un basm cu zâne, pentru că el a pus-o deja în gardă: toate zânele sunt reacţionare. Și a devenit imposibil să își mediteze fiica la istorie, pentru că aceasta o contrazice la fiecare cuvânt – lucru firesc, de altfel, câtă vreme în școală se predă o istorie nouă, atât de perfid desprinsă de realitate, încât basmele cu zâne ar putea fi considerate, prin comparaţie, aproape veridice. „Dacă nu ieșim mai repede din nenorocirea asta, ne vor trebui mai mulţi ani ca să ne reeducăm copiii” – afirmaţia mamei cade ca o ghilotină peste așteptările tot mai zdrenţuite ale Adrianei.

Obosită să se ascundă la nesfârșit și terorizată de perspectiva iminentă a unei noi arestări, Adriana poartă cu ea, ca pe un prieten de încredere, o fiolă de cianură.

Evadaţii în lumea liberă – povestea unor vieţi în tranșee

Soarta celor care au reușit să prindă ultimul tren, înainte ca greaua cortină de fier să prindă România de partea nepotrivită, nu este atât de fericită pe cât s-ar crede. Mai ales pentru cei care au evadat cu un obiectiv precis: de a lupta pentru libertatea celor rămași acasă.

La anul la București!” era formula de salut sărbătoresc a studenţilor refugiaţi la Paris, destul de numeroși pentru a „transforma Boulevard St. Michel într-un fel de Calea Victoriei desţărată”, scrie Monica Lovinescu, criticul literar devenit simbol al luptei anticomuniste. Ea va fi cea care o va încuraja pe Adriana să își aștearnă în scris memoriile, după ce aceasta reușise să fugă din ţară la începutul lui ‘48.

Scrierea cărţii (și publicarea ei în Franţa) se va înscrie în șirul eforturilor depuse de transfugi pentru a „deschide niște ochi care aleseseră, în deplină cunoștinţă de cauză, să rămână închiși”, într-un Occident sedat, pentru care discuţiile despre satelizarea Estului erau primite cu reticenţă, când nu erau taxate drept fasciste.

Corespondenţa dintre cei plecaţi și cei rămași acasă zugrăvește viu dificultatea adaptării la o dictatură care spulberă vechile repere morale, ca și dorul vitriolant al celor care se despart pentru scurtă vreme, dar nu se mai revăd, adesea, niciodată.

Fosta soţie a criticului Eugen Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu, îi scrie fiicei ei, Monica Lovinescu, plecată în 1947 la studii la Paris, despre faptul că în ţară „totul se prăbușește de la o zi la alta”. Ca și în viaţa personală, de altfel. Este deposedată de casa ei, de biblioteca fostului soţ, de prietenii care sunt arestaţi unul câte unul. Deși predă franceză, Ecaterina Bălăcioiu e condamnată să uite, încetul cu încetul, limba lui Molière, pentru că singurul perimetru în care mai este sigur să folosești franceza e propria casă, dacă ușile sunt bine închise.

Până la pensionarea ei abruptă, profesoara de franceză e forţată să își schimbe modul de a preda, să își „primenească” vocabularul, să înveţe temeinic pentru seminarul politic la care e convocată și la care invariabil nu știe să răspundă – mai ales că trebuie să o facă într-un „vocabular complet anchilozat”.

Analizând cu luciditate situaţia politică și virulenţa propagandei, fosta soţie a lui Lovinescu îi consideră obtuzi pe cei care mai speră într-o revenire a trecutului. De altfel, luciditatea ei circumscrie speranţele și planurile personale – în momentul în care fiica ei pornește spre libertate, cu doi trandafiri în mână, mama, rămasă pe peron, „cu spinii lor înfipţi în inimă”, presimte că separarea e una definitivă.

Nu va obţine, într-adevăr, viza care ar fi reunit-o cu fiica ei, iar scrisorile ei (2.500, un număr impresionant) sunt o vivisecţie a unei dureri sălbatice, născute din certitudinea că o ultimă întâlnire nu va mai fi posibilă. Activitatea anticomunistă din exil a Monicăi Lovinescu va fi decontată în cele din urmă de mama ei, arestată la 71 de ani, purtată prin nenumărate închisori, unde se va și stinge din viaţă. Moartea ei va grava în conștiinţa fiicei o vinovăţie neîntemeiată, dar nu mai puţin vie: „Că n-am avut viziune istorică şi am plecat fără a realiza că e pentru totdeauna. Că n-am rămas alături de ea să suferim şi să murim împreună.”

Prea puţini vizionari au putut să întrevadă atunci faptul că, departe de a fi o scurtă paranteză, comunismul avea să prindă rădăcini adânci și să transforme radical mai multe generaţii, modelându-le după tiparul “omului nou” .

Fragilitatea comunismului era o iluzie de care se agăţau însă, ca de o ultimă viză spre viaţă, mulţi dintre cei care au luat calea exilului – în 1948 era întemeiată Gruparea românească pentru Europa unită, printre membri numărându-se și Mircea Eliade, cunoscutul istoric al religiilor. Efortul acestuia de a le explica occidentalilor că sovietizarea forţată a României era o chestiune care nu privea doar câteva milioane de români se lovea însă, ca atâtea mărturii, de miopia naivă sau calculată a Occidentului. „România a avut ghinionul să fie o ţară dată la schimb”, sublinia într-un interviu prinţul consort Philip, Duce de Edinburgh, soţul Reginei Elisabeta a Marii Britanii. După ce al Doilea Război Mondial își culesese recolta înfricoșătoare de victime, „nu se putea începe un război pentru România. Nu ar fi fost realizabil, nimeni nu l-ar fi susţinut.”

Un alt scenariu ar fi fost greu de conceput, punctează și istoricul francez Stéphane Courtois: în momentul Yalta, războiul nu era încheiat, deși soarta lui era clar conturată, iar rușii aveau un avantaj strategic redutabil – Armata Roșie ocupa mare parte a Europei Răsăritene. Stalin era suficient de determinat pentru a converti acest avantaj militar în avantaje teritoriale și politice de anvergură.

Ceee ce nu a însemnat că românii nu au așteptat un ajutor extern, disperarea lor determinându-i să supraliciteze șansele tot mai mici ale unei Românii deja captive în cleștele roșu al sovieticilor. Începea o așteptare lungă, la fel de absurdă ca aceea a personajelor din textul dramatic al scriitorului Samuel Beckett, care își avea momentele ei de colaps, atunci când plaga comunismului părea să se întindă tot mai departe, până ce ar fi ulcerat toate ţesuturile bătrânului continent.

Așteptându-l pe Godot

Ecaterina Bălăcioiu își avertiza fiica, în repetate rânduri, în scrisorile ei să nu se întoarcă în ţară decât dacă în Franţa ar fi izbucnit războiul sau comunismul ar fi ajuns să subjuge și acest refugiu al atâtor exilaţi români. Un scenariu care poate părea fantezit în 2018, dar care era verosimil pentru mulţi dintre românii refugiaţi.

„Toţi sunt de acord că trebuie să părăsim Franţa; că în curând, poate în câteva luni, cel mult un an, rușii vor ocupa întreaga Europă”, scria Mircea Eliade în septembrie 1948.

Din fericire, comunismul n-a reușit, chiar în ciuda simpatiilor puternice pe care le-a atras în Franţa, să își impună hegemonia și dincolo de sacrificatele ţări estice, transformate peste noapte în sateliţii URSS. Și, din păcate, ultimele n-au mai putut fi așezate pe orbita de dinaintea războiului, în ciuda speranţelor înduioșătoare nutrite de cei a căror soartă fusese deja pecetluită cu cerneala de la Yalta.

Evadată din ţară, împreună cu soţul ei, Mihai Fărcășanu, printr-o curajoasă și riscantă escapadă, Pia Pillat (fiica poetului Ion Pillat) își exprimă frecvent – în corespondenţa cu familia – nădejdea că experimentul comunist e unul pe cât de absurd, pe atât de efemer. Nădejde împărtășită de Maria Pillat, mama Piei, care notează în cuvinte elocvente cât de acut resimte războiul prăvălit peste ţară în chiar miezul păcii. Informaţiile care circulă clandestin o îndreptăţesc să creadă că „se va termina mai repede decât credeam cu mizeriile noastre, se vorbește atâta de război și îl dorim cu toţii”.

Scrisorile care-i parvin Piei poartă în ele disperarea prilejuită de evenimente ce frizează absurdul, cum e condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu sau campania de defăimare a dinastiei regale, la radio, în școli, declanșată furibund imediat după abdicarea regelui Mihai. Sau legea care decide confiscarea averii celor plecaţi clandestin din ţară. Ori masivele restructurări pe criterii politice, în urma cărora, la fel ca mii de alţi intelectuali, scriitorul Dinu Pillat, fratele Piei, este înlăturat din postul său de asistent al lui George Călinescu, la Catedra de literatură română modernă, ca preambul al arestării.

De altfel, comunismul a operat o malefică inversiune a valorilor, inclusiv în plan cultural. În timp ce excelenţa avea să fie repudiată – chiar și Tudor Arghezi era desfiinţat, încă din ’48, din pricina temelor sale decadente –, locul valorilor autentice avea să fie ocupat rapace de cele mediocre, dar care compensau prin obedienţă lipsa de talent. Prin imixtiunea brutală a politicului în sfera culturii se creează rocade ale polilor culturali la graniţa dintre tragic și rizibil. Astfel, Alexandru Toma, mărunt poet de curte, ajunge să fie etichetat drept corespondentul lui Sadoveanu în poezie, fiind comparat cu Mihai Eminescu – și fiind elogiat, sub imperiul directivelor de moment, chiar și de (atât de criticul) George Călinescu.

În anul 1948 însă, când democraţia își doarme liniștită somnul de sub giulgiu, intelectualii încă mai speră într-o schimbare providenţială a cursului istoriei. Circulă o adevărată psihoză a evadării, după cum îi scrie Dinu Pillat surorii sale, iar Vestul, cu libertatea lui, le apare românilor ca un tărâm fantastic, unde curge lapte și miere.

Iar într-un București care pare a fi sub ocupaţie, din pricina numărului mare de forţe de ordine dislocate pe străzi, în care sunt înscenate procese, iar muncitorii sunt convocaţi, sub ameninţare, să iasă în stradă și să ceară moartea „teroriștilor”, americanii sunt miracolul pe care-l așteaptă, cu sufletul la gură, atâţia români.

„Toată speranţa noastră e în America și în război, dar când? De ar fi înainte de primăvară, căci altfel ne duc cu totul de râpă”, scrie Maria Pillat, fără să realizeze naivitatea speranţelor sale. Doar un călător sosit din viitor ar fi putut zdrobi inima acestei generaţii, anunţând-o că abia în 1958 trupele sovietice aveau să fie retrase din România. Fără intervenţia americanilor, de altfel, dar și fără ca această decizie să șubrezească în vreun fel colosul comunist.

Vorba lui Arșag clopotarul, personajul unui roman celebru, răul fusese deja înfăptuit, iar rădăcinile roșii aveau să se ramifice nestingherite într-un sol în care se aclimatizaseră cu succes: „Ca să ne putem elibera, ar trebui nu să plece ei și să rămânem noi, ci să plecăm noi și să rămână ei.”

„Toată speranţa noastră e în America și în război, dar când? De ar fi înainte de primăvară, căci altfel ne duc cu totul de râpă”, scrie Maria Pillat.

Coringenţele la istorie se numără în generaţii frânte

Oricât de dur, diagnosticul lui Arșag se adeverește, chiar și la aproape trei decenii de la căderea regimului communist.

Perioada postcomunistă nu înseamnă obligatoriu democraţie liberală, avertiza politologul Vladimir Tismăneanu, iar „bătălia pentru sufletul omului după comunism nu s-a sfârșit”. În cartea sa Diavolul în istorie, Tismăneanu urmărește lecţiile pe care ni le predau comunismul și fascismul, ideologii totalitare care au desfigurat secolul XX. Urmărind evoluţia de după 1989 a ţărilor fost comuniste, autorul consemnează pericolul major al recăderii în autoritarism, citând exemplul Ucrainei, Croaţiei, Rusiei sau Belarusului.

Amnezia selectivă a populaţiei nu infuzează acestui tablou prea multe tonuri optimiste. Profesorul de știinţe politice Peter Reddaway vorbește despre nostalgia puternică după statul-dădacă – ce avea grijă de tot, generând un oarecare sentiment de predictibilitate –, nostalgie care nu e, în opinia istoricului britanic Tony Judt, decât „dorul de certitudinile pierdute ale comunismului, despuiat în amintire de părţile-i sumbre”. Și de părţi sumbre, de altfel, comunismul a fost saturat, câtă vreme s-a soldat cu 100 de milioane de morţi, cifră care i-a prilejuit lui Stéphane Courtois observaţia că regimurile comuniste au avut un apetit copios pentru crimele în masă.

Tardivă, dar nu mai puţin bine-venită, este demararea proiectului „Procesul comuniștilor din România”, care își propune să judece lideri comuniști români deja decedaţi, pentru o necesară sancţionare morală a crimelor comunismului.

În România, numărul victimelor directe ale regimului comunist a fost estimat între 600.000 și 2.000.000. Un motiv solid pentru a dezavua un regim criminal, a cărui monstruozitate s-a diluat însă în conștiinţa multor români: 10% dintre ei consideră căderea comunismului drept cel mai mare eșec al ultimei sute de ani. În contrapondere, un procent destul de firav, 20%, vede în prăbușirea comunismului cea mai mare realizare din ultimii 100 de ani (conform unui sondaj IRES din decembrie 2017).

Testamentul francez, romanul lui Andrei Makine ce a primit multiple premii, evocă magistral firele de legătură ce se stabilesc între Rusia stalinistă în care trăiesc doi fraţi și strălucitoarea Franţă pe care o descoperă din povestirile și din ziarele vechi ale bunicii lor franţuzoaice. Într-una din serile în care adulmecă viaţa tumultuoasă a parizienilor, așa cum e redată ea de bunica Charlotte, găsesc într-un ziar vechi meniul banchetului dat în onoarea ţarului Nicolae la sosirea în Cherbourg. Nici măcar nu își pot imagina acele delicatese de care orășelul lor nu a auzit niciodată, însă le rămân gravate în minte potârnichile și ortolanii umpluţi cu trufe. Cuvinte sonore, cărora nu le știu sensul. Dar care, în împrejurări mohorâte, relativizează viaţa ternă pe care o duc.

Doar închizând ochii și pronunţând cuvintele care nășteau în ei un aer primăvăratic reușeau să evadeze într-o lume exotică, în care se amestecau de-a valma miresme marine și strigăte de pescăruși.

Intuiţia a ceea ce ar fi putut fi o Românie care n-ar fi suferit un derapaj crunt de la traseul său democratic a ţâșnit neașteptat abia la moartea ultimului rege al României. Dispariţia monarhului care își mărturisise așteptarea loială, de o viaţă, căruia unui popor îndoctrinat de comunism nu a știut să-i răspundă în vreun fel, ne-a adus faţă în faţă cu valori pe care comunismul le renegase – demnitate, modestie, echilibru, onoare. Cât timp a trăit, calităţile sale nu au impresionat atât de mult: poate pentru că păreau a descinde dintr-o lume desuetă, pe care n-o puteam înţelege, chiar dacă îi presimţeam alura seducătoare; firescul era greu de recunoscut într-o lume amputată de 4 decenii de comunism, după cum punctează un articol din Dilema Veche, intitulat sugestiv Regele și mintea noastră cea de pe urmă.

La 70 de ani după ce România a fost schilodită de un regim care a ispitit-o cu raiul în timp ce, în spatele cortinei, a dezlănţuit infernul, avem nevoie să ne reamintim cuvintele regelui: „Democraţia și libertăţile nu sunt câștigate pentru totdeauna. Omul își câștigă în fiecare zi dreptul de a avea un mâine.”

Regele a murit. Democraţia dă semne de oboseală, dar ziua de mâine poate fi încă salvată. În orice caz, va fi un mâine construit după chipul și asemănarea noastră.