„Bătrâneţea a devenit insuportabilă, o boală rușinoasă pe care trebuie s-o ascunzi, ca pe alimente, în încăperi întunecate, reci și izolate.” (Mircea Mihăieș)

La 96 de ani, viaţa unui bătrân nu e prea roz, însă depinde din care unghi alegi să o privești. Jan Corneliu, un scriitor german născut în România, emigrat din anii ‘70, scrie cu un amestec de umor și îngrijorare despre mama lui nonagenară. La 94 de ani, începuse să se izoleze în casă, unde alţii îi livrau cumpărăturile, ea rezumându-se la gătit și moţăit mare parte din zi în faţa televizorului. O schimbare în ton cu vârsta de altfel, pentru că, după cum notează scriitorul, „de la o anumită vârstă încolo, nu prea mai vrei multe; dacă mama se muta, de pildă, de pe un scaun pe altul, era ca și cum eu m-aș fi dus pe jos de la Düsseldorf până la Berlin.” A venit și ziua în care femeii i s-a făcut rău și a căzut între soba electrică și masă, dar nu înainte de a fi apucat să apese pe butonul de panică de pe panglica de la gât. În acest fel, a fost alertat un serviciu de supraveghere a bătrânilor, iar la 10 minute de la incident, salvarea deja sosise, infirmierii intrând în casă cu o cheie de rezervă încredinţată vecinilor tocmai pentru o situaţie de acest gen.

„La spital, mama n-avea absolut nimic de făcut, dacă voia ceva, trebuia să apese pe un buton de deasupra patului, după care apărea infirmiera”, povestește scriitorul, descriind o realitate cu care femeia, fire independentă, nu reușea să se împace.

Pasul următor a fost găsirea unui cămin de bătrâni în care să beneficieze de supraveghere permanentă. Noua casă era ideală din aproape toate punctele de vedere: curăţenie, personal suficient, recrutat în special din Asia și din estul Europei, buton pentru chemat infirmiera chiar lângă pat. În plus, camera putea fi mobilată după dorinţa locatarului, activităţile pentru bătrâni, inclusiv sportive, nu lipseau din program, iar locul din centrul rezidenţial era finanţat din trei surse: pensia locatarilor, contribuţia familiei și fonduri de la stat.

Nimic nu poate fi perfect însă, așa că scriitorul povestește despre saga încăpăţânării mamei lui, hotărâte să se deplaseze singură la toaletă în timpul nopţii, aventură soldată deja cu o căzătură. Infirmierele au rugat-o să apese pe buton la orice oră ar dori să meargă la baie, ca să o însoţească cineva, apoi și-au reînnoit cererea pe un ton mai ferm, pentru că femeia recidiva, hotărâtă să nu deranjeze pe nimeni. La următoarea vizită a fiului ei, sastisită de năravul infirmierelor de a se implica în sarcinile pe care femeia se îndârjea să le rezolve pe cont propriu, mama avea să i se plângă: „Asta-i dictatură curată, iată că acum Germania se întoarce la vremurile ei naziste.”

Oarecum previzibil, avatarurile unei nonagenare care încearcă să se acomodeze în ultima casă care-i mai este deschisă vor stârni reacţii diferite, în funcţie de distanţa, dar și de viteza cu care ne îndreptăm noi înșine spre vârsta prăbușirii fizice. Dar, de asemenea, și în funcţie de ecartul dintre conjunctura financiară a viitoarei noastre bătrâneţi și cea a norocoșilor care îmbătrânesc într-o societate de departe mai prosperă.

Acasă, dar la adresă necunoscută

Internarea într-un azil poate fi o experienţă alienantă în orice colţ de lume, dar modul în care sunt trataţi bătrânii din Vest poate fi oricând substanţă de contrast pentru ceea ce se întâmplă în spatele porţilor căminelor de bătrâni din România.

Oncologul australian Ranjana Srivastava își mărturisește naivitatea și ignoranţa cu care a privit, ca medic tânăr, disperarea persoanelor în vârstă pe care era nevoită să le trimită, după externare, într-un centru rezidenţial. Ani mai târziu a înţeles că în aceste centre vârstnicii se simt dezumanizaţi, „cu stomacul plin, dar cu sufletul gol”, confortul oferit nereușind să compenseze faptul că sunt trataţi ca niște clienţi oricând înlocuibili.

Ce simt și ce gândesc bătrânii din azilele din România este însă, de multe ori, ultima grijă a personalului din aceste instituţii, care seamănă adesea cu niște „pensiuni terminale pentru vârstnicii care nu au niciun ajutor”. Metafora jurnaliștilor de la ProTV ţintește spre o parte a azilelor private, însă nici despre cele de stat nu sunt foarte multe lucruri bune de spus. Adesea stau cu lacătul pe ușă, pentru că nu mai există bani pentru ele, instituţiile de stat și cele locale pasându-și responsabilitatea pentru această situaţie, după cum arată un reportaj din 2014.

Pentru că multe cămine există pe hârtie, dar nu și în realitate, bătrânii care speră să găsească un loc într-un cămin de stat, neavând resursele financiare care să-i califice pentru unul privat, trebuie să aștepte să moară cineva, ca să se elibereze un pat.  Între timp, cei rămași singuri nădăjduiesc să-i găsească la timp vecinii într-o situaţie de criză. Este și cazul lui Fogorași Ianoș, un bătrân de 90 de ani dintr-un sat din Ţara Făgărașului. Fără copii aproape, fiecare rostuindu-și viaţa la distanţă de casa părintească, Ianoș spune că mai trăiește încă doar pentru că o vecină l-a auzit strigând după ce a căzut, mistuit de durere, pe podeaua bucătăriei. „No, așa-i bătrâneţea”, conchide împăciuitor bătrânul.

Poate că la fel își vor fi spus și alte zeci sau sute de vârstnici dintre cei care au reușit să prindă un loc într-un cămin de bătrâni. Deși tariful perceput poate fi unul piperat pentru o pensie străvezie ca multe din România, sunt destule azile private în care nu există îngrijire medicală de specialitate, medicamentele nu se administrează, iar regimul de hrană nu este respectat. Uneori, bătrânii sunt chiar sedaţi, ca să deranjeze cât mai puţin personalul oricum insuficient, scriu jurnaliștii de la ProTv. Nu e de mirare că bătrânii mai ajung și la spital în stare gravă, deshidrataţi, după ce au fost așezaţi câte 2-3 în pat și uitaţi neîngrijiţi acolo, fiind hrăniţi inclusiv cu carne expirată, cum s-a întâmplat în două azile din Prahova.

Căminele de bătrâni devin foarte ușor „depozite de bătrâni”, punctează medicul psihiatru Cătălina Tudose, președinta Societăţii Române Alzheimer, menţionând printre cauze locurile insuficiente din azilele autorizate, legile permisive și controalele superficiale efectuate de instituţiile de stat.

„Se închide poarta şi după poartă nu ştie nimeni ce se întâmplă cu vârstnicul”, rezumă Cerasela Bechir, preşedinta Asociaţiei Directorilor Instituţiilor pentru Vârstnici, drama multor bătrâni găzduiţi de azilele din ţară. Ce se întâmplă între zidurile acestor centre este dictat adesea doar de gradul de responsabilitate al îngrijitorilor, adesea suprasolicitaţi, pentru că, după cum povestește Nicoleta Murășan, manager al unui cămin privat, postul de infirmier nu e deloc căutat în România. Cine dorește să lucreze într-un cămin de bătrâni adesea o face în străinătate, pe un salariu considerabil mai mare.

Și, în ghemul atâtor probleme, cine să mai deșire firul Ariadnei spre sufletul și mintea acestor bătrâni, pentru a le aduce la lumină mirarea, ori poate resemnarea, cu care trăiesc seismele ultimilor ani de viaţă, mai ales că relele tratamente nu pot fi ușor probate, iar lamentaţiile de la vârstele prea coapte sunt taxate, vorba unui personaj caragialesc, drept „fandacsie”.

Cortina dintre două lumi

„Sincer, cel mai tare mă sperie bătrâneţea în România”, îi scrie jurnalista Adina Popescu scriitorului Jan Corneliu, mărturisind că, deși abia e la vârsta de mijloc, își imaginează frecvent cum va arăta viitorul ei de pensionară – într-un cămin de bătrâni cu miros înţepător de urină sau, și mai probabil, trăind singură, „într-un marasm total”, fără a avea la îndemână un buton de panică la care să apeleze într-un moment de criză.

Într-un articol intitulat sugestiv „Unde fugim de acasă (la bătrâneţe)?”, Adina Popescu detaliază motivele pentru care crede că bătrâneţea e greu de privit, și mai ales de trăit, în România.

Obișnuită să studieze cu interes turiștii străini care vin în România, în special pe cei aflaţi la vârsta pensionării, jurnalista mărturisește că se simte frapată de bucuria cu care aceștia privesc viaţa și lumea, de curajul de a călători chiar octogenari fiind, de faptul că arată ca niște oameni vii pe de-a-ntregul, care savurează fiecare experienţă, „indiferent de stadiul de degradare fizică în care s-ar afla”.

Comparaţia cu pensionarii români i se pare inevitabilă. Pofta de drumeţie a străinilor contrastează dureros cu a părinţilor ei, dar și a cine știe câtor alţi pensionari, care nu-și imaginează altă destinaţie de vacanţă decât casa pe care o repară sau o renovează strângând cureaua pensiei deloc generoase. „Dacă serviciul mai putea însemna cîte o deplasare sporadică, cîte o ieșire în oraș (sau în alte orașe) «în colectiv», pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoţilor, în cazurile fericite”, notează jurnalista.

De altfel, cel mai trist lucru, susţine autoarea, e că acești oameni, care au trăit o viaţă între graniţele ferecate ale unei ţări comuniste, nu pot vedea lumea nici la bătrâneţe, strâmtorarea financiară preschimbând libertatea de a călători într-o proiecţie imposibilă. De fapt, de câte ori merge în piaţa Obor, jurnalista întâlnește bătrâni care trag după ei un cărucior, într-o perpetuuă căutare a unui preţ mai bun, tocmindu-se chiar și pentru 50 de bani. „Pentru ei asta e aventura supremă departe de casă”, conchide autoarea, mărturisind că cel mai mare coșmar al ei despre bătrâneţe este să se imagineze trăgând după ea un cărucior, în timp ce socotește cu febrilitate mărunţișul rămas în buzunare.

Aproape inevitabil, la vârsta la care începi să-ţi numeri bolile și medicamentele, în România trebuie să numeri și mai conștiincios banii, mereu în căutarea unei metode mai eficiente de a-i chivernisi până la următoarea pensie. Iar unul dintre jurnaliștii care au vrut să știe cum e să trăiești o zi ca pensionar în România a aflat, cu ocazia acestui experiment, că, după ce pui deoparte banii de medicamente și de întreţinere, e posibil ca suma care rămâne pentru cheltuielile unei zile să pară prea mică unui puști de liceu, dacă i s-ar oferi ca bani de buzunar.

Comparându-i pe vârstnicii din Europa cu cei de acasă, criticul literar Dan C. Mihăilescu îi descrie pe ultimii într-o tușă încercănată – „goliţi de sens”, „resentimentari”, cu spectrul sărăciei căpătând proporţiile unei apocalipse personale, „brusc prăbușiţi în ziua eliberării, cu ochii către sicriu, având ca azimut cimitirul”.

Pensionarul român trăiește sentimentul prăbușirii, ușor lizibil în detalii, de la „precaritatea dentară (…) la delăsarea vestimentară”, odată ce își pierd rostul și „iluzia omnipotenţei familiale” pe care le-au dat-o anii de muncă și de sacrificiu, notează criticul.

Cum este să devii doar o „etate”

Frica de a îmbătrâni în România e laitmotivul multor texte publicate în presă în ultima vreme, unele reușind să disece foarte bine nervurile acestei frici cu colorit naţional, „pentru că blestemul nu e să îmbătrînești. Ci să o faci aici”, după cum explică într-un articol din Dilema Veche prezentatorul TV Cătălin Ștefănescu, semnalând o nouă dimensiune a migraţiei viitoare: după ce ne-am familiarizat deja cu plecarea tinerilor, care nu-și mai găsesc rostul aici, cu ochii pe bagaje stau și cei care au îmbătrânit deja, dar și cei care urmează să o facă și au, vorba poetului, un singur dor – acela de a prinde vârsta cărunteţei acolo unde pot fi trataţi ca fiinţe umane.

În România, știi fără dubiu că ai îmbătrânit atunci când nu mai ai o vârstă, ci o etate, notează scriitorul Radu Paraschivescu, subliniind cu umor urzicător că, deși vestea bună e că ai ajuns în această perioadă a vieţii, vestea rea e că nu mai există mult timp pentru vești bune.

Iar dacă, financiar vorbind, pentru mulţi vârstnici nu există știri prea bune, tristeţea de a îmbătrâni aici nu are o dimensiune pur economică. Bătrâneţea la români „e mai grea și mai urâtă decât la alţii”, scrie profesorul Gicu Butoi, urmărind modul în care societatea identifică și sancţionează orice urmă de îmbătrânire: la 40 de ani ţi se spune, odată cu iţirea primelor fire albe, că ești deja cam trecut, la 50 de ani afli la știri că „un bătrân” de vârsta ta a fost protagonistul cine știe cărui incident. Iar dacă la 60 de ani poţi auzi comentarii deplasate și răutăcioase, despre ce se întâmplă de la 70 încolo autorul, ajuns la această nevolnică vârstă, admite că se  sfiește să povestească.

Bătrâneţea e punctul de întâlnire al aversiunii tale faţă de spectacolul propriei degradări cu repulsia pe care o descoperi în privirea celorlalţi, observă eseistul Sorin Lavric. De altfel, de la un prag încolo, bătrâneţea devine și vârstă socială, adică „setul de promisiuni pe care oamenii îl așteaptă de la tine”, iar drama bătrânului este că, „în ochii semenilor, și-a epuizat posibilităţile lăuntrice”, devenind un soi de carcasă, pe cât de dizgraţioasă, pe atât de inutilă.

„În ţara mea atât de puţine persoane tinere sau, să zicem, încă în putere se poartă respectuos cu bătrânii”, pune punctul pe „i” Liliana Ivan, autoarea unui articol din Republica, intitulat sugestiv „Mi-e frică pentru bătrâneţea mea în această ţară”. În timp, a ajuns să înţeleagă de ce părinţii ei încearcă să îi delege rezolvarea problemelor care presupun contactul (cum altfel decât în poziţie de ghiocel) cu funcţionarii publici, veșnic în criză de amabilitate cu solicitanţii de orice vârstă, dar mai ales cu cei peste care s-a prăvălit anotimpul încetinelii.

Groaza de a îmbătrâni în România „e o obsesie recentă”, susţine Cătălin Ștefănescu, subliniind că a auzit subiectul reluat de nenumărate ori de apropiaţi, prieteni și necunoscuţi. Din culisele acestei preocupări răzbate spaima generaţiei care știe că au mai rămas puţini ani până va aluneca pe toboganul vârstei a treia și își dorește să evite tratamentul de care au avut parte părinţii sau bunicii. E generaţia care a văzut ce înseamnă lumea civilizată cu ochii ei, care își dorește mai mult de la viaţă, chiar și la capătul ei, așa că ţese planuri mai consistente sau mai vagi de a pleca să trăiască „o bătrâneţe decentă”.

„E îngrozitor să te temi de îmbătrînire în locurile pe care le numești «patrie», oricît de greu ţi-ar fi să definești cuvîntul ăsta. E o durere profundă a fiinţei care ești. Și a celei mult mai mari din care faci parte”, conchide autorul.

Extrapolând diagnosticul pe care actorul Marius Manole îl pune școlii românești (lipsă de suflet), ajungem să înţelegem nu doar că întreaga societate e măcinată de această carenţă, dar și că suntem responsabili cu toţii pentru acest cadru în care ne îmbătrânesc părinţii și, ca mâine, o vom face și noi.

Alegând cărămizile pentru fundaţia lumii în care îmbătrânim

O societate care își ignoră și dispreţuiește bătrînii, ca de altfel mai toate categoriile vulnerabile, nu s-a născut din eter. Ea s-a construit din zbaterea singuratică a fiecăruia într-o cultură care ne-a instruit să ne descurcăm pe cont propriu, să smulgem vieţii tot ce putem mai bine, fără ca în acest demers să ne sinchisim de altcineva, în afară de ai noștri. Nu ar trebui să-i culpabilizăm pe vârstnicii de astăzi pentru că n-au reușit să construiască o lume în care și bunăstarea sau demnitatea celuilalt contează, scrie Cătălin Ștefănescu, amintind de stihiile istorice pe care le-au traversat aceste generaţii. Dar am putea încerca să dăm noi o altă turnură lucrurilor.

„Ce-ar fi să-ncerci să reclădești aici, măcar acum, noţiunea de fiinţă umană, care să ţi se aplice, firesc, și ţie? Financiar, nu te costă nimic”, e mănușa pe care o aruncă autorul generaţiei înfricoșate de perspectiva îmbătrânirii în propria-i ţară.

Una pe care noi, cei care am ajuns la vârsta de mijloc sau îi contemplăm silueta de la o distanţă tot mai mică, am putea să o ridicăm înainte de a fi obligaţi să alegem între o bătrâneţe umilitoare aici și una normală printre străini.

Nu-mi pot aminti cu exactitate momentul în care a început a se cuibări în mine primul zvon al fricii de a îmbătrâni în ţară, dar trebuie să fi fost destul de devreme, înainte de vârsta la care începi să-ţi drămuiești ultimele resturi de tinereţe.

Poate a fost atunci când, poposind mai des decât o permitea regulamentul la patul de spital al ultimului bunic pe care îl mai aveam, am observat că oamenii încercau să se dumirească dacă suntem copiii sau nepoţii lui, schimbând sensibil registrul verbal și de atitudine în funcţie de răspuns.

Sau poate în momentul în care am trăit cea mai clocotitoare revoltă a anilor de tinereţe, înţelegând că un pacient vârstnic externat, dar în stare perfectă de luciditate și cu o dorinţă vie de a mai trăi urma să fie transportat acasă în mașina pe al cărei portbagaj trona funebru și sicriul, într-o economie la sânge de combustibil și omenie.

Ori, cine știe, poate că teama a început a înfrunzi asistând la iritarea prost ascunsă a șoferilor tracasaţi de încetineala cu care bătrânii urcă sau coboară din microbuze sau în pâcla nerespectuoasă a apelativelor atât de folosite, „mamaie”, „tataie” ori „moșule”, cărora nu i se poate sustrage nimeni, nici măcar o personalitate de talia filosofului Mihail Șora.

Sau poate că a fost atunci când una dintre învăţătoarele pe care le știu dintotdeauna a povestit că, strânsă în chingile unei viroze, s-a hotărât să meargă la spital, doar pentru a fi chestionată acru de un cadru medical asupra pretenţiilor de-a mai trăi la venerabila-i vârstă de aproape 80 de ani.

Lumea în care îmbătrânim este, oricât de neplăcut ne-ar fi să știm acest lucru, o lume pe care am modelat-o după chipul și asemănarea noastră. Poate că nu știm cum să îmbătrânim, după cum observa criticul Dan Mihăilescu, dar putem învăţa cum să glisăm printre provocările acestei etape, la fel cum ne putem deprinde să preţuim toate nuanţele vieţii, înţelegând sacralitatea fiecărei clipe, de la răsăritul vieţii până în amurgul ei.

Chiar dacă bătrâneţea înseamnă, într-un anumit sens, pierdere, rarefiere și degradare, o putem salva și ne putem salva atunci când privim viaţa în alt sistem de referinţă decât cel obișnuit. Avem fragilitatea aburului la orice vârstă de fapt, însă bătrâneţea este momentul în care conștientizăm cel mai tăios cât de ușor ne trădează ceea ce părea a fi așezat în matrice de veșnicie. Este însă și timpul în care putem învăţa că suntem mai mult decât suma prăbușirilor fizice – mai mult decât „ochiul care nu mai vede din cauza cataractei, chelia pe care n-o mai poţi ascunde sub perucă, (…) proteza dentară pe care o pui noaptea în pahar”, scrie profesorul de filosofie Sorin Lavric într-un text de mare profunzime despre meandrele vârstei a treia.

De fapt, oricât de abrupte ar fi pierderile de la vârsta perilor înspicaţi, mai mult decât oricare altă vârstă „bătrâneţea e dependentă de lumina violentă a dimineţii”, scrie profesorul și scriitorul Mircea Mihăieș, semnalând speranţa și bucuria cu care vârstnicul întâmpină ivirea zorilor.

Iar paradoxul setei cu care ne agăţăm de ceea ce se destramă în palmele noastre poate fi dizolvat în solventul unei alte lumi, cu o altă constelaţie de valori: putem iubi vârstnicii nu doar pentru că ne oglindim în ei viitorul, ci pentru că avem același Părinte, putem savura viaţa până la ultima respiraţie, pentru că e un dar cu semnătură divină la reverul ei și putem tânji după prospeţimea începuturilor pentru că, dincolo de bătrâneţe și de moarte, se ivesc zorile unei dimineţi fără sfârșit. A trăi și a îmbătrâni în acest orizont de așteptare înseamnă să rescrii, notă cu notă, uvertura fricii de anotimpul neputinţei, pentru a o preface într-o simfonie a speranţei. Iar acesta este un privilegiu, dar și o provocare, în orice colţ de lume am alege să îmbătrânim.