Atunci când istoria unei ţări și destinele a milioane de oameni se cadenţează după mersul tău, poţi alege să te lași asurzit de zgomotul propriilor pași și să te abandonezi într-o beţie a sinelui sau poţi alege ca, mai tare decât propriile-ţi instincte, să auzi vocea ţării-mamă, care te cheamă să o ridici, să îi legi rănile, să o iubești.

Regele Mihai I a ales această a doua cale și, poate că și de aceea, firul vieţii lui arată ca un șir de îndepărtări impuse și de întoarceri pline de dor, dar și de demnitate, spre ţara lui. Ultima dintre revenirile lui a fost, în același timp, o oprire finală. Una la care ceilalţi fii ai ţării au privit cu un dor căit și apăsat de o întrebare grea de tristeţe: „Cine ne va mai iubi la fel?”

Regele Mihai I s-a născut la trei ani după ce bunicul său, Regele Ferdinand I, a îndeplinit un vis secular al românilor: Marea Unire de la 1918. La începutul acestei luni, la 96 de ani, Regele s-a stins, cu un an înainte ca ţara noastră să aniverseze centenarul acelui moment istoric. A fost ultimul Rege al României și ultimul în viaţă dintre liderii de stat aflat în funcţie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Copilăria sa a fost marcată de despărţirea forţată de mamă, Principesa Elena a Greciei și Danemarcei, trimisă în exil la Florenţa, pentru a nu incomoda relaţia adulterină a tatălui, Principele Carol al II-lea, un om rece și neprincipial[1]. După moartea Regelui Ferdinand, Regele Carol al II-lea a înfiinţat o Școală Palatină, în care Principele Mihai să poată fi în contact cu copii din toate păturile sociale. De altfel, într-un interviu televizat, Regele își amintea cu plăcere de colegii săi: „fiul unui mecanic de locomotivă, fiul unui ţăran, un sas, un secui…”, cu unii dintre aceștia legând prietenii altfel imposibile pentru un succesor la tronul unei ţări.

Însă unul dintre cele mai dramatice momente din istoria vieţii Regelui Mihai a avut loc abia după ce tatăl său a fost forţat să abdice de către generalul Ion Antonescu, care, pe fondul lipsei de implicare a regelui, căpătase puteri discreţionare. Generalul spera că, odată înlăturat Carol al II-lea, chiar dacă Mihai I avea să fie încoronat ca rege la doar 22 de ani, tânărul monarh nu avea să prezinte niciun obstacol real în calea deciziilor sale politice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România, deposedată de o treime din teritoriul său, avea să devină ţinta sigură a unui atac rus.

Prin urmare, mareșalul Antonescu a purces la negocierea cu liderul Germaniei naziste recuperarea teritoriilor în schimbul intrării României în război de partea puterilor Axei, o alianţă care avea să se dovedească dezastruoasă pentru armata română. La 60 de ani, din rolul de prim-ministru, mareșalul Antonescu guverna ţara cu o mână de fier, fără să se consulte și fără ca măcar să îi informeze pe rege sau pe regina-mamă Elena cu privire la hotărârile sale. De aceea, atunci când regele Mihai și mama sa au aflat de la radio că România a intrat în război de partea Germaniei, situaţia a luat o turnură neașteptată.

După consultări cu mai mulţi membri ai elitelor partidelor istorice, dar și cu câţiva comuniști, tânărul Mihai I a luat iniţiativa unei lovituri de stat, care a presupus arestarea mareșalului Antonescu și a membrilor guvernului, unul câte unul. Ulterior, Regele avea să povestească cum, la finalul unei discuţii de o oră și jumătate cu mareșalul, nu a putut să îl convingă pe acesta să ducă armata în direcţia armistiţiului, din pricina promisiunii pe care mareșalul i-a făcut-o lui Adolf Hitler.

„Am început prin a-i spune că situaţia aceasta nu poate continua. Nu ne putem apăra. Ruşii sunt prea mulţi, trebuie să ieşim (din război). (…) El a refuzat clar. Şi a spus că i-a promis lui Hitler că îi va fi alături până la final. Că i-a dat cuvântul de onoare, ca ofiţer.” – Regele Mihai, fragment din interviul luat de John Florescu

Cuvintele rostite de Rege după acest răspuns final – „dacă așa stau lucrurile, îmi pare rău, eu nu mai pot face nimic” – au fost codul în urma căruia câţiva ofiţeri au intrat brusc în birou și l-au arestat pe Antonescu. Curajul acestui tânăr – pentru binele ţării lui și al evreilor pe care se străduise, împreună cu regina-mamă, să îi salveze – de a i se împotrivi lui Hitler îi uimește și astăzi pe istoricii care investighează episodul întoarcerii armelor armatei române, în 1944. Potrivit estimărilor făcute de istorici, acţiunea Regelui Mihai a scurtat războiul cu șase luni și a salvat sute de mii de vieţi omenești, altfel condamnate la moarte sigură.

Prea puţini cunosc această istorie și prea mulţi au dat crezare adevărului denaturat de comuniști, care au arestat evenimentul, l-au îmbrăcat în propagandă și l-au folosit ca treaptă pentru ascensiunea frauduloasă (prin încă practicata metodă a fraudării alegerilor) a unui partid care, la vremea aceea, număra doar 1.000 de membri la nivelul întregii ţări. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele american Truman cu „Legiunea de Merit” în cel mai înalt grad – Comandant Șef –, iar Iosif Stalin l-a decorat cu „Ordinul Victoriei” cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decoraţiei.

Însă întoarcerea armelor împotriva naziștilor a fost succedată de ocupaţia sovietică, o stare de fapt care s-a dovedit toxică atât pentru democraţia ţării, cât și pentru monarhie. Rușii au impus nedemocratic un guvern prosovietic, dominat de Partidul Comunist Român, condus de Petru Groza. Regele a intrat în grevă, refuzând să mai semneze vreun document guvernamental, invalidând astfel decretele comuniste. În schimb, comuniștii, prin Petru Groza și Gheorghiu-Dej, i-au cerut Regelui să abdice.

„Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit.” – declaraţia prin care Petru Groza anunţa abdicarea Regelui.

Forţat să părăsească ţara, Regele Mihai nu s-a mai putut întoarce în România pe timpul regimului comunist. Nu a revenit imediat după 1989 – avea să spună – din respect pentru idealurile care au însufleţit tinerii revoluţionari. Nu voia să își asume vreun merit pentru Revoluţie.

„A fost șantaj. Mi-au spus: «Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi» – de ce obligaţi, nu știu – «să ucidem peste 1.000 de studenţi» pe care-i aveau în pușcărie.” – Regele Mihai, interviu din 2007 pentru New York Times

Însă în 1990, a dorit să revină în ţară pentru 24 de ore, să meargă la Mănăstirea Curtea de Argeș, la mormintele antecesorilor săi și să asiste la slujba de Crăciun. Un cordon al Poliţiei Române l-a oprit însă pe drum spre destinaţia sa și Regele a fost condus la aeroport. Același loc avea să fie scena unui absurd fără margini doi ani mai târziu, când, deși avea permisiunea noului guvern de a reveni în ţară pentru sărbătoarea Paștelor, Regele nu a putut păși mai departe de aeroport. Ba, mai mult, i-a fost interzis accesul în ţară pe încă cinci ani. Popularitatea sa era o ameninţare prea mare pentru interesele conducătorilor politici aflaţi atunci la guvernare. Abia după alegerea lui Emil Constantinescu, Regele Mihai și-a recăpătat cetăţenia română, putând astfel să viziteze și să părăsească ţara ori de câte ori dorește.

Istoria care a consemnat aceste date și aceste fapte nu poate însă cuprinde ceva ce doar întâlnirea nemijlocită cu Regele poate începe să bănuiască. Însă puţini au această șansă. Între ei, producătorul John Florescu susţine că este jurnalistul căruia Regele i-a oferit cel mai amplu interviu pe care l-a acordat vreodată. Au stat de vorbă patru ore. Rezultatul acestui interviu este un documentar monumental care surprinde ceva ce istoria scrisă, limitată de limbaj fiind, nu poate transmite: trăirea Regelui. „L-am perceput ca fiind curajos, înţelegător şi foarte modest. Chiar şi privirea lui transmitea umilinţă, şi cred că asta îi accentua de fapt măreţia, că Regele României este un om atât de modest şi fermecător”, avea să mărturisească mai târziu John Florescu. Privind în urmă la orele petrecute faţă în faţă cu Regele, Florescu se declara mișcat de faptul că, „atunci când am început să vorbim despre momentul în care a trebuit să plece din România, acela a fost momentul în care aproape a plâns. Atunci a fost cel mai emoţionat. Mereu mi-a dat impresia că voia să se întoarcă în ţară. Astfel că frustrarea lui că locuia în afara ţării era evident foarte adâncă.”

Ceea ce a văzut John Florescu poate vedea limpede oricine îi urmărește documentarul-eveniment din 2003, care beneficiază chiar de o pagină dedicată, încheiată cu răspunsuri la cele mai cinice întrebări și mituri despre Rege.

Alte două ocazii de referinţă de a cunoaște frânturi din sufletul celui care a fost Regele Mihai I al României sunt emblematice pentru epocile în care au fost publicate: un interviu acordat lui Vartan Arachelian în aprilie 1990 și unul acordat Cristinei Ţopescu în 2003. Diferenţa de poziţionare a celor doi intervievatori (unul ofensiv în defensiva lui, celălalt aproape copleșit de emoţia convorbirii) este atât de evidentă încât, prin contrast cu ea, blândeţea, calmul și chiar dragostea pe care o emană Regele sunt șocante.

Pentru cei care l-au urmărit atent pe Rege de-a lungul timpului, aceasta nu este o surpriză. Observaţi doar reacţia lui la laudele pe care i le aducea Eugene Ionesco în această intervenţie la TF1. Urmăriţi-i privirea, în timp ce stă în capul treptelor avionului cu care avea să fie escortat afară din ţară în 1994.

Din păcate, doar în afara ţării caracterul lui Mihai I era recunoscut clar.

„Mă doare sufletul pentru Mihai şi Ana când ştiu prin ce teribile încercări şi necazuri au trebuit ei să treacă. Mă doare sufletul, de asemenea, pentru români, ale căror vieţi, tradiţii şi bunăstare au fost brutal sfărâmate pentru mulţi ani. De-a lungul tuturor acestor orori şi alienări de neînţeles, Mihai nu s-a lăsat niciodată cuprins de amărăciune sau de răzbunare. El şi-a păstrat întotdeauna umanitatea adevăratului bărbat de stat, credinţa în valorile civilizaţiei şi o linişte înţelegătoare. El a rămas, pentru mulţi români, o lumină de speranţă în întuneric, iar conaţionalii lui pot acum, în sfârşit, să vadă adevărul care a fost înnegurat atâţia ani de minciuni şi propagandă.” – Prinţul Charles de Wales, mesaj aniversar adresat Regelui Mihai în anul 2006.

Referindu-se la jumătatea de secol de exil a Regelui, scriitorul Gabriel Liiceanu spunea câteva cuvinte cutremurătoare: „Am fost cu toţii în acest timp de istorie bolnavi din lipsă de iubire.” Și cine știe cât vom mai fi încă.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.