În copilărie, dar și în studenţie, mă gândeam că viitorul meu n-ar putea avea decât siluetă urbană. Nu puteam ști cât de adânc mi se dăltuise în suflet scânteierea muntelui din faţa casei, nici cât de îndrăgostită eram, în cotloanele sufletului, de ţârâitul somnoros al greierilor, de serile cu parfum de caprifoi, de uliţele străjuite de vișini și de corcoduși, de mirosul reavăn de iarbă abia cosită și de sentimentul viu că aici, sub cupola norilor, în templul lemnos al copacilor și în zumzetul zilelor de vară, se naște din nou, în fiecare dimineaţă, lumea.

Cele mai dragi hoinăreli sunt și astăzi cele în care descopăr, unul câte unul, satele din manșetele muntelui, respirându-le aerul vechi și proaspăt deopotrivă, observând arhitectura caselor, descoperind oaze de sălbatică frumuseţe, unde aș rămâne captivă o zi sau o lună, croșetând schiţe pentru povești care să fie gata cândva, într-un anotimp fără nume.

Tăcerea satelor rămâne însă cel mai trist detaliu al sporadicelor mele peregrinări. Tot mai multe case privesc trecătorii învinse sub povara curţilor mari, invadate de ierburi, copaci și viţă-de-vie – un regat verde, sălbăticit, în așteptarea nedeslușită a unui stăpân. Alteori, casele au fost părăsite de atât de mult timp, încât încep a se prăbuși, piatră cu piatră, lăsând dezgolite în faţa lumii frânturi din odăile în care oameni ca noi și-au scris povestea de iubire, de zbucium, de viaţă și de moarte până la ultimele ei slove.

Și casele cu alură tânără se înșiruie prea adesea tăcute, vorbind fără grai despre investiţia proprietarilor, peregrini pe meleaguri mai prospere și cărora le răsună vocile doar o dată pe an între zidurile înălţate din trudă și visuri.

Satul românesc suferă de toate bolile bătrâneţii și ameninţă să se stingă, abandonat de tineri și golit de vârstnici. Iar soarta lui pare pecetluită nu doar pentru că, de zeci de ani, oamenii preferă orașele sau străinătăţile, ci pentru că ţara însăși e părăsită cu frenezie de locuitori convinși că locul lor este, pentru o vreme, sau pentru totdeauna, în alt colţ de lume.

Reconstituind, din statistici, chipul României părăsite

La 1 ianuarie 2017, în România trăiau 19,6 milioane de persoane, deși în mod oficial populaţia ţării era de 22 de milioane, potrivit raportului “Tendinţe sociale”, realizat de Institutul Naţional de Statistică.

„Cifra de 22 de milioane de persoane e dată de actele oficiale, e vorba de proprietarii din acte. Numărul de proprietari nu este egal cu numărul de persoane. O mare parte din cei care pleacă nu părăsesc ţara definitiv şi preferă să păstreze proprietăţile, nu să le vândă. Că se întorc sau nu, e altă poveste”, explică sociologul Alfred Bulai.

În urma migraţiei accelerate a ultimilor ani, rămâne o Românie cu multe case și cu puţini locatari, pentru că cei plecaţi își păstrează cuibul închegat aici fie din pricină că lipsesc cumpărătorii, fie pentru că ruperea definitivă de locurile natale e prea dureroasă, așa că își păstrează un refugiu la care revin în vacanţe și unde s-ar putea întoarce la bătrâneţe sau atunci când incidente neprevăzute i-ar sili să ia drumul spre casă.

Psihologul Mihai Copăceanu crede că pierderile demografice continue vor configura o Românie care să nu semene prea mult cu cea de astăzi, și aceasta s-ar putea întâmpla chiar în următorul deceniu.

O cincime din forţa de muncă a României (persoanele între 20 și 64 de ani) avea rezidenţa în alte state membre UE în anul 2017, potrivit datelor publicate de Eurostat în 2018. România se plasează astfel pe primul loc în Uniunea Europeană la mobilitatea forţei de muncă, cu 19,7% din populaţia de vârstă activă cu rezidenţa în alt stat UE, faţă de 3,8% cât este media europeană.

Numărul românilor plecaţi în străinătate este de 7 milioane, estima în noiembrie 2018 Cezar Caleap, directorul executiv al Asociaţiei Internaţionale a Întreprinderilor Creative din Belgia (AIICB), oferind totodată și un prognostic al intenţiilor celor plecaţi: sub 10% dintre aceștia se vor mai întoarce acasă.

Potrivit unui raport recent al Ministerului Românilor de Pretutindeni, întocmit pe baza cifrelor comunicate de 70 de misiuni diplomatice ale României, aproximativ 9.700.000 de români sunt plecaţi în afara graniţelor, 5,6 milioane fiind în diaspora, iar restul, în comunităţile istorice.

De altfel, România se regăsește printre primele 4 ţări ale UE care au pierdut locuitori anul trecut (minus 6,6 la mie), pierderea fiind ușor mai ridicată decât cea înregistrată în 2017 (minus 6,2 la mie), când ocupa a 5-a poziţie în clasamentul ţărilor care își diminuează numărul de locuitori.

Dacă în 2017, 9 români părăseau ţara în fiecare oră, ceea ce însemna o pierdere echivalentă cu populaţia unui oraș mediu, precum Slatina, în fiecare an, nici viitorul nu sună deloc bine. Din 2019, România ar putea pierde anual o populaţie corespunzătoare unui oraș de talia Piteștiului, potrivit studiului Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE), al Academiei Române. Estimările unui raport recent al Comisiei Europene arată că populaţia României ar putea ajunge la 13,8 milioane în 2060, un declin de 30%, dacă migraţia se va menţine la cotele din prezent. Despre cauzele depopulării accelerate a României am scris pe larg în articolul “România, ţara unde nu vrei să fii decât în vacanţă”.

Un rezumat al motivelor pentru care românii emigrează fără prea multe gânduri de a se întoarce a fost oferit recent de Natalia Intotero, ministrul pentru românii de pretutindeni: „neajunsurile materiale cotidiene, veniturile mici, lipsa unui loc de muncă decent, stabilitatea, calitatea slabă a clasei politice de-a lungul timpului, corupţia”.

Dacă primele valuri de migraţie au avut considerente economice, în prezent motivaţia celor care pleacă este diferită (dar aceasta nu pentru că starea financiară a românilor a devenit roz), având de-a face cu „micile mizerii ale vieţii de român”, punctează jurnalistul Florin Negruţiu, într-un articol scris anul trecut, dar de o perpetuă actualitate. Chiar și fără să ni le înșiruie tacticos, am ști să refacem lista din câteva mișcări de condei, după cum ne-ar fi foarte ușor să-i aducem și completările necesare: „aberaţiile considerate normale, negrul devenit alb, falimentul serviciilor sociale, penetrate de corupţie și de clientelism politic. Școli dotate din banii părinţilor, spitale mizerabile, servicii publice execrabile, (…) agresivitatea, înjurătura, bormașina de la 7 dimineaţa, aruncatul gunoiului în faţa porţii”.

O radiografie a satelor depopulate

Deși orașele se depopulează și ele, la sat golurile se văd și se simt în alt mod. Cei plecaţi nu sunt, în perimetrul rural, doar cunoștinţe vagi ori oameni străini a căror plecare decongestionează traficul și șubrezește economia locală. Aici, în comunităţile de mici dimensiuni, lipsa fiecărui om se resimte mai puternic, pentru că aceia care părăsesc satul sunt copiii, părinţii, nepoţii, verii, prietenii, apropiaţii sau oamenii cunoscuţi ai locului.

Mai demult era altă viaţă. Satul era însufleţit de strigătele copiilor, de vecinii care stăteau la povești pe uliţă și de sărbătorile care ne bucurau inima. E păcat ca acum să vezi un sat doar de bătrâni, cu case dărăpănate, de care nu se mai îngrijește nimeni, sau spaţii goale, unde au existat case, dar au fost demolate”. Sunt vorbele unui locuitor din satul Bicău, judeţul Satu Mare, dar la fel de bine ar fi putut aparţine sătenilor din sute de alte localităţi.

Bicău este unul din cele 758 de sate cu un număr mai mic de 100 de locuitori din România, potrivit unei statistici din 2016 a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administraţiei Publice. În perioada 1991-2012, 167 de comune s-au depopulat major, cu procente de peste 30% — cele mai multe în Teleorman (22), Mehedinţi (18), Alba (13). Comuna Brebu Nou, din judeţul Caraș-Severin, a înregistrat recordul absolut de depopulare, cu minus 86,4%.

Potrivit Institutului Naţional de Statistică, în 2016, 151.154 de persoane sub 60 de ani au părăsit mediul rural, în timp ce numai 16.187 de persoane vârstnice s-au mutat la ţară.

Dintre cele 758 de sate cu mai puţin de 100 de locuitori, 48 nu mai au nici măcar un singur om. Sunt așa-numitele sate-fantomă. Restul păstrează o mână de oameni care trăiesc cu amintirile satelor foșnind de viaţă de altădată și cu așteptarea zilei când o vacanţă ori un eveniment mai strânge împreună fiii risipiţi ai familiei și ai satului.

În 2015, în satul Morţești, din judeţul Cluj, mai trăiau numai 2 locuitori: Nicolae și Lina Borza, căsătoriţi cu o jumătate de secol în urmă. Obișnuiţi să fie singuri în sat de câţiva ani, soţii Borza își amintesc de vremea când toate cele 80 de case ale satului erau locuite. Acum în sat nu se mai aude glas de om; iar în satele vecine, Andici și Stârcu, n-a mai rămas nimeni. Nicolae Borza nici nu mai speră să trăiască zilele în care satului i s-ar mai alipi un localnic. Poate că, în curgerea timpului, năpădit de treburile zilei și de nevoile animalelor pe care le crește, nici nu le mai simte atât de mult lipsa. Ori poate că, gândindu-se la viitor, tocmai lipsa oamenilor îl preocupă cel mai mult, pentru că, așa cum spune localnicul, viaţa aici e bună. Devine rea abia când te îmbolnăvești, căci „aici mori, nu poate veni nimeni după tine”. Și nici bolnavul n-ar putea cere cuiva ajutor, pentru că prima casă și dispensarul sunt la 20 de kilometri distanţă.

Situaţia cătunelor din munţi e cea mai grea. Au rămas acolo doar bătrânii, fără să aibă curent electric, telefon, magazin sau dispensar în sat, așteptând, iarnă de iarnă, zvâcnetul primăverii, odată cu care viaţa lor se îndulcește puţin. Acolo unde cătunul are un copil, câte-o învăţătoare temerară trece muntele, drum primejdios și greu, pentru a ajunge la o școală cu 3-4 copii.

Așa se întâmplă, de exemplu, în Dobraia, un sat din comuna Cornereva, judeţul Caraș-Severin. Cornereva este, de altfel, o comună cunoscută pentru numărul mare de sate risipite pe văile Munţilor Cernei. În fiecare luni, învăţătoarea din Dobraia urcă muntele, cale de 3 ore jumătate, chiar 4 pe ploaie ori viscol, până la elevii ei și coboară vineri, pentru a merge acasă, la un univers distanţă de traiul aspru și izolat al locuitorilor de pe văile muntelui.

Nu doar cătunele de munte se sting încet, dar sigur. În satul Slobozia, din judeţul Argeș, parohul povestea în 2018 că a avut 35 de înmormântări într-un an și niciun botez ori căsătorie.

Întrebat când s-a născut în sat ultimul copil, un localnic din Sălciua Nouă, din Timiș, râde: de prea multe vreme ca să își amintească. Din 20 de case câte au mai rămas în sat, numai 2-3 sunt locuite permanent.

Nu par să existe prea multe soluţii pentru satele tot mai golașe ale României, iar unii spun franc că nici nu se mai poate face nimic, că lucrurile își vor urma cursul, iar unele localităţi vor muri, inevitabil, în timp ce altele vor prospera, ajutate de contexte mai favorabile. Există însă și iniţiative curajoase, unele deja materializate, fie de a atrage locuitori în satele depopulate, fie de a ajuta satele să capete un nou chip, mai atrăgător, care să adune mai mulţi turiști în zonă.

Aducând stropi de culoare în cenușiul satelor 

În multe dintre satele depopulate, autorităţile, localnicii sau cei plecaţi își doresc să pună pe picioare proiecte care să reînvie zona. Acesta este cazul satului Merișor, din judeţul Covasna, părăsit de locuitori de zeci de ani. Oamenii mai vin în sat numai ca să-și lucreze pământul, iar zona e ruptă de civilizaţie, nu are curent electric, iar drumurile de acces sunt foarte rele. Primăria comunei are planuri mari pentru sat, sperând să-l poată transforma într-un sat turistic, din fonduri europene, unde turiștii să poată gusta frumuseţea și sălbăticia zonei. Deocamdată însă, Merișor se poate lăuda doar cu sălbăticia și cu faptul că numele său încă se regăsește pe hartă și în arhive.

La un sat de vacanţă în Lindenfeld, satul-fantomă din Caraș-Severin, visează și primarul comunei Buchini, de care aparţine localitatea. Mai mulţi urmași ai foștilor locuitori și-au exprimat interesul de a clădi case de vacanţă în sat, dar până atunci mai sunt multe de făcut. De exemplu, refacerea drumului pietruit care leagă satul de comună sau racordarea satului la reţeaua electrică.

Turiștii pot fi atrași în zonele cu peisaje frumoase și dacă aspectul caselor este unul îngrijit și plin de culoare, spun membrii Asociaţiei Acasă în Banat. Obiectivul asociaţiei este acela de a păstra patrimoniul cultural al regiunii Banat și de a readuce în satele bănăţene culoarea. Ajutaţi de voluntari, membrii asociaţiei (abia înfiinţate în 2018) au renovat case din Valeapai, Ramna, Șoșdea, Ersig (judeţul Caraș-Severin), Șemlacu Mare și Bucovăţ, Grabaţ (judeţul Timiș).

În iunie 2019, cu 200 de voluntari și 4.000 de ore de muncă, asociaţia a reușit să schimbe aspectul comunei Eftimie Murgu (judeţul Caraș-Severin), numite până în anii ’70 Rudăria, o zonă cunoscută pentru peisajele sale, pentru Cheile Rudăriei și pentru cele 22 de mori de apă funcţionale, un monument istoric inclus în patrimoniul naţional. Au fost vopsite porţile și ferestrele caselor celor cu dificultăţi materiale sau cu o vârstă înaintată, faţadele au fost reparate și zugrăvite, iar două fântâni și un pod au fost recondiţionate. La finalul proiectului, casele au primit flori la ferestre.

Credem că, în urma acestui proiect, toată lumea a avut ceva de câștigat. Comuna Eftimie Murgu e acum mai frumoasă, iar turiștii care ajung aici să viziteze morile de apă sunt atrași și să se plimbe prin sat, să stea de vorbă cu oamenii, să guste din bunătăţile locului. (…) Noi, toţi voluntarii, am câștigat o experienţă uimitoare, ne-am dat seama că, adunându-ne forţele într-un timp foarte scurt, putem face miracole”, a declarat Radu Trifan, președintele asociaţiei.

În timp ce, în Banat, o mână de oameni inimoși aduc culoare și bucurie caselor cu proprietari nevoiași sau îmbătrâniţi, în Moldova a luat naștere iniţiativa întineririi unui sat care, de altfel, ar fi trebuit să pună lacătul destul de repede pe ușa școlii.

Slalom printre proceduri de resuscitare

În 2016, un primar dintr-o comună din comuna Concești, judeţul Botoșani, a găsit soluţia pentru ca satul să nu rămână fără copii, în condiţiile în care natalitatea s-a redus la jumătate, iar majoritatea locuitorilor sunt trecuţi de 60 de ani. A cumpărat, cu 250.000 de lei, câteva case care erau de vânzare, unele cu etaj, și a anunţat, inclusiv pe Facebook, că pot fi locuite de familii care au copii.

Oamenii au venit de pretutindeni, din Neamţ, din Iași sau din Hunedoara, bucuroși să găsească un loc primitor, iar alte câteva sute de familii au cerut rezidenţă, după ce casele au fost ocupate. Deocamdată, primăria nu mai are fonduri pentru a cumpăra și renova și alte case, deși proiectul ar putea continua în viitor. În numai doi ani însă, populaţia școlară a satului a crescut cu 50%, iar profesorii și-au putut păstra locurile de muncă, după ce 12 familii cu 58 de copii s-au mutat în casele renovate, în care puteau locui fără să plătească chirie.

Oamenii s-au adaptat, sunt muncitori. S-a înmulţit puţin şi populaţia. Toată lumea este mulţumită. Era o situaţie disperată şi trebuia să luăm măsuri ca să nu dispărem de pe hartă”, spune viceprimarul comunei de la graniţa cu Ucraina.

Pe termen lung, nu există garanţii că noii veniţi, și mai ales copiii și adolescenţii, vor și rămâne aici, în lipsa unor locuri de muncă decente. Pe termen scurt însă, proiectul pare a fi însă unul de succes, numai că autorităţile au de tranșat problema măsurilor care să ajute oamenii nu doar să vină aici, dar și să se lege de aceste locuri.

Și primăria din comuna Almașu Mare a iniţiat un proiect de repopulare a zonei: tinerii care se căsătoresc și rămân aici cel puţin 5 ani primesc o primă de instalare de 1.000 de euro. Numai că, așa cum e pretutindeni în zona Apusenilor, lipsa locurilor de muncă îi face pe tineri să aleagă mai degrabă să plece din locurile natale.

Există soluţii de a revitaliza satele, dar ele trebuie să pornească de la problema majoră care a dus la depopularea și îmbătrânirea lor: decalajul de nivel de viaţă dintre sat și oraș și persistenţa sărăciei în zonele rurale.

În căutarea unei soluţii

Criza a adus o schimbare în patternurile de plecare din România spre străinătate”, ceea ce înseamnă că în prezent sătenii pleacă din ţară în număr mai mare decât orășenii, susţine profesorul Dumitru Sandu, de la Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială din București. Dacă veșnicia s-a născut la sat, așa cum spunea Blaga, și sărăcia se perpetuează de la generaţie la generaţie tot aici, subliniază profesorul.

Din 1970 până în 1996, românii au migrat de la sat la oraș, în 1997 sensul migraţiei inversându-se, dar revenirea la sat s-a făcut mai ales din motive de sărăcie. Următorul pas a fost acela al înmulţirii plecărilor în străinătate și, firesc, al creșterii nivelului de aspiraţii. Oamenii din satele României au aflat ca trăiesc mult mai rău decât în Italia și în Spania, dar și mult mai rău decât în orașe. Și, până când nu începe să funcţioneze piaţa locurilor de muncă, piaţa produselor agroalimentare în orașe, mai bine pleacă în străinătate”, explică profesorul Sandu. În urmă, în ciuda caselor frumoase care au răsărit, a câștigului antreprenorial și educaţional al celor plecaţi, satele au rămas populate cu vârstnici, dar și sărăcite, pentru că, „în comunităţile îmbătrânite, sărăcia, chiar dacă nu a fost, vine mai ușor”.

Politicile publice bazate pe creativitate reprezintă una dintre soluţiile la criza satului românesc, potrivit profesorului Sandu. Cazul satului Viscri, din judeţul Brașov, este unul fericit, nu doar datorită prinţului Charles, care a făcut celebru satul după ce și-a achiziţionat o locuinţă aici. Caroline Fernolend, un fost contabil, a schimbat chipul satului, promovând vânzarea de produse artizanale locale în Londra.

Înfrăţirea unora dintre comunele ţării cu o comunitate din străinătate, care favorizează cooperarea instituţională între localităţile din care au plecat românii și cele în care muncesc, reprezintă, în opinia profesorului, una dintre „soluţiile modeste, nemiraculoase, care ajută la dezvoltare”.

Nu în ultimul rând, e nevoie de intervenţie la nivel micro, pentru că o listă a comunităţilor sărace mai mici decât satele, cu analiza tipului de sărăcie prezentă acolo, oferă posibilitatea unei intervenţii ţintite, mai eficiente, conchide Dumitru Sandu, după ce inventariază o întreagă listă de posibile soluţii la criza satelor românești.

„Am o presimţire că nu mai rămâne nimeni aici”, spune un sătean de 94 de ani din satul buzoian Chiperu, unde pe uliţele satului n-a mai răsunat de ani de zile râsul zglobiu al unui copil.

O profeţie care se poate împlini sau nu, în funcţie de cum ne raportăm la satele ţării. Dacă satele nimănui ajung să fie considerate ale noastre, ale tuturor, dacă vom sprijini puţinii oameni care luptă, cu resursele lor financiare și de creativitate, la reabilitarea zonelor rurale, dacă vom alege oameni care știu și vor să gestioneze resursele locale pentru a dezvolta comunităţile, atunci poate că viaţa, tinereţea și prosperitatea își vor da din nou întâlnire pe prispele caselor și pe uliţele satului.